Despre pervertirea puterii sau cât de mult corupe nevoia de putere

Preambul

Sunt 35 de ani de la evenimentele din decembrie ’89, cele care au contribuit decisiv la schimbarea regimului politic în România. Oficial, suntem un stat democratic, neoficial e greu de catalogat regimul politic în care ne „scaldă” politicienii despre a căror calitate ne plângem toți, dar de care nu reușim să ne dezicem, oricât de multe încercări am avea la îndemână. La 35 de ani de la acel decembrie sângeros, România a marcat o premieră absolută – anularea primului tur ale alegerilor prezidențiale, deci prelungirea ultimului mandat al unuia dintre cei mai inactivi/decorativi președinți de stat ai statului român. Tot acum, în acest decembrie ploios, românii „dezbat” intens în legătură cu calitatea filmului „Anul Nou care n-a fost”; ciudat sau nu, aproape toți cei vocali în legătură cu acest subiect, anulează filmul din pricini care țin exclusiv de propriul subiectivism (ne-am întors la celebrele „mi se pare că…”, „eu știu mai bine cum a fost…” sau „nici vorbă de așa ceva, pentru că…”). De asemenea, niciun eveniment major legat de „celebrarea” celor 35 de ani de democrație românească, instituțiile statului îndreptățite să facă asta sunt fie supuse asaltului imposturii, fie se zbat să găsească soluții pentru deficitul bugetar care le afectează direct activitatea. O ultimă precizare: la Muzeul Național de Artă Cluj-Napoca, câteva săli găzduiesc (până la începutul lunii ianuarie) expoziția temporară „Retrospectiva anului 1989”, realizată în colaborare cu Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) și în parteneriat media cu Agenția Națională de Presă AGERPRES, un demers care mă face să mă întreb despre ecourile în rândul vizitatorilor (mai ales a celor născuți după 1989).

credit foto Biró István

Cine e Géza Páskándi

În acest context, Teatrul Maghiar de Stat Cluj a avut premiera spectacolului Pornocrație, regizat de István Szabó K., ajutat de dramaturgul István Bessenyei Gedő. Un spectacol pe cât de complex, pe atât de relevant pentru contextul cultural al momentului. Textul capătă forță și din perspectiva autorului, Géza Páskándi. Foarte puțin cunoscut cititorilor români, foarte puțin popularizat de editurile românești (nu știu decât o singură mare editură românească interesată de traducerile scriitorilor maghiari relevanți pentru istoria literaturii universale), Géza Páskándi a trăit în România până în 1974, dar ce e cu adevărat important este faptul că a făcut închisoare politică. A fost condamnat pentru revoltă împotriva statului și ordinii publice (principala vină fiind că a susținut cauza Revoluției Maghiare din 1956) pedeapsa fiind șase ani de temniță grea; primii trei ani i-a executat la Gherla, ceilalți trei la muncă forțată în Delta Dunării, la Salcia. Un scriitor care a scris destul de mult, cariera sa de scriitor fiind legată indisolubil de anii petrecuți în Ungaria. Pornocrație este scris în 1989, iar Géza Páskándi moare în 1995, datele sunt importante pentru când vom discuta dramaturgia spectacolului.

credit foto Biró István

Pornocrație – între pamflet și teatrul absurdului

Un spectacol a cărui construcție mi-a adus aminte de un roman care a fost și ecranizat, Trei etaje de Eshkol Nevo. Dacă în romanul scriitorului israelian găsim trei drame care se împletesc asemenea straturilor personalității individului uman (Sinele, Eul și Supraeul), în Pornocrație, spectacolul regizat cu foarte mare discernământ de István Szabó K. găsim trei straturi narative: baza este povestea decăderii Imperiului Bizantin, al doilea strat (miezul poveștii) este dat de decadența specifică oricărui regim autoritar/totalitar și stratul superior de povestea timpurilor noastre, ce s-a întâmplat în România după căderea regimului comunist.

Un spectacol foarte dens în semnificații, care nu lasă spectatorul indiferent, ba chiar îi dă de gândit mai mult decât s-ar crede. Chiar dacă se râde destul de mult – absurdul în varianta Géza Páskándi e de un comic care frizează nebunia – Pornocrație rămâne pe fond un spectacol construit precum o tragedie antică. Și dacă ne gândim bine, nimic contradictoriu în felul cum au gândit montarea regizorul și dramaturgul, un tandem completat excelent de scenografa Borbála Kiss.

credit foto Biró István

Trei sunt personajele cheie în acest spectacol – regele și regina, un duo însoțit în permanență de narator. În realitate, singurele care traversează epocile și rămân martorele cele mai fidele ale tragediei – de această dată deloc tăcute, dimpotrivă foarte vocale și gata să se implice în schimbarea cursului evenimentelor – sunt bocitoarele. Zsolt Bogdán și Csilla Albert dau viață cuplului de împărați bizantini Iustinian și Iustina, sfârșind prin a întruchipa cuplul Ceaușeștilor. András Demeter este, rând pe rând, coordonator spectacol, maestru de ceremonii și politician. Jonglează perfect cu rolurile, astfel încât translația de la un plan al narațiunii la altul se face de la sine, fără prea mari probleme de judecată pentru spectatori. Aceștia nu se încurcă în personaje, nu pierd firul acțiunii și reușesc să țină pasul cu succesiunea de evenimente, chiar dacă spectacolul nu trenează absolut deloc. Tranzițiile se fac și cu ajutorul momentelor de cor, excelent realizate, în care mai toți actorii cântă (țineți cont de faptul că distribuția spectacolului numără nu mai puțin de 21 de actori, dacă am numărat eu bine!). Róbert Laczkó Vass este papă, preot și istoric și în toate cele trei ipostaze dă voce cât se poate de autentică personajului. Nicio mirare, l-am văzut cântând în spectacolele Operei Maghiare, are o voce lucrată și pe care reușește să o pună excelent în valoare, dar și în slujba spectacolului, deopotrivă.

