„Marea ruptură. De la căderea Zidului la războiul din Ucraina. 1989-2024” – o analiză

Georges-Henri Soutou este profesor emerit al Universității Sorbona și membru al Academiei de Științe Morale și Politice din cadrul Institutului Franței. Specialist în istorie contemporană și în relațiile internaționale din secolul al XX-lea, a scris mai multe cărți de specialitate pe marginea unor vaste subiecte, cum ar fi evoluția relațiilor franco-germane de după 1945, sistemele europene de securitate și contextul Războiului Rece. În 2024, istoricul a publicat lucrarea La Grande Rupture. De la chute du Mur à la guerre dʼUkraine. 1989-2024, tradusă doi ani mai târziu la Editura Spandugino, în colecția Perpetuo, de către Teodor Baconschi, căruia îi aparține și prefața volumului.

În analiza acestei cărți, esențială găsesc plasarea acestei lucrări istorice în contextul evenimentelor pe care le descrie, și care, la momentul publicării, chiar și al traducerii, sunt departe de a se fi terminat. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o scriere extrem de actuală care supune analizei cele mai recente fapte din războiul izbucnit în Europa prin invazia Rusiei asupra Ucrainei din anul 2022 și care pare a fi departe de a ajunge la sfârșit. În această oglindă propun lectura acestei cărți esențiale pentru a înțelege atât trecutul, dar mai ales prezentul nostru. Mai mult, un alt mare merit al volumului este acela de a oferi posibilitatea unei informări riguroase și obiective asupra unor decizii supuse de prea multe ori unei manipulări ideologice fără precedent, subliniind și latura hibridă a conflictului de la granițele României, conflictul care, așa cum susține autorul, a readus războiul în Europa după decenii întregi.

Teza centrală a cărții se conturează în jurul unei idei esențiale și anume aceea că evenimentele la care Europa asistă din 24 februarie 2022, data declanșării conflictului armat dintre Rusia și Ucraina, își au rădăcinile în deceniile precedente, pe durata cărora relațiile dintre Moscova și Occident, atât cel european, cât și cel atlantic, au cunoscut schimbări bruște și radicale. Odată cu momentul zero, căderea Zidului Berlinului, prăbușirea sistemelor comuniste europene și disoluția Uniunii Sovietice, scopul Occidentului nu a fost altul decât să încerce să integreze Rusia într-o sferă departe de tendințele sale naturale spre absolutism, totalitarism și autoritarism, cele trei mari „-isme” care au caracterizat-o timp de sute de ani. Însă încercările au avut și multe incoerențe, lipsuri, minusuri, care au dus, de fapt, la o îndepărtare a Rusiei de democrație și o orientare aproape naturală de Asia și regimurile Chinei și Coreei de Nord. Astfel, scopul declarat al lucrării de față este următorul:

ne propunem aici să ne concentrăm asupra unui aspect nu neapărat singular – căci e sigur legat de altele -, însă nu mai puțin specific și central: acela al raporturilor dintre Rusia și Occident după 1990. În percepția și reflecția multor comentatori și lideri (din ambele tabere), se amestecă două niveluri de analiză: cel al structurilor istorice, culturale și civilizaționale puternice și cel al relațiilor politice și strategice pe termen scurt.

O analiză a evenimentelor recente este imposibilă în afara istoricității, întoarcerii în modernitate, acolo unde se conturează bazele diplomației, sferelor de influență în cadrul cărora statele se orientează în funcție de interesul pe care îl au. Pentru a înțelege toate aceste aspecte, autorul se întoarce la secolul al XIX-lea, mai precis la lupta fățișă dintre „occidentaliști”, adică partizani ai integrării Rusiei în Europa, și „slavofili”, cei care erau convinși că există un ireductibil specific rusesc. Din mijlocul celor din urmă va lua naștere „panslavismul”, cu dimensiunile sale culturală și etnică. Cu alte cuvinte, întrebarea pe care istoricii occidentali, dar și cei ruși deopotrivă și-au adresat-o ar putea fi următoarea: aparține Rusia Europei sau nu? Un răspuns clar e imposibil de dat fără a leza anumite sensibilități, din acest motiv, este indicat să mergem pe firul istoriei, folosind argumente și nu verdicte.

