În poveste – „La marginea unui codru nesfârșit” de Leo Vardiashvili

Romanul lui Leo Vardiashvili – Editura Trei, Colecția Fiction Connection, în anul 2024, în traducerea Mihaelei Buruiană – propune un dialog cu basmul „Hansel și Gretel”, pentru a pune în evidență teme precum exilul, moartea, familia, împăcarea cu trecutul, memoria.

Pentru Sandro și Saba, viața se transformă în basm atunci când sunt nevoiți să plece cu tatăl lor de acasă pentru a putea să supraviețuiască, lăsându-și în urmă mama. Regula este simplă – finalul nu este fericit decât dacă parcurg tot basmul, fără să trișeze, fără să caute ieșiri și soluții facile. Trebuie să treacă prin pierderi, prin suferință, prin moarte și prin capcanele vrăjitoarelor pentru a ajunge la liman, pentru a se salva. Iată cum, dintr-o dată, te afli „la marginea unui codru nesfârșit”, înlocuin-du-i pe Hansel și Gretel.

Ca într-o realitate paralelă din care nu poate să evadeze, Saba – protagonistul narator – își vede viața transpusă în basmul preferat, pe care îl citea mama pe ascuns, lui și fratelui său. Ori, dimpotrivă, pentru a face față unei realități de nesuportat, își concepe singur existența, din momentul despărțirii de mamă și de țara natală, sub forma unui basm, având încredințarea că este singura formă prin care poate să ajungă la un final fericit. Căci lucrurile nu sunt deloc simple când trăiești la Tbilisi, în Georgia abia ieșită de sub tutela U.R.S.S., – „un rahat sovietic șlefuit și strălucitor, care putrezea în liniște pe dinăuntru” – pentru a intra în plin război civil.

Pentru a supraviețui, familia trebuie să ia o decizie dureroasă: tatăl emigrează cu cei doi copii, urmând ca mama să li se alăture când vor putea să strângă bani suficienți pentru acte. Numai că acest lucru nu se întâmplă, iar cei din Georgia se sting rând pe rând, astfel că tatăl și băieții rămân singuri, ducând în Marea Britanie o viață pe care o resimt a fi de împrumut, provizorie. Pentru adevăr, pentru răspunsuri și soluții, mai întâi Irakli, tatăl, apoi fiecare dintre cei doi fii se întorc în țară, într-o călătorie de explorare a trecutului, de înfruntare a demonilor responsabilității și vinei, asimilabilă rătăcirii lui Hansel și a lui Gretel prin pădurea vrăjitoarei. Cartea reprezintă călătoria de reconstituire a trecutului și de căutare a lui Irakli și a lui Sandro întreprinsă la Tbilisi și mai departe de către Saba, mezinul familiei.

Pentru Saba și fratele său, tot ce-i desparte de Eka, mama lor, și de Georgia se transformă într- o imensă pădure prin care trebuie să identifice drumul de întoarcere. Acesta poate fi presărat cu indicii, dar conține și capcane cărora le cad pradă mai întâi Irakli, apoi Sandro, fiindcă încalcă regula de a nu se lăsa distrași din drumul către finalul basmului. Numai Saba reușește să parcurgă basmul până la capăt. Că Tbilisi poate fi asociat cu pădurea din poveste o dovedesc nu numai căutările de indicii pe care Sandro i le-a lăsat lui Saba, în amintirea unor vechi jocuri din copilărie, ci și simboluri precum grădina botanică sălbăticită, prin care rătăcește și în care este pus în primejdie sau animalele scăpate de la Grădina zoologică, dintre care unele cad victime oamenilor, iar altele îi atacă.

Mai mult, pădurea care desparte Georgia de Osetia se numește chiar așa, pădurea Baba Cloanța, iar îndrăzneții care o străbat au de înfruntat soldații de la frontieră, mlaștina și propriile spaime, cu încredințarea că destinația lor va fi mai degrabă moartea decât orașul sau satele osetiene decimate de război.

