„Lungul drum către apă” – băieţii pierduţi

Cărţile pe care le citesc cu plăcere adolescenţii de astăzi au, uneori, o tematică aproape complet diferită de ceea ce suntem obişnuiţi să găsim în clasicele liste bibliografice de la şcoală – şi, ştim, cititorul este acela care stabileşte despre ce este, de fapt, vorba în carte, care este tema şi cât de important este un text, afectiv vorbind. Este şi cazul acestui roman, apărut într-o ediţie bilingvă, la Booklet Fiction, Lungul drum către apă al Lindei Sue Park: Africa, migraţie, război civil, diferende fundamental religioase, tabere de refugiaţi, problema discriminării (de gen, rasiale, religioase) şi a supravieţuirii în comunităţi de tip tribal aflate în conflicte de tot felul, multiplele crize ale omenirii, printre care şi criza apei.

Din Istorisirea Zahariei Fântânarul, povestirea sadoveniană cuprinsă în volulmul Hanu Ancuţei, aflăm ce înseamnă căutarea unui izvor. Nu oricine are acest meşteşug. Este nevoie de o înzestrare nativă şi de o cumpănă din lemn de corn, moştenită din neam. Urechea aşezată la pământ caută freamătul izvoarelor care trec doar prin anumite locuri. Ansa, obiect magic, va şti să indice locul unde se poate săpa, îndepărtându-se, pe rând, diversele straturi – pământul negru, lutul, nisipul, până se ajunge la prund şi la humă. Abia atunci apa, lacrima pământului, poate să ţâşnească la suprafaţă, miraculos, de parcă ar veni de pe tărâmul celălalt. Nici zidirea, în sine, nu e simplă, este nevoie de mai multe căruţe de piatră de râu. Şi de multă pricepere.

Toate aşezările omeneşti se întemeiază lângă o apă. Fără apă, nu există belşug, sănătate, nu există viaţă. O calitate aparte a apei este „prospeţimea răcoroasă, senzaţie corporală foarte netă” (p. 149, Gaston Bachelard, Apa şi visele, Editura Univers, 1997, traducere de Irina Mavrodin). Apa este „şi un tip de destin: nu numai destinul van al imaginilor fugitive, destinul van al unui vis ce nu se termină, ci un destin esenţial care metamorfozează întruna substanţa fiinţei. (…) Nu ne scăldăm de două ori în acelaşi fluviu pentru că, în profunzimea sa, fiinţa umană are destinul apei care curge. Apa este cu adevărat elementul tranzitoriu. Este metamorfoza ontologică esenţială între foc şi pământ. Chinul apei este nesfârşit. (p. 10)

În Sudan, dar şi în Etiopia, apa e murdară şi din pricina asta oamenii se îmbolnăvesc, mai ales copiii şi bătrânii. Au stomacul ciuruit de viermi intestinali. Pentru apa aceasta, puţină şi infestată, şi pentru pământul din jurul ei, izbucnesc frecvent conflicte care afectează familii întregi. Acţiunea prozei inspirate din viaţa reală a Africii începe în 1985, cu Salva, un băiat de unsprezece ani, urmărind, într-un plan subsidiar, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor – în 2005, în acelaşi Sudan însetat, Nya aduce acasă apa, de la mare distanţă. Aceasta este chinuitoarea ei responsabilitate:

„După ce a stat acasă doar cât să mănânce, Nya urma acum să facă al doilea drum la baltă. La baltă şi înapoi, la baltă şi înapoi – aproape o zi întreagă de mers. Asta era rutina zilnică a Nyei, şapte luni pe an. (p. 47)

La şcoală, Salva, un copil de unsprezece ani, învaţă limba arabă, limba oficială a guvernului sudanez. Salva face parte din tribul Dinka: un V vopsit pe frunte, când se trece pragul maturităţii, este semnul distinctiv al bărbaţilor din neam. Salva face parte dintr-o familie bună. Tatăl este „un bărbat de succes. Avea multe vite şi deţinea funcţia de judecător al satului – o poziţie de vază, foarte respectată”. Sunt şase copii, trei băieţi şi trei fete. Tatăl are mai multe soţii. Fetele nu merg la şcoală. Treaba lor este să înveţe, de la mame, cum se ţine o gospodărie. La şcoală merg doar băieţii, după împlinirea vârstei de 10 ani, considerată potrivită şi pentru asumarea unor responsabilităţi:

„Fratele cel mai mic al lui Salva, Kuol, avea în grijă o singură vacă; aşa cum făcuseră şi fraţii mai mari înaintea lui, în fiecare an urma să aibă în grijă tot mai multe vaci. Înainte ca Salva să meargă la şcoală, a a jutat la îngrijirea întregii cirezi şi a avut grijă de fratele lui mai mic.” (p. 11)

Drumul personajului rupt de propria familie este, în plin război civil, plin de primejdii şi de experienţe traumatizante. Salva va fi acceptat într-un convoi de refugiaţi, în care se află mulţi copii orfani, acei „băieţi pierduţi” aflaţi, de timpuriu, pe cont propriu. Traversarea deşertului presupune o îngrozitoare luptă cu setea:

„Salva nu văzuse în viaţa lui ceva care să semene cu deşertul. În jurul satului său, Loun-Ariik, găseai din belşug iarbă şi tufişuri de păscut. Erau chiar şi copaci. Aici însă, în deşert, nimic verde nu putea supravieţui, cu excepţia câtorva tufe pipernicite de acacia, care izbutiseră cumva să treacă prin lungile luni de iarnă aproape fără strop de apă.” (p. 107)

Nya face parte din tribul rival. Drama copiilor din satele Africii este aceeaşi, în ciuda diferenţelor care îi aşază, printr-o tradiţie perpetuată tragic, în tabere opuse.

