O spune la un moment dat personajul principal, Martin. Un adult distrofic, care nu-și poate mișca niciunul din cele patru membre și care este dependent de scaunul cu rotile, dar și de ajutorul celorlalți de la vârsta de 9 ani (boala a debutat la șase ani, până atunci era un copil normal și fericit, la fel ca ceilalți cinci frați).
Textul lui Christian O’Reilly a fost montat pentru prima dată în afara Irlandei de către Laurențiu Rusescu, montarea făcând parte dintr-un proiect autohton de teatru dedicat persoanelor cu dizabilității motorii, „Prețul vieții”, co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). M-a intrigat accentul pe ideea că ar fi primul proiect de acest gen din România, pentru că în 2023, în cadrul evenimentelor Timișoara 2023 – Capitala Europeană a Culturii, Teatrul Național Mihai Eminescu Timișoara a avut premiera spectacolului SLOW DOWN! / MAI ÎNCET!: „SLOW DOWN! / MAI ÎNCET! de Mihaela Michailov, în regia lui Horia Suru, este titlul spectacolului care închide proiectul Viitorul copiilor, parte din traseul Vocile orașului, traseu pe care Teatrul Național l-a început în urmă cu patru ani din dorința de a oferi grupurilor vulnerabile un spațiu care să le integreze în fluxul cultural și civic al comunității.” Așadar, oricât de lăudabil este demersul artistic al lui Laurențiu Rusescu, acesta nu e nici pe departe primul și sper ca astfel de proiecte să se înmulțească (n.m.: în cadrul ONG-urilor care desfășoară programe în beneficiul copiilor și adulților cu dizabilități terapia prin artă este foarte des folosită și de multe ori voluntarii apelează la artiști și actori pentru aceste activități).
Christian O’Reilly pleacă de la un caz real și documentează foarte atent fiecare etapă de dezvoltare din viața unei persoane cu dizabilități locomotorii. Din fericire, Martin nu are și dizabilități psihice, în schimb are forța și determinarea de a face ca lucrurile să se schimbe în bine pentru aceste persoane. Ce e cu adevărat important pentru spectatorul simplu, care nu cunoaște astfel de persoane sau nu a avut niciodată în preajmă persoane dependente în permanență de ajutorul celorlalți este ceva ce ține de istoria medicinii: persoanele cu dizabilități n-au fost acceptate în societate cu drepturi depline niciodată, abia pe la mijlocul secolului XX lucrurile au început să se schimbe în bine; asistenții personali nu existau nici măcar în mințile celor preocupați de îmbunătățirea stilului de viață al celor cu nevoi speciale, iar dreptul la o viață socială nu era o prioritate nici măcar pentru aparținătorii acestora.
Centrul pentru Viață Independentă la care face referire Christian O’Reilly în debutul piesei nu e chiar o invenție a minții acestuia, pentru că oamenii aceștia chiar au nevoie să-și câștige și să-și întrețină de-a lungul timpului dreptul la o viață independentă, atât cât se poate, în condițiile în care limitările de ordin fizic reduc acest deziderat spre zero. În România, la acest moment, aceste persoane au dreptul la educație asigurat, dar accesul în școli e în continuare o adevărată provocare (foarte puține unități școlare au reușit să accesibilizeze accesul în mod real, fără improvizații și soluții temporare care s-au permanentizat din lipsă de resurse financiare). De asemenea, ele au și dreptul de a participa la diverse evenimente culturale, dar problema accesului rămâne în continuare: spațiile culturale sunt adesea private de rampe de acces sau de scări rulante, iar locurile în sală pentru fotolii rulante sunt foarte puține (sau deloc).
Textul lui Christian O’Reilly este pe cât de sensibil, pe atât de realist, iar cel mai important aspect pentru mine este că personajele nu-și pierd nici măcar o secundă demnitatea. Au sentimente, iubesc, se înfurie, au frici și angoase, nevoi de ordin fiziologic și psihic care se cer satisfăcute în cele mai puțin favorabile momente, dar dincolo de toate acestea, demnitatea există, la fel și integritatea fizică și psihică. Dialogul se transformă într-o comunicare reală, vie, consistentă, iar Alexandru Tache, cel care-l joacă pe Martin dovedește reale calități actoricești, fiind capabil să-și moduleze vocea și să însoțească fiecare replică cu o mimică sugestivă. Relațiile dintre el și toți ceilalți parteneri de scenă sunt sub semnul firescului și reușește să împrumute și celorlalți ceva din acest dat natural de care se folosește din plin. Mihaela Velicu și Florin Aioane, ambii actori ai Teatrului de Stat Constanța, își asumă rolurile și intră în fiecare scenă cu atitudinea corectă (ea e mai puțin credibilă în rolul măicuței care conducea centrul în care a stat Martin câțiva ani); ei reușesc să transmită spectatorilor mesajul fără tușe grosiere, mizând pe empatie și compasiune în scenele mai sensibile.
Laurențiu Rusescu a inserat câteva momente filmate în alte spații decât cel scenic, completând demersul teatral cu câteva accente de realism necesare în economia spectacolului. Dificultatea de a intra într-un autoturism (adaptat nevoilor unei persoane care nu-și poate folosi picioarele), efortul depus pentru asigurarea igienei personale, faptul că sportul (înotul) este vital pentru menținerea funcționalității și parametrilor corporali în niște limite rezonabile, despre toate acestea aflăm prin intermediul clipurilor filmate. Mi-ar fi plăcut să fie mai multe elemente de legătură între scenele jucate și clipurile inserate, dar opțiunea dramaturgică îi aparține în întregime regizorului.
Înțelegerea răzbate din fiecare scenă, astfel încât la final spectatorului să-i rămână suficient spațiu de reflecție.
Nu, pentru anumite boli nu există pastile magice; nu, minunile nu apar ori de câte ori avem nevoie de ele și nici nu există perfecțiune. Dar în mod cert astfel de proiecte, cum e „Prețul vieții”, cel din care face parte spectacolul Nicio pastilă magică trebuie să existe și să se înmulțească. Sper ca din septembrie acest spectacol să-și găsească locul în repertoriul unui teatru de stat, altfel inițiativa rămâne la stadiul de lăudabilă și nimic mai mult.
*
Nicio pastilă magică
de Christian O’Reilly
traducere și regie: Laurențiu Rusescu
muzica: Călin Țopa, scenografia: Andreea Koch
cu: Mihaela Velicu, Florin Aioane, Alex Tache, Ariana Mihaela Dumitru, Paul Lucian Teodorescu, Arian Cristian Notrețu și Alexandru Calițoiu
cu participarea specială a actorilor Bianca Babașa și Emil Hoștină
Spectacolul este parte a primului proiect autohton de teatru dedicat persoanelor cu dizabilității motorii, „Prețul vieții”, co-finanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN).