Secolul al XIX-lea reprezintă unul de glorie pentru Imperiul Rus din multe puncte de vedere, mai ales pentru că l-a înfrânt pe Napoleon I, iar această victorie este considerată cea care l-a integrat în „concertul european” – ea devenea una dintre marile puteri ale continentului. De asemenea, era parte semnificativă a „Crizei Orientale” și ridica multe semne de întrebare ale statelor occidentale referitor la tendințele sale expansioniste. Cu toate acestea, se poate spune că, la 1871, Rusia redevine o putere majoră din concertul european.

Secolul XX avea să aducă schimbări radicale în raportul dintre Rusia și statele vest europene, mai ales Primul Război Mondial și schimbarea intervenită în politica sa internă: de la prăbușirea imperiului la instaurarea comunismului și apariția Uniunii Sovietice. Al Doilea Război Mondial a adâncit această cezură, chiar dacă Rusia a luptat de partea statelor democrate. Izbucnirea Războiului Rece și satelizarea estului Europei au creat o ruptură care părea definitivă. Însă momentul 1990, reunificarea Germaniei și dispariția zidului care separa Europa părea vremea iluziilor, dar care nu a durat prea mult, ci doar până în 1994.

Încercarea de reconciliere a pornit prin semnarea de către URSS la Paris a documentului „Carta pentru o Nouă Europă”, care proclama ca normă europeană democrația liberală de tip occidental, punând capăt clivajului Est-Vest. Un an mai târziu, la Minsk, Mihail Gorbaciov semna destrămarea URSS ale cărei cauze trebuie diferențiate de cele ale căderii regimurilor comuniste din statele satelit, după cum bine punctează autorul, pentru că de multe ori se pune semnul egal între cele două tipuri de cauzalități. În acel moment, America vădea speranța și chiar convingerea că va putea reconstrui sistemul politic rusesc prin atragerea Rusiei spre o democrație cu economie liberală de piață. Între 1990 și 1991, se realizează un compromis între fostele combatante ale Războiului Rece în privința Orientului Mijlociu unde Gorbaciov a acceptat ca SUA să strivească Irakul, vechi client al Moscovei, și să renunțe astfel la o poziție rusească de bază în Orientul Mijlociu. De fapt, chiar din acest loc va apărea și noul clivaj între cele două părți, din momentul în care autoritățile ruse vor încerca să îl ajute pe Saddam Hussein.

Pentru Rusia, momentul 1991 însemna o traumă istorică fără precedent. Pierdea tot ceea ce se construise în aproape ultimele șapte decenii: regim politic, teritoriu, economie și statutul de mare putere, iar cel din urmă aducea destul de multă confuzie atât în planul politicii interne, cât mai ales în cel al politicii externe. Pe de altă parte, cu toate încercările de reconciliere, autoritățile ruse aveau temerea că occidentalii nu fac decât să le exploateze dificultățile. În acel moment, păreau a fi dovezi paranoice, dar spre finalul deceniului deveneau argumente ale nașterii unui naționalism virulent și necesitatea unui regim autoritar. În anii 1990, o altă problemă a Rusiei era legată de vechea structură a URSS și de faptul că Moscova nu era pregătită să considere Ucraina drept un stat independent printre multe altele, iar aceasta va deveni constanta raporturilor dintre cele două în deceniile următoare.

Cea mai spinoasă problemă între Rusia și Occident avea să devină, de fapt, încălcarea promisiunii făcută de americani în 1990-1991 că NATO nu se va extinde spre Est. Promisiunile fuseseră de ordin verbal, dar pentru Rusia aveau valoare juridică.

