Am fost secretara lui Goebbels de Brunhilde Pomsel și Thore D. Hansen
Traducere de Radu-Mihai Alexe
Humanitas, 2019, colecția : Memorii/Jurnale
Amintirile sunt foarte importante pentru mine. Mă urmăresc, mă bântuie. Cu toate că uit numele și anumite întâmplări, pe care nici nu le-aș mai putea descrie în cuvinte. Însă în rest totul e la locul lui, ca într-un dicționar mare sau ca într-o carte ilustrată…
Brunhilde Pomsel a fost printre puținii care au reușit să ajungă în imediata apropiere a unuia dintre cei mai mari criminali din istorie. În Ministerul Propagandei, condus de Joseph Goebbels, a lucrat ca stenografă, dactilografă și secretară. Până la capitularea Berlinului, în mai 1945, a fost avansată și a ajuns în anticamera ministrului și-n mijlocul elitei conducătoare a național-socialismului. Chiar și în ultimele zile de război, când trupele sovietice se aflau deja pe străzile Berlinului, ea dactilografia acte oficiale și, în loc să găsească un moment prielnic ca să fugă, a fost cea care a cusut steagul capitulării. Mai bine de șapte decenii n-a vorbit cu nimeni despre toate acestea. – Thore D. Hansen
Acest volum se bazează pe convorbirile cu Brunhilde Pomsel înregistrate în 2013 și 2014, pentru filmul documentar Ein deutsches Leben (O viață germană), considerat una dintre cele mai importante contribuții la analiza Holocaustului. De asemenea, la începutul lui 2019, la Londra a fost pusă în scenă o piesă de teatru – cu celebra Maggie Smith în rolul principal – realizată după traducerea în engleză a memoriilor lui Brunhilde Pomsel, care s-a bucurat de un succes răsunător.
„Memoriile lui Brunhilde Pomsel sunt remarcabile pentru ceea ce rămâne nespus – realități pe care le omite intenționat, din dorința de a le nega chiar și față de ea însăși. Un veritabil avertisment.“ — The Times
„O mărturie valoroasă și cutremurătoare despre Germania nazistă. Indiferent dacă Pomsel este sau nu vinovată, felul în care se exprimă și faptele pe care a ales să ni le împărtășească ridică întrebări asupra noțiunilor de coerciție și complicitate. Ceea ce frapează în povestea ei sunt detaliile vădit ascunse și contradicțiile extrem de grăitoare. Trebuie să citim această carte cu speranța că putem învăța din istorie mai multe decât a reușit, la vremea ei, Brunhilde Pomsel.“ — Daily Telegraph
Fragment
În timp am reușit să cunosc adevăratul caracter al lui Goebbels. Îmi aduc aminte de adunarea arhicunoscută de la Palatul Sporturilor, Vreți războiul total.
Noi știam că Goebbels urma să țină după-amiază un discurs. Pe atunci, toate spectacolele aveau loc după-amiază, fiindcă în fiecare seară, de la șase și jumătate, începeau să sune sirenele, chit că avioanele veneau sau nu. Dar ele veneau aproape în fiecare seară. Foarte rar se întâmpla să fie o alarmă falsă. Spectacole de seară nu mai existau, nici piese de teatru și nici filme la cinema, toate aveau loc după-masă.
Deci domnul Goebbels ținea un discurs la Palatul Sporturilor. Și deodată ni s-a comunicat că trebuiau să-l însoțească două secretare de la birou.
— Două dintre voi trebuie să vină la Palatul Sporturilor.
— De ce?
— Nu știu, dar două dintre voi trebuie să participe.
— Cine?
Ne-am uitat una la alta, nici una nu s-a oferit de bunăvoie. Doamna Krüger era cea mai în vârstă și era scutită. Prin urmare, ne-au ales pe mine și pe o altă tânără. Un membru din trupele SS a venit și ne-a luat cu un Mercedes elegant. Părea un început promițător. Mașina ne-a dus la
Palatul Sporturilor, care se afla în Potsdamer Strasse. Odată ajunși acolo, bărbatul ne-a condus în dreptul unui rând de scaune. Erau locuri foarte bune, aproape de tribuna oratorului. Sala era ticsită cu muncitori aduși de pretutindeni. La astfel de manifestări, muncitorii din fabrici sunt mai întâi întrebați cine dorește să participe, dar fiecare se eschivase. Mai ales la o asemenea oră. Nu se anunțase nimeni voluntar, prin urmare, cei mai mulți dintre ei fuseseră aduși cu forța. Deci ei erau luați din fabrici și întreprinderi pentru a participa la această adunare de la Palatul Sporturilor. Și-mi amintesc că actorul Heinrich George, tatăl lui Götz George, ședea în față în rândul al treilea.