credit foto Biró István

Am fost un cocoș

Am cântat cucurigu

În fața Cuțitului

Dinaintea Cuțitului

Țipătul a enervat glonțul

Dă-i biciului cafea

Dă-i funiei rom

Enervează-l pe ucigaș

Enervează-l pe ucigaș

Țipătul a enervat glonțul

Am fost un cococ

Am cântat cucurigu

În fața Cuțitului

Dinaintea Cuțitului

Enervează-l pe ucigaș!

Géza Páskándi, 1 2 3. (metodă)

credit foto Biró István

Judecata sistemelor politice, a politicienilor, conducătorilor și sistemelor de valori politice și morale după care se orientează aceștia se face în cheia absurdului, o adaptare care ușurează înțelegerea subiectului, dar care cere multă finețe din partea regizorului. Acesta se bazează pe un decor excelent gândit de scenografa Borbála Kiss: câteva elemente statice – balconul bocitoarelor (o aluzie străvezie la balconul tribunilor), panteonul, care seamănă izbitor cu Casa Poporului și statuia supradimensionată a unui conducător de stat (deloc întâmplătoare trimiterea la celebra statuie a lui Abraham Lincoln, deși profilul seamănă când cu Marx, când cu Ceaușescu, depinde cum cade lumina pe el. Apologia dictaturii se realizează vizual prin intermediul câtorva simboluri care au fost parte integrantă din decor: mâna supradimensionată așezată pe masa judecătorilor, capul (însângerat al) statuii aruncat în spate, undeva în mijlocul Casei Poporului, în timp ce pe ecranul din spate rulează secvențe ale evenimentelor din decembrie 1989 sau din timpul conflictului interetnic de la Tg Mureș (Martie negru, 19-21 martie 1990). Așa se justifică cele două finaluri ale spectacolului – primul cu execuția cuplului Ceaușescu și preluarea puterii de așa-zisa democrație populară, al doilea final este dat de conflictul de la Tg Mureș, eveniment de care se folosește regizorul pentru a aduce acțiunea în timpul prezent: relația dintre minoritate și majoritate, ce se întâmplă cu drepturile minorităților (etnice), ce rol au aceste minorități în realizarea politicilor de stat și cum se folosește puterea statului (românesc, dar nu doar el) de membrii comunităților de etnici maghiari pentru a-și atinge scopurile.

credit foto Biró István

În loc de concluzii

Pornocrație e un spectacol-pamflet, care pune spectatorilor multe teme de reflecție în față. De la cui delegăm puterea și cum/pe ce cale, trecând prin rolul cetățeanului de rând în menținerea unui echilibru (fie și precar) al balansului dintre drepturi și obligații în raport cu instituțiile statului și ajungând la profilul conducătorului, al omului politic ideal. Există sau nu, rămâne de văzut. În același timp, Pornocrație este un spectacol al absurdului – nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă nu ține de firescul lucrurilor și, totuși, de ce toate ni se par atât de cunoscute? Faptul că spectatorul poate face singur comparația între căderea Imperiului Bizantin și căderea regimului comunist nu este deloc întâmplător, dimpotrivă, îl ajută pe cel din sală să realizeze că toate-s vechi și nouă toate. Cu alte cuvinte, nimic nou sub soare. Nici termenul pornocrație nu e chiar atât de nou, precum pare, dar cât de potrivit cu starea actuală a democrației românești!

În 2024, anul în care ar fi trebuit să marcăm 35 de ani de democrație, puține au fost evenimentele din agora destinate reflecției cu privire la rolul nostru, al cetățenilor obișnuiți, în menținerea regimului pe linia firescului. Puțini dintre cei care am trăit fie și câțiva ani în dictatură suntem capabili să explicăm celor născuți după decembrie ’89 de ce nu e bun totalitarismul și cât de repede se poate transforma o democrație într-un regim totalitar de stânga sau de dreapta. Pornocrație este, din acest punct de vedere, un spectacol care poate face punte între nevoia noastră, a celor care nu vrem sub nicio formă să retrăim absurdul comunismului dus la extrem și nevoile de cunoaștere și înțelegere a celor care fac din generația Z. Nu e un spectacol ușor de înțeles, dimpotrivă, în schimb este gândit foarte bine din punct de vedere narativ. Poveștile se înțeleg foarte bine, punțile de legătură se traversează pe nesimțite, iar diversitatea subiectelor puse în discuție incită și mai mult spiritul critic.

PS: spectacolul are peste două ore, dar nimic din ceea ce se întâmplă pe scenă nu lasă spectatorul să intre în pasa „cât mai este până se termină”. Aici e și meritul muzicii, felicitări Ovidiu Iloc pentru o muzică cultă excelent pusă în valoare de orchestrație, dar și al mișcării scenice, realizată de nimeni altul decât Ferenc Sinkó, cel care cunoaște atât de bine trupa, dar în același timp stăpânește perfect logica spațiului scenic, reușind să asigure trasee specifice fiecărui rol în parte, ceea ce nu e deloc puțin lucru, dacă ținem cont de faptul că distribuția spectacolului numără peste 20 de actori.

Pornocrație – Teatrul Maghiar de Stat Cluj