„Nefericita petrecere a vieții mele. Memoriile postelnicesei Elena Hartulari”. O analiză

Constanța Vintilă este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” și autoarea mai multor cărți dedicate istoriei moderne românești. Volumele sale reprezintă ample cercetări care contribuie la îmbogățirea istoriografiei românești și la o mai bună cunoaștere a istoriei sociale românești din Epoca Modernă. În 2025, la Editura Humanitas, a publicat o ediție îngrijită a memoriilor postelnicesei Elena Hartulari, o boieroaică din Moldova cu ample legături la domnie, fiind fina domnitorului Mihail Sturdza. Adnotările postelnicesei sunt însoțite de un amplu studiu introductiv al istoricului, menit să contextualizeze și să explice multe dintre elementele din textul original fără de care cititorul ar întâmpina dificultăți serioase de înțelegere. De asemenea, Constanța Vintilă a utilizat o bibliografie vastă, folosind atât documente inedite, cât și documente editate, izvoare narative, presă, literatură secundară.

Elena Hartulari, având ca nume de fată Plitos, s-a născut la Iași în anul 1810, într-o familie de mici boieri, tatăl ei fiind Grigore Plitos și există mențiuni că și-a elenizat numele odată ajuns în clasa boierilor. În paginile sale, despre familie, despre căsătoria cu Iorgu Hartulari, despre averea și copiii lor. Dincolo de dimensiunea biografică, aceste memorii sunt valoroase din mai multe perspective. În primul rând, numărul femeilor din modernitate care lasă memorii în urma lor este redus. Ne aflăm într-o lume încă profund patriarhală unde, inclusiv în rândul boierimii, femeile nu aveau acces la astfel de practici pe scară largă. Pe de altă parte, interesant de extras din paginile scrise de Elena Hartulari sunt fragmentele despre societatea epocii: obiceiuri, rituali, legături și patronaj, drumul anevoios spre îmbogățire, tentațiile și statutul femeii în Moldova începutului de secol XIX. În aceeași măsură, poate fi identificat modul în care statutul politico-juridic al Principatelor Române influențează viața cotidiană. Moldova, asemenea Țării Românești, se afla sub suzeranitate otomană, dar începuse să apară și Imperiul Rus ca un actor internațional important. Astfel, Țările Române deveniseră teatru de operațiuni militare în cadrul Crizei Orientale, un moment important de la începutul secolului al XIX-lea fiind Pacea de la București din 1812 prin care Basarabia era cedată Imperiului Rus.

În perioada asupra căreia Elena Hartulari își concentrează scriitura, domnitor al Moldovei era Mihail Sturdza (1834-1849), putându-l a-l numi domn regulamentar, fiind numit după introducerea Regulamentului Organic în Moldova. Legăturile familiei Hartulari cu familia domnitoare Sturdza sunt foarte strânse: Mihail Sturdza fiind nașul de cununie al Elenei (și de botez) și lui Iorgu Hartulari, dar și cel care, prin înlesnirea plăților, contribuie la îmbogățirea lor și căruia Elena îi rămâne veșnic recunoscătoare, mai ales că situația sa se înrăutățește în timpul domnitorului Ghica, succesorul lui Sturdza. Aceasta este, de altfel, prima imagine care se conturează în urma lecturii memoriilor: importanța relațiilor și rețelei de patronaj în spațiul românesc încă din Evul Mediu, dar care sunt moștenite și în modernitate. Legăturile interne reprezintă un canal sigur și pentru cele externe, mai ales pentru boierii dornici de îmbogățire, de negoț, de recunoaștere și extindere, așa cum era și Iorgu Hartulari, un protagonist al memoriei soției sale. De la început, Constanța Vintilă stabilește cu limpezime scopul scrierii acestor memorii: ca o justificare a dreptului ei de a primi întregul patrimoniu, subliniind repetitiv contribuția la clădirea unei averi. Așadar, contextul determină scrierea acestor pagini, motiv pentru care, ca orice volum de memorii, are și un substrat de subiectivitate, modificări în text și, pe alocuri, exagerări. Însă nu este menirea unei cărți de memorii să aibă precizia unui document istoric oficial, ci devine un izvor istoric de o valoare inestimabilă, dar în cadrul unor limite pe care istoricii le cunosc cu claritate.