Însă nici n-am ajuns bine acolo, că a și început. În spatele nostru stătea doamna Goebbels cu doi dintre copii, iar lângă noi erau așezați membri importanți din SS, era o tribună
pentru elite, ca să spun așa. Fanfara a intrat în ritm de marș, interpretând obișnuitele marșuri și cântări de război – făcea spectacol. Apoi Goebbels și-a început discursul. Vorbea excelent, era foarte convingător. Și-ntr-adevăr, în ziua aceea și-a intrat atât de bine în rol și s-a manifestat atât de intens, încât totul părea ca o dezlănțuire – dar o dezlănțuire ca într-un spital de nebuni, aș zice. Parcă ne spunea: „Aici puteți să vă faceți de cap“. După care, brusc, de parcă ar fi fost loviți de streche, au început cu toții să urle, să bată din picioare și să se agite, ca și cum ar fi vrut să-și smulgă brațele. Era o gălăgie infernală.
Colega mea stătea acolo cu pumnii strânși, amândouă de-abia respiram, atât de îngrozite eram de ceea ce vedeam în jur. Nu de Goebbels, nu de acei oameni, ci de faptul că așa ceva era posibil. Noi două nu făceam parte din acea mulțime. Eram spectatoare, probabil singurele spectatoare.
Cred că nici el nu-și mai amintea ulterior ce-a spus. N-am cuvinte pentru a descrie felul în care a reușit să aducă atâtea sute de oameni într-o asemenea stare încât nici unul să nu mai stea locului, toți săreau în sus și strigau și jubilau. I-a reușit. Cred că nici el nu știa exact cum de reușise. Iar noi – asta-mi amintesc bine – noi stăteam acolo, ținându-ne de mâini, colega mea și cu mine. Eram atât de încremenite, uimite de ceea ce se petrecea acolo. Iar în spatele nostru se afla un membru din trupele SS care ne-a bătut pe umeri și ne-a spus:
— Măcar aplaudați și voi.
Atunci am început să aplaudăm, că așa era firesc. Evident. Ni se atrăsese atenția. Nu te puteai sustrage, nu exista altă posibilitate. Am aplaudat. Ne simțeam de parcă eram amețite de alcool. Amândouă aveam impresia că se întâmplă ceva teribil.
Când mulțimea a încetat cu gălăgia, adunarea a luat sfârșit. Cred că dacă cineva din public n-ar fi participat la acel delir ar fi fost linșat pe loc de cei din jurul lui. Părerea mea. În viața mea n-am mai trăit așa ceva, ăsta n-a fost entuziasm, a fost nebunie, de parcă oamenii nu s-ar mai fi putut controla.
— Vreți război total?
— DA!
A fost un „Da“ fără echivoc. Membrul din trupele SS care ne-a adus cu mașina ne-a condus apoi acasă. Amândouă eram îngrozite de spectacolul la care asistaserăm. Nici nu ne dădeam seama despre ce fusese vorba acolo. Am rămas doar cu impresia lăsată de mulțimea ieșită din minți, care nici nu părea să aibă habar de ce se manifesta așa.
Brunhilde Pomsel s-a născut la Berlin, pe 11 ianuarie 1911. În 1933 a fost angajată în redacția de știri a Radiodifuziunii Germane, iar nouă ani mai târziu a intrat în Ministerul Propagandei, ca secretara lui Joseph Goebbels. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a fost luată prizonieră de sovietici şi a fost deţinută timp de cinci ani la Buchenwald, Sachsenhausen şi într-o fabrică din Berlinul de Est. După eliberare, Brunhilde Pomsel a trăit la München până în 2017, când a murit, la vârsta de 106 ani.
Thore D. Hansen s-a născut în 1969, este jurnalist și trăiește în Germania. A studiat științele politice și sociologia și este specialist în politică internațională.
Partea biografică a acestei cărți are la bază convorbirile cu Brunhilde Pomsel înregistrate în 2013 și 2014, pentru filmul documentar Ein deutsches Leben (O viață germană).