O pădure metaforică este familia pe care Saba a lăsat-o în urmă, căreia i se potrivește perfect proverbul akan cu care se deschide o altă carte de reconstituire și de împăcare cu trecutul, respectiv Drumul spre casă, de Yaa Gyasi:

„Familia e ca pădurea: dacă ești în afara ei, ți se pare compactă; dacă ești înăuntrul ei, vezi că fiecare copac are propria așezare”.

Irakli și Sandro sunt singurele prezențe vii din viața de emigrant a lui Saba, pentru ca, în cele din urmă, să rămână numai cu Sandro, apoi singur. În relație cu frații din poveste, Saba este Gretel, recunoscând superioritatea lui Sandro/Hansel în a-i oferi model de existență și indicii de căutare. Ceilalți, cei rămași în Georgia, se remarcă prin absență și, mai târziu, prin moarte. Se detașează Eka și Lena, mama și bunica, cele care, de altfel, condiționează însăși existența căminului, a ideii de acasă. Mai mult, Eka le oferă băieților accesul la o lume fantastică, a lecturilor din basme și scrieri interzise de autoritățile sovietice, transformându-le astfel viața.

Pădurea nu este însă numai exterioară, Saba rătăcește de asemenea în jungla demonilor interiori, a vocilor celor dispăruți, a atacurilor de panică cu rădăcini în copilărie. Nu degeaba Nodar, taximetristul călăuză, îl numește Mowgli și îl îndeamnă să rămână în satul oamenilor, adică printre cei aflați în viață. Dialogurile cu cei pe care i-a lăsat în urmă sunt manifestări ale instinctului de supraviețuire în momente critice, dar și ale vinei de a fi supraviețuit. Pentru că vrăjitoarea cea rea pentru Sabo, pentru Irakli, pentru Nodar și pentru alte personaje este această vină față de cineva.

Sabo se crede vinovat de a fi contribuit la moartea lui Nino, prietena din copilărie. De aceea, vocea fetiței, al cărei chip refuză subconștient să și-l amintească, îi apare în momente dificile pentru a-l îndemna răutăcios să se arunce în primejdie, să simtă cum e să mori fără nici un rost și fără nici o vină. Nino cea moartă se sublimează în Natia cea vie, copila salvată din orfelinatul din Osetia a taximetristului, oferindu-i lui Saba în felul acesta posibilitatea de a se răscumpăra și ocazia unui final fericit.

Irakli poartă vina de a-i fi despărțit pe copii de mama lor, de a o fi abandonat pe Eka și de a nu fi reușit să o aducă alături de ei în Marea Britanie. Este o vină pe care nu o poate ispăși decât prin dispariție, cum sugerează finalul romanului și întâlnirea mereu ratată cu fiul lui cel mic. O altă vină a lui Irakli este aceea de a fi contribuit la moartea tatălui acelui polițist care își face o datorie din a-i urmări și a-i persecuta pe toți membrii familiei Sulidze-Donauri, fiindcă răzbunarea funcționează și dincolo de mormânt.

Nodar și Ketino sunt vinovați față de fiica abandonată, considerată moartă, în Osetia. Nodar se face vinovat și față de Sabo, ale cărui descoperiri în căutarea tatălui și fratelui le-a dezvăluit poliției corupte și răzbunătoare, în schimbul trecerii în zona interzisă din regiunea separatistă prorusă.

Ceea ce intuiește naratorul și sugerează scriitorul prin titlul manuscrisului menționat în roman, Kaleidoskupi, ce funcționează ca firimiturile din poveste, dar și ca un cântec de sirenă ademenitor spre primejdie, este că vina nu este întotdeauna simplă, ci are sensuri și motivații multiple și diverse, reflectându-se diferit în funcție de situație și de privitor. Nodar nu regretă că a oferit informații la poliție în schimbul trecerii la frontieră, însă este conștient că i-a făcut un rău lui Sabo, fapt pentru care este gata să plătească, ajutându-l în căutările lui Irakli.

