Daniel Mihoc – Crivățul

Crivățul este un roman ce se citește cu interes, fiindcă are ambiția de a acoperi toate problemele sociale și politice ale istoriei țării, de la ultimul război mondial, la colectivizare, la decembrie 1989, până la Piața Universității și mineriade, apoi valul de imigrări din anii ’90 și chestiunile economice și sociale actuale, ale epocii post-Covid.

Fiecare perioadă este prezentată din perspectiva unui personaj care se află în vârtejul evenimentelor și fiecare dintre cele patru părți ale cărții îi poartă numele: Agneza, Maria, Luca, Antonia. De asemenea, spațiul simbolic ce suferă „crivățul” istoriei este satul Pildești, de lângă Roman, în Moldova, în care trăiește o comunitate de ceangăi. Aici se întorc personajele de fiecare dată, deși viața le poartă fie la București, fie pe front, fie în străinătate, la muncă.

Partea cea mai convingătoare a romanului – în ciuda ezitărilor de editare – mi s-a părut a fi prima, în care viața satului este filtrată prin ochii Agnezei, fata ce-și așteaptă tatăl din război. Autorul redă în mod autentic, deși un pic schematizat, întrebările fetei, emoțiile pe care le trăiește în confruntarea cu realitățile ocupației nemților și cu nevoia de a continua să ajute la bunul mers al gospodăriei, alături de mamă și de surori, bucuria întoarcerii celui așteptat, rolul esențial pe care îl au învățătura și școala pentru ea și profunzimea suferinței pe care o resimte când nu i se permite continuarea studiilor pentru a deveni învățătoare.

Un alt personaj care ar fi meritat ceva mai multă atenție este Giurgi, tatăl Agnezei, fiindcă ce apare în roman este interesant și formează o reușită bază de plecare pentru o analiză mai detaliată a sa. Întoarcerea acasă stă sub semnul aventurii, o peregrinare la limită printr-un ținut devastat de război. La fel de captivantă ar fi fost povestea reintegrării în familie, mai ales că el suferă în mod sigur consecințele celor văzute în timpul luptelor. În plus, momentul istoric este frământat, în sensul că viața pe care încearcă să o reia și pe care o plănuiește pentru familie va fi curând dată peste cap de schimbările aduse de instalarea comuniștilor la putere. În acest sens, hotărârea pe care o regretă toată viața este de a nu-i fi permis Agnezei să urmeze studiile pentru a ajuta la munca în gospodărie și la câmp, fiindcă nu are cum să prevadă că în curând loturile personale nu vor mai exista.

Un capitol reușit este de asemenea „Maria”, în care vocea care povestește îi aparține uneia dintre copiii Agnezei. Cu ea, suntem martorii ultimilor ani de comunism și perioadei de început a anilor ’90, dominată de sărăcie și de, așa cum i se pare Mariei, de ignoranță. Este de remarcat felul în care autorul utilizează alternanța temporală pentru a reda cât mai mult din viața personajului și, prin acesta, din viața satului. O altă reușită a capitolului mi se pare a fi reliefarea tensiunilor din cadrul familiei, fiindcă relațiile dintre frați, dintre părinți și copii și dintre soți apar cu toate asperitățile ce le caracterizează, fără dulcegării inutile, autentice în pendularea dintre ostilitatea resimțită puternic, dar totuși inconsistentă, și solidaritatea în fața pericolului comun.

În schimb, în ultimele două capitole, pare că autorul nu a mai avut răbdare cu cititorul și cu propria carte, ca să fac aluzie la celebrul roman la care de altfel cel de față m-a făcut să mă gândesc de multe ori în timpul lecturii. Paginile comprimă o perioadă întinsă a istoriei, de la revoluție și mineriade, până la Covid, carantină și după aceea, însă acest fapt afectează profunzimea analizei. Totul este urmărit prin ochii nepoților Agnezei, într-o lume transformată, ce depășește cu mult granițele satului.

Se simte însă că, în ciuda schimbărilor prin care a trecut, esența lumii rurale a rămas aceeași, oamenii au aceleași preocupări legate de ziua de mâine, de certurile și împăcările cu vecinii și cu rudele, de pământ, de gura lumii. În felul acesta, satul se înscrie și el în rândul celorlalte personaje ale cărții.

Autorul are unele intuiții deosebite în ceea ce privește descrierea în crescendo a emoțiilor unora dintre acestea:

„Privea la acele semne venite din altă lume cu teamă. Simțea pe carnea spinării cum acele bucăți de lemn, ridicate de o mână străină, o lovesc și se frâng în bucăți mai mici. Așchiile îi străpungeau pielea. Apoi avea senzația că o bucată mare de pământ cădea de undeva de deasupra ei, fără să fie cineva care să vrea să o acopere. Trăia cu impresia că se îneacă, că fire de nisip fin îi alunecă prin nas în gât, că o fac să tușească. Pământul îi intră în gură: gros, negru, fertil. Ajungea printre dinți, i se plimba pe limbă, îi zgâria gingiile și simțea cum îi sângerează cerul gurii. Ar fi scuipat sânge cu pământ. Știa sigur că simte gust de sânge și pământ. Ceva îi îngropa inima. Simțea că o acoperă pământul lui Dumnezeu” (p. 6-7).

Temele pe care cartea și le propune au potențial și ar fi meritat un spațiu mai larg și o atenție mai mare din partea autorului. Este adevărat însă și că, deși are ezitări, romanul este promițător, fiindcă povestea rezistă, iar eroii sunt convingători.

Crivățul de Daniel F. Mihoc