Lunga noapte arctică…

Felicia Mihali trăiește în Canada încă din anul 2000. Este scriitoare, traducătoare și editoare (coordonează editura Hashtag din Montreal), autoare a trei cărți în limba română (cea mai cunoscută fiind Țara brânzei), a nouă romane în franceză și trei în engleză. Este, fără îndoială, un parcurs impresionant.

Cel mai recent roman al său, O noapte la Iqaluit, cu versiuni în franceză și engleză, a fost publicat și la noi, în traducerea autoarei, la Editura Vremea, colecția Hashtag, beneficiind, imediat după apariție, de o primire entuziastă din partea cititorilor români, grație multora dintre semnalele și reacțiile din mediul virtual.

Este, în ceea ce mă privește, prima „întâlnire” cu Felicia Mihali, prin această carte agreabilă, atent documentată, în care povestea unei tinere profesoare de franceză se împletește cu informații despre comunitatea inuită și viața lângă Cercul Polar, despre expedițiile unor exploratori celebri din secolele anterioare etc.

Redactată la persoana I, din perspectiva Irinei, personaj principal întâlnit deja de cititor, în romanul Iubita din Kandahar, cartea de față prezintă o atipică poveste de dragoste desfășurată la Iqaluit, capitala teritoriului Nunavut, un orășel de lângă Cercul Polar, unde tânăra Irina acceptă un post de profesor de franceză la Școala „Aurora Boreală”, considerată „ultimul bastion francofon din lume”, în sensul că reprezintă „școala francofonă cea mai de nord a planetei”, după cum opinează însuși naratorul-personaj încă de la începutul romanului.

Irina are în spate două experiențe de viață care au marcat-o diferit: căsătoria din dragoste cu un bărbat deja bolnav, pe care l-a îngrijit cu devotament până la moartea acestuia și o relație prin scrisori cu un soldat canadian mort, și el, într-o expediție pe frontul din Afganistan. Postul din ținutul Nunavut îi apare astfel ca un refugiu și ajunge să o atragă „cu puterea unui cântec de sirenă”. Un loc nou, un loc de muncă nou, dar mai ales oameni noi:

„Când vrei să te muți în altă parte, cel mai adesea nu e din cauză că vrei să cunoști alte locuri, ci oameni noi. De fiecare dată când iei decizia să îți faci bagajul, familia și prietenii pot înțelege cu ușurință că ești în căutarea unei companii mai bune. Iar când mai bună nu este posibilă, atunci măcar ceva mai veselă ar fi deja o mare schimbare.” (pag. 7)

Jobul inițial, acela de profesor de istorie, nu-i mai aduce mulțumire, o „plictisește de moarte” și duce treptat la „topirea vocației pedagogice”: elevi tot mai autiști emoțional, captivi ai tehnologiei de ultimă generație, „cauza nefericirii lor fiind izolarea tot mai mare de lumea reală”, un viciu pe care și adulții însă „îl cultivă cu ardoare”. Noua slujbă și plecarea spre necunoscutul arctic o însuflețesc brusc pe Irina. Din acest punct, cartea devine povestea unei inițieri în tainele vieții polare, de la acomodarea cu clima extremă, cu eventualele depresii provocate de lipsa, timp de ore și chiar zile întregi, a soarelui, alimentația specifică și până la provocările aduse de interacțiunea cu oamenii, fie aceștia colegi și elevi, fie localnici, adesea inuiți. Ritmul este lent, cu digresiuni în care autoarea se oprește pe îndelete asupra unor evenimente istorice și politice care au influențat societatea trăitoare în nord: expediția lui Martin Frobisher, primul explorator britanic care pusese piciorul aici cândva, pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, expedițiile lui Franklin, la mijlocul secolului al XIX-lea, precum și moartea, prin intoxicație cu plumb, a acestuia, apoi expediția condusă de Francis Leopold Mc Clintock.

Poveștile și legendele care însoțesc aceste expediții, precum și cele auzite în comunitatea inuită, asigură, și ele, farmecul narațiunii.

Pe acest fundal se cunosc Irina și agentul Liam O’Connor, tatăl deghizat în unchiul unei eleve, ceea ce împiedică, multă vreme, relația dintre cei doi. O relație cu stagnări și reveniri, atipică, pagini și chiar capitole întregi funcționând ca niște ocoluri, încât creează senzația că povestea de dragoste n-are nicio șansă, că relația nu va evolua, ci se va chirci în ea însăși, uscându-se precum o plantă căreia îi lipsesc lumina și apa, elemente vitale. În lunile de toamnă-iarnă, cu lumină puțină și temperaturi extrem de scăzute, oamenii, mai ales cei tineri, sunt predispuși la depresie și la intenții suicidare, adesea puse în aplicare, devenind cumva clișee ale vieții arctice, intrând în rutina cotidiană. Nimeni nu zăbovește prea mult asupra lor, căci sunt deja prea multe, explicabile prin influența unui mediu de viață ostil, care aglutinează tot felul de alte derapaje emoționale, neîmpliniri și frustrări profesionale și de familie etc.

De ce alege Irina experiența vieții într-un astfel de ținut problematic? Este o ființă rațională, inteligentă, cu un cod deontologic de la care multă vreme alege să nu se abată (astfel se explică refuzul repetat de a începe o relație intimă cu Liam, despre care știe inițial că este unchiul lui Eli, una dintre elevele ei), o profesoară preocupată de binele și de educația copiilor pe care îi preia într-o școală cu prea puțin personal calificat. Alege să rămână un an școlar, să nu dezerteze, deși evidențele îi stau împotrivă încă de la început. Pe Irina nu ți-o poți imagina impulsivă și pasională. E mereu atentă în jur, capabilă de introspecție, dornică să își asume viața într-un ținut aspru, dar care mereu i-a atras pe occidentali ca un magnet. Mereu și mereu, oamenii din ținuturi mai calde au călătorit spre Cercul Polar, aducând cu ei obiceiuri și pofte noi, infestând cumva tradițiile inuiților, perturbându-le rutina și simplitatea care le aduceau echilibru, seninătate.

Prin Irina, cititorul cunoaște și alte personaje, de la directoarea școlii și până la colegii de serviciu, autoritățile locale, vecinii, părinții elevilor, elevii înșiși. Relațiile profesionale și cele pur umane sunt descrise și analizate cu finețe, accentuându-se anumite detalii, cu incursiuni mai scurte sau mai elaborate în biografia lor, pentru a explica astfel comportamente sau reacții din prezent.

M-au emoționat, spre final, paginile în care scriitoarea descrie ultimele luni de viață ale Anei, decana de vârstă a școlii din Iqaluit, româncă la origine, căreia Irina și Brigitte învață să-i gătească mâncăruri tradiționale românești, reactivându-i memoria afectivă, ajutând-o să-și recupereze, prin aceste „madlene” culinare, rădăcinile, un fel de „mie redă-mă” înainte de expiere.

Sunt Irina și Liam capabili să trăiască în acest context al provizoratului, mai mult decât o simplă noapte de dragoste? Să își asume o relație care să depășească bariera cărnii și a plăcerii, a nevoii de căldură în zilele și nopțile arctice extrem de neprielnice? Să depășească inclusiv (sau mai ales) un trecut cu greșeli și traume? Fiecare va descoperi despre sine, în povestea lor comună, lucruri și aspecte pe care nu le bănuiau, inclusiv o disponibilitate afectivă de care, poate, nu se mai credeau capabili.

O noapte de dragoste la Iqaluit de Felicia Mihali