Unii dintre noi suntem „urbani”, alții bucolici. Fac parte din prima categorie, deși nu-mi refuz evadările în lumea satului. Dar numai că acestea rămân simple evadări, n-aș putea locui niciodată la modul „definitiv” într-un spațiu rural. Pe munte, în schimb, da. Acolo e altă poveste.
Iubesc urbanul prin ceea ce este. Iubesc mișcarea din interiorul lui, pentru mine sinonimul perfect pentru urban/oraș este mișcarea. Pentru alții e sunetul, iar pentru și mai puțini dintre noi sunt oamenii. Dar mișcarea e dată de oameni, de aceea cred că oamenii sunt cei care ar trebui să stăpânească această mișcare și să-i dea un sens. Nu cred, sau am pierdut de mult această credință, că oamenii trebuie să se lege de anumite locuri și să le amprenteze definitiv. Cumva, cred că amprentele noastre rămân într-un loc anume sub formă de energii, care sunt preluate de cei care vin după noi. Și de aceea nu cred că e imperativ să stai la propriu, într-un anumit loc, ca să-l înțelegi sau ca să-i simți frumusețea. Poți să stai și în mijlocul oamenilor, să accepți dinamica și să accepți să faci parte din ea. Cred că asta e provocarea omului contemporan. Nu doar bucureștean. Noi, oamenii, am creat mișcarea și am scăpat-o de sub controlul conștient. Și dacă vrem să ne reapropiem de oraș și, implicit de noi, atunci cred că putem să începem cu a face parte din ea.
Când mă uit la o fotografie îmi place să văd dincolo de forme, culori și unghiuri, mișcarea. Știu sigur că mă mișcă ceva-ul specific dacă acolo, în spatele tuturor, e mișcare. Și mai știu că atunci când îmi voi da seama de sensul mișcării, voi înțelege și ce fel de oameni au fost pe acolo. Oamenii pot fi frumoși și fără să-și dea seama de propria lor frumusețe. Dar în momentul în care vor realiza că pot mișca ceva, ei bine, din acel moment vor fi sigur capabili de transformări.
Mă mișc mult prin București, străbat cartiere întregi, trec dintr-un sector într-altul. Nu cred că diferențele sunt prea mari de la un sector la altul, de la un bloc la altul, decât în măsura în care vorbim de mișcare. Sunt locuri adormite, în care ai impresia că și pașii tăi au ecou și provoacă unde de șoc (trăiesc senzația asta de fiecare dată când ajung în zona de peste drum de Marriott, acolo unde sunt încă multe case vechi, ascunse de vuietul străzii de rândul de blocuri construite în timpul comunismului). Pe acolo am trecut și în miezul dimineții și în ceasul amiezii, aceeași amorțire. Pur și simplu ai impresia că nu se mișcă nimic pe străzile acelea. Deși e și o școală acolo, dar copiii aceia par că se mișcă doar în curtea școlii, odată ce ies pe poarta acesteia își încetinesc mersul și intră într-o lentoare de neînțeles.
Dacă merg la un teatru sau la un concert, evident că îmi place să mă uit la oameni. Mă uit fascinată. Și mă las vrăjită de toate poveștile pe care le aduc cu ei, deci de mișcare: unii vin direct de la serviciu, grăbiți, obosiți, toropiți. Alții vin de la sala de sport, tonici, plini de viață, dornici să mute munții. Alții vin să-și caute perechea, ceilalți vin să-și uite supărările. Și tot așa… Dar, oamenii aceștia par că-și suprapun viețile și crează un singur val, agitat, grăbit să se spargă de ziduri. Și cumva în mișcarea asta intră toți, chit că nu se cunosc, n-au nimic în comun, cel mult pasiunea pentru teatru sau muzică. Și e și mai frumos să vezi cum se descompune mișcarea după vizionare, când oamenii iau cu ei spre casă câte ceva din energia celuilalt. Și devin mai frumoși, mult mai frumoși.
Mișcarea e cea care dă viață orașului. Mișcarea e cea care-mi aduce mie orașul și mă provoacă să-l descopăr.
******
#nofilter – fără cafea la filtru. Da, sunt fanul clasicului și neînvechitului ibric de cafea, cel care impune un atât de precis ritual și de neînlocuit cu nicio altă mașinărie. Îmi beau cafeaua și caut în fotografiile ce mi se perindă prin fața ochilor straturile de trăiri, de vieți suprapuse haotic în spații mai mult sau mai puțin definite. Trec dincolo de detaliile tehnice, de culori și de unghiuri de expunere, vreau să-mi dau seama cam câte generații de oameni au trecut prin locurile acelea. Și cu cât mă scufund mai mult în căutări, cu atât mai accelerată este mișcarea. Mă trezesc că fac parte dintr-un flux al (pe)trecerii, într-o mișcare al cărei sens dacă-l prind știu sigur… Beau cafeaua pe repede-înainte? Pe aici n-au trecut prea mulți oameni, sau dacă au fost, erau grăbiți, nu s-au legat prin nimic de acele locuri. Sorb alene din licoare? O, da, deja fac parte din istoria locului, îi simt pe oamenii aceia ca fiind de-ai mei, fac parte din trecutul meu, cel netrăit vreodată, dar simțit.
Sunt fotografii la care voi reveni mereu, pe care le-am descifrat greu, cărora le dau mereu alt sens, altă poveste. Altele nu-mi spun nimic, deși sunt impecabile din punct de vedere tehnic. Nu-mi plac cele prea colorate, unde culoarea invadează memoria afectivă și-o asaltează cu tot felul de false senzații. Dar îmi place teribil jocul de umbre, iar pentru asta n-avem nevoie de filtre, ci de lumină. De lumina care, de multe ori, vine dinspre oameni.
*****
Mă mișc într-un oraș de a cărui istorie mi-a fost spaimă. Și-mi dau seama că mi l-am apropiat, că-i simt ritmul și că oamenii mi-i apropii doar dacă mă mișc. Eu mă mișc, nu ei.
Notă: Vlad Eftenie are o rubrică în cadrul emisiunii „Orașul vorbește” de pe Radio România Cultural, al cărei titlu este „#nofilter”. Și atunci când reușesc să o ascult o fac având în minte fragmente din fotografiile lui, care mi se suprapun mental și-mi asigură astfel evadări în noi spații. Și da, cafeaua la ibric e nelipsită.
