Neliniștile noastre cele de toate zilele

Trăim timpul expunerii totale, al supraexpunerii, motiv pentru care unii dintre noi ne pierdem între straturile propriilor noastre proiecții. Ne ficționalizăm propria existență, ne eludăm trăirile și încercăm să ne ascundem durerile, dintr-o nevoie de a fi altfel. Sfârșim, invariabil, cu toții într-o identitate trasă la indigo, clonarea nefiind singura cale de anulare a personalității. Dorian Gray s-ar fi descurcat onorabil astăzi, oglinzile de care ne înconjurăm zilnic deformează într-atât realitatea, încât uneori nici nu mai avem nevoie de ea.

Artele spectacolului și-au diversificat stilurile și se folosesc de toate tehnologiile inventate pentru a aduce în atenția amatorilor și fanilor subiecte vechi sau noi. Indiferent de stil sau abordare, de subiect sau manieră de prezentare, toate rezultatele – spectacole, performance-uri, instalații de corpuri umane, filme de toate genurile etc. – sunt produsele unei echipe. Ivan Vîrîpaev scrie în 2018 textul care stă la baza spectacolului de la Teatrul Odeon și aduce într-un format unic o parte din problemele existențiale cu care se confruntă artiștii secolului XXI, totul fiind pus în slujba poeziei. Paradoxal, dar da, încă mai putem vorbi despre frici, angoase, obsesii și tot restul slujindu-ne de poezie. Neliniște e, înainte de toate, poezie. Nefiltrată, concentrată, dureros de frumoasă. Și dacă vorbim în anul de grație 2023 despre poezie, înseamnă că nu e totul pierdut.

credit foto Volker Vornehm

Ula Richter este o scriitoare celebră, de origine poloneză, dar cu un tată nazist, care a luptat în cel de-al doilea război mondial. Succesul ca scriitoare îl află migrând în țara tuturor posibilităților, iar acesta vine la pachet și cu scandaluri în presă, ceea ce o menține în atenția jurnaliștilor. Subiectul propus de Ivan Vîrîpaev nu e nou deloc, dar ca să nu meargă pe căi bătătorite, el amestecă ingredientele rețetei de succes într-un fel unic, astfel încât la finalul spectacolului publicul să iasă din sală într-o stare meditativă, căutând răspunsuri la întrebări la care altfel nici nu s-ar fi gândit. Ula Richtereste un profil mediatic perfect, un personaj ce pare inventat de agențiile de marketing și publicitate special ca să vândă. Așa se face că jurnalistul polonez venit să înregistreze interviul (unicul din ultimii ani ai scriitoarei, oare de ce nu ne miră acest amănunt?) este decis să îndepărteze aparențele, straturile de fard și pudră și să ajungă la esență, adică la adevăr. Dacă-i reușește sau nu, rămâne de văzut.

credit foto Volker Vornehm

Bobi Pricop, regizorul spectacolului recent pus în scenă la Teatrul Odeon, construiește spectacolul în jurul ideii de poezie, derutând puțin publicul aflat în sală, care nu știe în prima parte în ce cheie să interpreteze schimburile de replici dintre cei cinci actori (șase, dacă punem la socoteală și prezentatorul). Lipsa totală a ilustrației sonore obligă spectatorul să se concentreze pe jocul actoricesc, care pare când plat/clișeistic, când confuz și dezarticulat, dacă nu-l pui în acord cu textul lui Vîrîpaev. Fiecare personaj pare că a fost lucrat individual și în chei total diferite, de aceea aducerea lor în aceeași poveste pare cauză pierdută până într-un punct anume al spectacolului. Ula Richter – jucată magistral de Dorina Lazăr – concentrează (intenționat) într-un singur punct toată atenția celor din sală. Jocul de nuanțe, alternanța dintre aparență și profunzime, dintre cine este de fapt Ula și persoana publică Ula Richter fac parte din ceea ce generic putem numi rolul Dorinei Lazăr. Bobi Pricop i-a oferit centrul scenei și a lăsat-o acolo pe toată durata spectacolului (excepție cele câteva minute, când „acțiunea” capătă altă direcție de dezvoltare). Nu e nici regină, dar nici nu dă voie altora să capteze atenția. Toată lumea trebuie să fie atentă la ea și îi reușește acest lucru chiar cu prețul unui exces. Dorinei Lazăr îi ies de minune toate tușele (intenționat jucate în cheie clasică), astfel încât avem în față o vedetă mediatică, un star al timpurilor actuale, ceea ce pe vremuri se numea generic „starletă”. Un personaj supradotat din multe puncte de vedere, dar nefericit în esență.

credit foto Volker Vornehm

În jurul Ulei Richter gravitează fiica acesteia și agentul literar, fiecare din motive diferite. Ambii sunt convinși că o cunosc foarte bine pe scriitoare, dar în realitate, niciunul nu reușește să treacă de pragul fricii de scandal: Ula este imprevizibilă, pentru că-și permite, dar și pentru că e foarte inteligentă și astfel se protejează de toate intruziunile în spațiul ei intim, personal. Natalie Blumenstein (Nicoleta Lefter) și Steve Raccoon (Alexandru Papadopol) sunt pe cât de diferiți, pe atât de dezorientați. Personalități diferite, construite în chei diferite, care uneori par că joacă în spectacole diferite, ajung în aceeași poveste cu Ula Richter în a doua parte a spectacolului, când se justifică opțiunea regizorului pentru o astfel de construcție spectaculară. Natalie și Steve sunt matrici ale unor tipuri de personalitate de care ne tot lovim zilnic; ei joacă niște personaje pe care uneori și le asumă până la identitate totală, dar de cele mai multe ori ceea ce gândesc intră în contradicție cu ceea ce fac. Michael (Mihai Smarandache), fotograful este oglinda, acesta este rolul lui, să oglindească toată această derută, tot acest joc de aparențe și să prindă în instantanee realitatea nudă. Krzysztof Zieliński (Niko Becker) este personajul cheie, de el depinde transformarea Ulei, dar și direcția în care se dezvoltă trama. Un personaj construit în opoziție cu toate celelalte, încă de la prima intrare în scenă pare că nu va face față presiunilor și că va eșua lamentabil. Fragil, timorat, înspăimântat, dar tenace, ziaristul nu uită că are o misiune. Problema (de etică profesională) este până unde poate forța, ce bariere poate rupe. Prezentatorului (Gabriel Pintilei) nu-i rămâne altceva decât să evidențieze anumite aspecte sau să scoată la lumină detalii pierdute în straturile memoriei colective. Rămâne de judecat dacă se impunea prezența de facto a acestuia în scenă, sau putea fi suplinit printr-o formulă scenografică oarecare.

credit foto Volker Vornehm

Cu o scenografie somptuoasă, impunătoare, Neliniște rămâne în conștiința spectatorului sub semnul unui albastru regal. Combinația de pluș și albastru regal este perfectă pentru a reda neliniștea ca stare, pentru a plasa personajele într-un etern du-te-vino. Așa se face că neliniștea se transformă în nesiguranță, frică, spaimă, fugă și alte câteva emoții. Un decor care combină perfect datele fiecărui personaj în parte cu acțiunea ca atare. Suntem acasă la Ula Richter, dar ne vom întreba mereu dacă suntem acasă la scriitoarea care construiește ficțiuni, sau acasă la Ula Richter, femeia cu un destin dureros.

Un spectacol de la care pleci îmbrăcat în poezie. Cine ar fi crezut că mai poate fi așa ceva posibil?

/ne’li.niʃ.te/ – Teatrul Odeon