„La trei zile depăratre de satul Nyei era un lac mare. În fiecare an, când ploile se opreau şi balta de lângă sat seca, familia Nyei se muta într-o tabără, lângă lacul cel mare. Familia Nyei nu locuia lângă lac tot timpul anului din cauza luptelor. Tribul ei, Nuer, se lupta adesea cu rivalul, Dinka, pentru pământurile din jurul lacului. Bărbaţi şi băieţi deopotrivă erau adesea răniţi, chiar ucişi când cele două triburi se înfruntau. Aşa că Nya şi restul satului locuiau lângă lac numai pe durata celor cinci luni ale anotimpului secetos, când amândouă triburile erau ocupate să lupte pentru supravieţuire, iar ciocnirile erau mai rare. La fel ca balta de acasă, şi lacul seca, dar, pentru că era mult mai mare, mâlul de pe fund încă reţinea apa. În tabăra de lângă lac, îndatorirea ei era aceeaşi ca acasă: să aducă apă. Va trebui să sape cu mâinile o groapă în mâlul de pe fundul lacului, scoţându-l cu palmele făcute căuş, până ce gaura va fi cât lungimea braţului ei de adâncă. Pe măsură ce va săpa, mâlul se va face tot mai umed, până când, într-un final, apa va începe să se adune pe fundul gropii. Apa din groapă era murdară, mai mult noroi decât lichid. În plus, se infiltra aşa de încet, că dura o veşnicie până se adunau câteva tigve. Nya se va ghemui lângă groapă şi va aştepta. Aştepta apa. Uneori ceasuri întregi, zi de zi, timp de cinci luni pe an, până ce veneau ploile, iar ea şi familia ei se puteau întoarce acasă.” (p.58-59)

Convoiul de refugiaţi din care face parte şi Salva se îndreaptă spre Etiopia, trecând pe lângă Nil, „cel mai lung fluviu din lume, izvorul vieţii în Sudan”. Ţânţarii îşi iau tributul, făcând şi mai dificil marşul refugiaţilor. Urmează jaful din deşert, execuţiile cu sânge rece, un copil răpit din convoi, noaptea, de un leu, oameni care agonizează, în nisip, răpuşi de sete. Salva înţelege că a supravieţui înseamnă Să ajungi până la capătul zilei. Crocodilii din râul Gilo împuţinează numărul refugiaţilor alungaţi din Etiopia, înapoi, în Sudan, sub ameninţarea gloanţelor, care cad oricum, însângerând apa. Salvarea vine, pentru Salva, cu avionul, de la New York, când numele lui apare pe o listă de migranţi acceptaţi în SUA. Revenirea acasă, în Sudan, este un vis care se va împlini. O fântână, instalată de Salva, va face viaţa Nyei, al copil al secetei, suportabilă:

„Dar fântâna nu era numai pentru ei. Oamenii vor veni aici să ia apă bună şi limpede de la mulţi kilometri depărtare. Ascultându-i pe adulţi, Nya a aflat că şeful lucrătorilor a făcut mai întâi mai multe înţelegeri în ceea ce priveşte fântâna. Nimănui, niciodată, nu i se va refuza accesul la apă. Câţiva săteni vor răspunde de întreţinerea acesteia şi cum ei vor fi destul de ocupaţi cu noua muncă, tot satul va trebui să îi ajute în schimb cu recoltele şi cu turmele. Ceilalţi săteni, inclusiv unchiul Nyei, trebuiau să rezolve orice conflict care ar putea păra.

Fântâna le va schimba viaţa în multe feluri. Niciodată nu va mai trebui să merg la baltă după apă, s-a gândit Nya.” (p. 221)

În dialogul simplu dintre Salva şi Nya, apa care ţâşneşte curată şi proaspătă din fântâna abia instalată devine elementul care uneşte, în loc să dezbine, scoate din mâl sufletul şi aduce speranţa în chip miraculos. Apa le croieşte acestor oameni ai Africi alt destin:

„S-a mai învârtit puţin prin preajmă, sorbind din apa ei rece, proaspătă. L-a zărit pe şeful echipei. Stătea singur, sprijinit de o camionetă (…). La început nu a observat-o, aşa că ea a aşteptat, liniştită. Într-un sfârşit, a văzut-o.

̶ Bună, a zis el.

Pe Nya a cuprins-o un val de timiditate. Câteva secunde a crezut că nu va fi în stare să vorbească. A privit în pământ, apoi la şuvoiul de apă care gâlgâia din gura pompei. Şi şi-a regăsit vocea.

̶ Mulţumesc, a rostit ea, uitându-se curajoasă la el. Mulţumesc că ne-ai adus apa. Bărbatul a zâmbit.

̶ Cum te cheamă? A întrebat-o.

̶ Eu sunt Nya.

̶ Mă bucur să te cunosc, Nya, a spus el. Eu sunt Salva.”

(p. 223-225)

Eu am văzut în cartea asta apa, cu toată simbolistica ei puternică. Îmi dau seama însă că, pentru tinerii cititori care mi-au recomandat-o, Lungul drum către apă nu este doar un roman despre elementul acvatic primordial, la care nu se raportează oricum, aşa timpuriu, cu un bagaj de referiri intertextuale, ci o carte despre o lume aflată departe, într-o zonă plină de primejdii, crize majore şi sacrificii – lumea „băieţilor pierduţi”. Fără să fie o capodoperă, este o carte citită cu foarte mult interes de adolescenţi. Cred că am înţeles şi de ce…

A Long Walk to Water/ Lungul drum către apă de Linda Sue Park