Istoricul a analizat memoriile postelnicesei pe domenii, începând cu familia și educația. Menționează că acasă a învățat tot ce știa despre întreținerea unei gospodării și că și-a iubit tatăl foarte mult, fiind devastată când acesta moare subit și pentru că era singurul care o mai putea apăra în fața purtării soțului său. Educația pe care o primește nu depășește cu mult cadrele sociale obișnuite. Învață greacă încă limba elitei, deși educația feminină nu face încă parte dintre preocupările societății moldave. Cu toate acestea, pentru copiii ei își dorește o educație aleasă, chiar dacă, în cea mai mare parte a vieții lor, sunt lăsați în grija altora, ceea ce îi îngreunează relația cu ei la maturitate, mai ales cu fiica sa, Maria.

Elena Hartulari se căsătorește foarte timpuriu, la 15 ani, cu Iorgu Hartulari, un tânăr grec, sărac și rudă de gradul doi. Nu este ginerele pe care și-l doresc părinții ei tocmai de aceea începuturile relației lor sunt zbuciumate și așa vor rămâne până la moartea lui Iorgu. Datorită poziției soției sale, Iorgu Hartulari ocupă mai multe funcții importante, care îi permit să facă avere, însă caracterul îi rămâne problematic. Adesea este violent cu soția sa și cu copiii lor, are amante cu care se afișează public spre umilința Elenei care suferă cumplit. Cuplul pierde mai mulți copii, pricină de mare suferință pentru mamă.

Iorgu știe să scrie frumos, moldovenește și grecește; în plus, are capacitatea de a explica cu claritate reguli și regulamente […] Iorgu Hartulari speculează orice relație care poate să-i aducă un avantaj, muncește din greu și urmărește îndeaproape orice negociere sau afacere.

Ocupă funcția de căminar, locțiitor de ispravnic, serdar, agă, spătar și postelnic, iar odată cu slujbele și rangurile vin influența, privilegiile și puterea. Produce rachiu, cherestea, le vinde, iar banii îi investește în moșii. Chiar Mihail Kogălniceanu își sfătuiește tatăl să cumpere scândurile de care are nevoie de la boierul Hartulari. În plin avânt, după o suferință cumplită, Iorgu Hartulari moare în 1850, la 45 de ani. Căsnicia cu Elena Hartulari, după cum notează aceasta, a fost marcată de multe greutăți, fiind un bărbat iute la mânie, violent și infidel. În relația cu ai săi copii este un tată absent, mai tot timpul plecat. Acest comportament al soțului său îi provoacă Elenei multă suferință după cum notează în memorii, este adesea bolnavă și slăbită, suferind de un ulcer gastric care îi provoacă hemoragii frecvente. Consultă mai mulți doctori, deși, în epocă, medicina încă nu era domeniul la care apelau românii cu predilecție, existând încă un scepticism extins față de acest domeniu. Boierii obișnuiau să consulte medici, uneori chiar și din afara țării. I se impune un regim strict timp de trei ani, pe care îl și ține cu sfințenie și reușește să fie mai bine.

În ceea ce privește relația Elenei Hartulari cu propriii copii, lucrurile sunt complicate și gândurile sale ocupă numeroase pagini din memorii, mai ales legătura cu fiica sa, Maria, pe care o trimisese de mică de acasă la un fel de pension. Nestatornică și ieșită din tiparele sociale ale vremii, Maria va provoca multă suferință familiei, mai ales mamei sale, pe care și plănuiește să o omoare cu sticlă pisată. Are căsătorii pasagere, se îndatorează, se lasă umilită în văzul tuturor, își cere parte din avere, în mod obsesiv și repetitiv, chiar și în momente de suferință pentru ceilalți membrii ai familiei. După moartea soțului său, rămasă văduvă și fără apărare, Elena Hartulari devine victima lăcomiei copiilor săi.

După patru ani de lupte cu propriii copii, sprijiniți de peste tot să o conteste, Elena decide să le împartă averea rămasă, prin actul din 6 martie 1854, întocmit în casa de la Fălticeni. Nicolae și Matei preiau averea și datoriile și se obligau să-i dea mamei, pentru întreținere, 400 de galbeni pe fiecare an.

Așadar, o constantă a paginilor de memorii rămase de la postelniceasa Elena Hartulari este suferința îndurată pe durata întregii sale vieți. Analiza și editarea acestui manuscris de către Constanța Vintilă dezvăluie, totodată, aspecte din istoria socială a modernității în spațiul românesc. În acest sens, volumul se constituie într-o contribuție semnificativă la corpusul memoriilor din epoca modernității.

Nefericita petrecere a vieții mele. Memoriile postelnicesei Elena Hartulari de Constanța Vintilă