Deși, în februarie 1990, secretarul de stat James Baker îi promisese lui Gorbaciov că NATO nu avea să se extindă nici cu un deget spre Est, președintele Bush nu dorea să-și lege mâinile la spate. Prăbușirea URSS în decembrie 1991 a grăbit reflecțiile privind integrarea în Alianța atlantică a fostei Europe satelizate, ceea ce a devenit o politică fățișă și prioritară odată cu președintele Clinton.

Astfel, în următorii câțiva ani, se poate observa o dublă direcție a politicii externe ruse: pe de o parte, o apropiere puternică de Occident cu interes economic pronunțat, iar pe de altă parte, încercarea de a reconstitui un spațiu care să amintească întrucâtva de vechea URSS. Cu timpul, cea de-a doua direcție se va dovedi mai importantă pentru Moscova. Începând cu 1995, raporturile cu Ucraina începeau să fie mai deschise, dar doar în demersul politic de a-și restabili relațiile cu fostele părți componente ale Uniunii Sovietice. Tot acest an devenea relevant și pentru starea de lucruri din Rusia. La alegerile din 1995, situația arăta în felul următor: Partidul Comunist și aliații săi au obținut 32% din sufragii, partizanii lui Elțîn – 31%, iar naționaliștii – 20%. Aceste alegeri, dar și multe alte aspecte interne dovedeau din ce în ce mai clar că se producea respingerea grefei liberale. Speranțele unei democratizări se spulberau la fel de repede cum apăruseră.

Criza economică, împrumuturile occidentale, prăbușirea rublei, dar și numirea lui Vladimir Putin ca prim-ministru în august 1999 aveau să ducă Rusia pe alte coordonate și era abia începutul. La sfârșitul aceluiași an, președintele în funcție, Elțîn demisiona și îl numea interimar pe Putin, fiind convins că acesta avea toate șansele să câștige alegerile viitoare. Programul politic al noului președinte interimar era clar: prioritatea era consolidarea autorității centrale asupra periferiei și mai puțin prioritară, spre deloc, era integrarea în lumea occidentală, iar direcția aceasta avea să rămână. Supărătoare pentru noua administrație prezidențială devenea și extinderea granițelor NATO mai spre est, mai ales că în 1997 se semnase și o Cartă NATO-Ucraina, ceea ce producea și mai mare deranj la Moscova.

Criza iugoslavă, atacurile de la World Trade Center, Războiul din Irak au fost tot atâtea motive prin care devenea clar că viziunea americană și cea rusă sunt diametral opuse, că un parteneriat strategic, economic, politic și militar devenea aproape imposibil. În acest fel, părea că drumurile Rusiei și Occidentului se separă cu fiecare eveniment care apărea. Orientarea Moscovei spre Asia, susținerea acordată Orientului Mijlociu chiar în dauna SUA adânceau clivajul care deja se produsese. Mai erau valabile speranțele de la începutul anilor ʼ90?

Un moment decisiv al noii realități de la debutul secolului XXI a fost „Revoluția portocalie” de la Kiev (2004-2005). De fapt, încă un moment, dacă mai era nevoie, în care Rusia a dovedit că nu putea renunța la Ucraina și la felul în care aceasta era curtată de occidentali. La alegerile prezidențiale din noiembrie 2004, președinte a ieșit un apropiat al Moscovei, Viktor Ianukovici, din nou. Însă, adversarul său politic, Viktor Iușcenko a acuzat fraude. Timp de cincisprezece zile au avut loc manifestații violente până când Curtea Supremă a anulat scrutinul. Pe 5 ianuarie 2005, în urma unei noi runde de alegeri, Iușcenko devenea noul președinte.

Într-o strânsă relație de cauzalitate sau drept consecință a unui șir de fapte,

din 2006, administrația americană a renunțat la ideea unui partnership cu Rusia, apărută la finalul Războiului Rece, și a început să vadă această țară ca pe un regim străin de valorile occidentale și ca pe un rival geopolitic, asemenea Chinei.

