Lumea lui Cezar

Viața sub comunism pare să reprezinte o temă la care prozatorul român se întoarce obsesiv, intuind că un regim opresiv îmbracă nenumărate, adesea nebănuite forme și că acesta încă poate exercita, asupra minților tinere și neexperimentate, o fascinație periculoasă.

Cartea lui Cezar, al doilea roman al Angelei Martin, vine la doar un an de la debutul său ca prozatoare, cu Valentina, împreună cu care face parte dintr-un proiect romanesc despre comunismul ceaușist. Un roman al mamei și unul al fiului, Aradul și Bucureștiul; aparent o cronică de familie și un bildungsroman, în esență o radiografie atentă și lucidă a unei perioade în care societatea românească încerca să nu-și piardă cu totul reperele morale și civice permanent sabotate, din umbră, de securiști și de informatorii/turnătorii racolați de aceștia. Atenția la detalii și localizarea prin toponime, limbajul dublu, distorsionarea libertății de exprimare și implicit a relațiilor sociale și de familie, viața studențească într-un climat gri, monoton, toate par să contureze atmosfera unei cărți în manieră clasic-realistă. Cu toate acestea, prozatoarea (se) folosește de un motiv literar vechi, dar ingenios inserat în roman, acela al lumii ca teatru, care îi permite astfel să își organizeze alegoric materialul narativ.

Cezar Grozescu, fiul Valentinei din primul roman al seriei, este student la Medicină în București, prilej cu care sunt descrise eforturile părinților de a-i căuta o gazdă acceptabilă, căci viața la cămin era plină de privațiuni pentru un tânăr studios. Băiatul descoperă treptat cât de diferită este viața într-un oraș mare, în care trebuie să fii atent cu cine vorbești, ce vorbești, să nu te lași înșelat de aparența amabilității cuiva, prin comparație cu Aradul natal, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și se ajută la nevoie.

În primele 50-60 de pagini, romanul pare să se centreze pe experiențele tânărului medicinist, de la depășirea unei despărțiri pe plan amoros, trecând prin emoțiile primei sesiuni de examene și până la socializarea cu gazda și cu vecinii de bloc. Personajele sunt conturate „din mers”, cu mână sigură, inclusiv cele episodice, în aceeași manieră realistă, adică fie printr-un detaliu fizic-vestimentar sau comportamental, fie printr-o replică anume. Firul narativ principal aglutinează, colateral, poveștile unora dintre aceste personaje tipic realiste, identificabile în societatea românească a secolului trecut: doamna Apostoleanu, gazda lui Cezar, crescuse într-o familie bogată, cu pian în casă, dar se trezise brusc în sărăcie după instalarea comuniștilor la putere, incapabilă să se întrețină singură, neavând nicio calificare; soții Hidișan (ea asistentă, el medic) trec printr-o criză conjugală cauzată de infidelitatea bărbatului, dar își adoră fiica, pe Carolina, colega de facultate și ulterior iubita lui Cezar; un personaj alunecos, versatil, este administratorul Ionescu, despre care, multă vreme, naivul Cezar crede că este o persoană bună, amabilă, îndatoritoare, dar care se dovedește că știe mereu tot ce mișcă în jur, cine pe cine și de ce vizitează, adică exact profilul unui informator; Sandu Grozea, „mare mahăr pe la UASCR”, activist de partid care se ocupă cu racolarea studenților, se dovedește a fi băiatul nelegitim al spălătoresei Nina, care trăiește în subsolul blocului, de unde fiul o culege beată în fiecare seară.

Odată conturate cadrul și atmosfera, implicit personajele recurente ale cărții, intriga converge spre organizarea unui spectacol de teatru studențesc pentru participarea la un festival cultural din Franța, la Nancy. Repetițiile, modificările aduse pe parcurs, teama de cenzură și emoțiile procurării pașapoartelor, scoaterea unui coleg „cu gură bogată” din regia spectacolului sunt avataruri care preced ieșirea din țară. Ceea ce, inițial, era un soi de „formalitate la fel de penibilă ca toate celelalte impuse spre binele culturii de către regim” se transformă în dorința fierbinte de a ieși cu spectacolul dincolo de graniță. Pentru a primi aprobarea, actorii pregătesc „vizionarea” acestuia de către tovarășii cenzori, moment care naște o tensiune extremă. Fiecare se teme că i se va găsi ceva la dosar, că spectacolul nu va fi considerat „educativ” și în spiritul realismului socialist. De fapt, piesa de la care porniseră la început se metamorfozează într-o interpretare modernă, sugestivă, a căutării de sine, o metaforă a eliberării interioare: cuvintele sunt înlocuite de gesturi, costumele se reduc la uniformizare, ca și cum toți ar fi deținuți aflați în aceeași închisoare. A nu vorbi este astfel sinonim cu a fugi de cuvinte, căci ele pot purta semnificații înșelătoare. Dacă la vizionare, pentru a primi aprobarea să iasă din țară, actorii se conformaseră tuturor regulilor, la Nancy ei oferă spectatorilor din sală imaginea unui grup statuar nonconformist:

„Fără bariere, fără cuvinte, descătușați de corsetul teatrului convențional, actorii spuneau totul prin limbajul corpului. Opresiunea, captivitatea, frica, setea de libertate, deznădejdea, violența, nedreptatea, revolta, neputința, exprimate prin forța tăcerii, a gesturilor, a mișcării alertară mintea și sufletele spectatorilor. O mobilizare subită dislocă aerul, sparse zăgazurile interioare, stabilind un fluid de simțire și comunicare între ei și actori” (pag. 138).

La final, în aplauzele tuturor, steagul roșu cu care fusese legată actrița principală este fluturat ca simbol al eliberării, iar spectacolul trupei de români capătă, în această conjunctură, „o dimensiune profetică”.

Angelei Martin îi reușește, așadar, o carte în care tragicul și semnificațiile sale se camuflează inteligent în cotidianul banal, în poveștile unor oameni pe care viața sub ochiul vigilent al lui Big Brother îi frânge parțial, dar nu-i învinge, de fapt, niciodată, mai ales pe cei tineri, capabili să-și domine teama și să spere într-o ieșire.

A păcăli comisia de cenzură este, de fapt, o formă de rezistență prin artă. Lumea lui Cezar nu este neapărat una eroică, cât rezistentă și tonică, o lume dispusă tot mai mult să-și asume riscuri și să-și scrie propria poveste.

Cartea lui Cezar de Angela Martin