Ambivalența, ambiguitatea vinei, a responsabilității și a iubirii dintre membrii familiei, concretizate în simbolurile pădurii, drumului, rătăcirii, dulciurilor ademenitoare, vrăjitoarei, la nivelul basmului, sunt supuse unei actualizări în romanul lui Vardiashvili, devenind adevărate personaje particularizate în Saba, în membrii familiei sale și în prieteni și cunoscuți.

Elementul ordonator al rătăcirii lui Sabo este însăși povestea, prin care-și recuperează trecutul și pe sine și prin care prospectează viitorul. Ordonarea haosului prin poveste îl asociază pe cititor la actul de descifrare a sensurilor ascunse în conținutul ficțional și în paginile romanului, pentru că și lectura trebuie să respecte aceeași regulă a basmului – la finalul fericit se ajunge numai prin parcurgerea integrală a cărții, omisiunile și salturile eludează sensul profund al scrierii, al inițierii în cunoaștere.

Întunericului din pădurea fabuloasă îi corespunde întunericul din societatea georgiană dominată de război, corupție și distrugere. Se conturează un tablou apocaliptic, dominat de spaima ce se extinde de la oameni la animalele înnebunite, evadate de la Grădina zoologică, care se autodistrug, sunt tranchilizate sau ucise, simbol al georgienilor eliberați mai întâi de sovietici, apoi de războiul civil, pentru a cădea pradă lipsei de organizare, corupției și haosului. Distrugerile se conturează treptat, de la clădirile aflate în ruină din Tbilisi, până la urmele exploziilor din Osetia:

„În fața noastră se întind rămășițele carbonizate ale unei case mari din cărămidă. O explozie violentă a împrăștiat construcția și tot ce se afla în ea pe câmpul alăturat. Ploaia tristă de cărămizi, bolțari, oale, cratițe, perne și bucăți de mobilă a fost năpădită de buruieni. (…) Vreme îndelungată, îl privesc cum se plimbă prin tot acest carnagiu”.

Frica însă trezește instinctul de supraviețuire, iar acesta, la rândul său, duce la rezistență, motiv al continuității georgienilor sub atâtea imperii, generând un modus vivendi:

„(…) Ushguli, inima întregii regiuni Svaneti. Situată așa de sus în munți, Svaneti este ultima redută perfectă. Aici dădeau năvală refugiații în vreme de război, (…) aducând cu ei comori din toată țara.

– Nu aur, nu bani – astea nu înseamnă nimic aici. Aduceau lucruri care nu pot fi înlocuite. Cărți, poezii, tablouri, oseminte, butași de vie – tot ce-i face pe georgieni georgieni. De multe ori, dușmanul ne ajungea până și aici.

– Când cade ultima redută și orice altceva dă greș, rămânem noi…”.

Cum o dovedește finalul, romanul acesta împărtășește cu basmul corespondent sensul cel mai profund, sensul unei inițieri, al câștigării unei experiențe, fundamentat pe încrederea că, urmând regulile și străbătând drumul de la început până la sfârșit, fără abatere, protagonistul va ajunge la capăt cu bine și va afla ordine chiar și în ceea ce pare a fi definiția haosului și a nenorocirii. Este, până la urmă, rațiunea de a exista a oricărei povești.

La marginea unui codru nesfârșit, romanul de debut al lui Leo Vardiashvili, îndeplinește prima condiție a unei opere profunde, anume aceea de a îndemna la relectura ce dezvăluie noi și noi simboluri și sensuri, înlesnind cititorului să întreprindă propria călătorie inițiatică în lumea ademenitoare a ficțiunii.

La marginea unui codru nesfârșit de Leo Vardiashvili