În 2007, într-un discurs celebru, președintele Vladimir Putin acuza SUA de voința de a construi o lume unipolară și de extinderea NATO. În 2008, avea loc operațiunea rusă contra Georgiei. Intențiile Rusiei deveneau din ce în ce mai clare în politica externă, fapt relevat și de cvadruplarea bugetului dedicat domeniului militar. Ținta principală era tot Ucraina asupra căreia Moscova exercita tot felul de acțiuni de tachinare, inclusiv folosindu-se de rețeaua de gaz.

Însă 28 februarie 2014 a fost data la care trupele ruse au ocupat Crimeea. În stilul său clasic, președintele Putin a negat faptele, găsind alte vini fără legătură cu deciziile sale. Peste mai puțin de o lună, în 18 martie, în urma unui referendum, Moscova i-a anunțat integrarea în Federația Rusă. Decizia însemna și o încălcare a dreptului internațional, drept dovadă această alipire teritorială nici nu a fost recunoscută la nivel internațional. Din acest an, relațiile Rusiei cu Ucraina s-au păstrat tensionate și în expectativă din partea Kievului. În 2019, președinte al Ucrainei a fost ales Volodimir Zelenski, cel care la începutul mandatului a promovat o linie moderată atât în chestiunea celorlalte limbi (în afară de ucraineană), cât și în conflictul cu separatiștii. Doi ani mai târziu, situația separatiștilor din Donbas, susținuți de Moscova, a escaladat. Consecințele au fost vizibile imediat: rușii au concentrat la frontieră 140000 de soldați pentru «manevre» și au blocat navele ucrainene în Marea Azov.

La 24 februarie 2022, Moscova a declanșat ofensiva contra Ucrainei. Numele acesteia era „operațiune militară specială” și părea a avea mai degrabă un substrat politic, asemenea tuturor celorlalte ciocniri de până atunci. Tactica rusă a fost specifică marilor războaie: a vizat Kievul și acapararea sa. Deși o lună mai târziu au existat încercări de negociere, condițiile Rusiei au părut de neacceptat. Una dintre ele era următoarea: limba rusă să fie utilizată pe picior de egalitate cu ucraineana la nivel guvernamental și în justiție. Reacțiile Occidentului au fost de la început de susținere a Ucrainei – economic și militar, deși de-a lungul celor patru ani, până în prezent, multe s-au schimbat, inclusiv în reacția față de acest conflict. Războiul a grăbit aderarea Finlandei și Suediei la NATO, a produs o mobilizare și o reconsiderare a investiției în înarmare în întreaga Europă. Dincolo de a fi un conflict purtat doar pe front, războiul ruso-ucrainean se poartă și la nivel tehnologic, prin folosirea a ceea ce este cunoscut la high tech, fără a renunța la low tech, iar din 22 martie 2024, inclusiv Moscova folosește termenul de „război” pentru ceea ce a produs în statul vecin.

Toată Europa se întreabă ce urmează, când și cum se va încheia acest război, cum va fi schimbată ordinea internațională în urma anilor de conflict soldați cu numeroși morți, militari și civili, cu exod și cu o izolare și mai accentuată a Rusiei. Greu de răspuns. Însă este evident că revenirea războiului în Europa este o catastrofă care va avea consecințe imense. A treia sinucidere a Europei după 1914…

Lucrarea lui Georges-Henri Soutou oferă o interpretare solidă a evoluției relațiilor dintre Rusia și Occident după 1989, evidențiind faptul că ruptura actuală, culminând cu invazia Rusiei în Ucraina din 2022, este rezultatul unor tensiuni acumulate în timp, nu un eveniment izolat. Meritului principal al cărții constă în îmbinarea analizei de conjunctură cu factorii istorici și culturali de durată. În ansamblu, volumul rămâne o contribuție importantă pentru înțelegerea prezentului și a fragilității echilibrului geopolitic european.

Marea ruptură. De la căderea Zidului la războiul din Ucraina. 1989-2024 de Georges-Henri Soutou