Întâmplarea face ca pe final de an 2024, când toată lumea era în febra pregătirilor pentru primirea cum se cuvine a lui Moș Crăciun, să fi citit trei cărți foarte diferite din multe puncte de vedere. Și, totuși, ceva leagă aceste trei universuri livrești, precum un fir roșu și anume familia. Mama. O fotografie a timpului și iubirii de Ioan Stanomir, Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor de Stere Gulea și Nickel de Cristina Hermeziu sunt pledoarii pentru familie și relațiile dintre diferitele generații ale acesteia bazate pe iubire, încredere și respect, trei valori asupra cărora s-au dat atacuri dificile în ultimele decade. Fiindcă Crăciunul e o sărbătoare a familiei – dincolo de tot asediul consumerismului și marketingului extrem de nociv – rămâne întrebarea legată de ce mai reprezintă pentru noi, astăzi, familia. Generația Z pare a fi într-o derivă totală și veșnic în căutare de planuri de supraviețuire, dacă nu și de împăcare cu propriul trecut și asta pentru că nimeni nu le-a spus că nu arunci copilul odată cu apa din copaie; cu alte cuvinte, în goana lor după sisteme sociale perfecte și rețete infailibile pentru traume mai mult sau mai puțin închipuite, ei au ținut să desființeze cu orice preț sisteme etice funcționale neavând nimic altceva pregătit în loc. Așa se face că noua ordine socială propusă de ei nu este nici pe departe perfectă, cu atât mai puțin funcțională (nu, nu vă lăsați înșelați de micile victorii juridice care contribuie la reglementarea statutelor parteneriatelor sociale de orice fel), iar problemele cu care se confruntă ei se adaugă celor mai vechi.
„Fotografia timpului nostru este cea ceea ce mai rămâne în acești ani ce curg în prelungirea morții, asemeni unui rând final de Turgheniev: în camera de refugiu iubirii se află tot ce destinul adunat, precum un vânt al toamnei, încremenit sepia.
Fotografia timpului nostru suntem noi, cei vii și cei morți, în fine încredințați clarității de val a inimilor noastre: literele textului se așază, cuminți, ca un desen pe geamul de iarnă al casei noastre pierdute, iar fericirea își coboară lacrimile de octombrie peste chipurile noastre.
Și nimic nu se mai poate simți în acest aer al dragostei, în afara respirației iubirii înseși – eliberați și împăcați, pășim acolo unde doar umbrele ne mai pot întâmpina, spre a ne îngădui liniștea din urmă.” (Ioan Stanomir, pag 21)
Cele trei cărți s-au succedat într-o ordine absolut aleatorie, după ce le-am citit pe toate trei mi-am dat seama că hazardul a jucat bine rolul potului câștigător. Cartea prin care Ioan Stanomir încheie un doliu lung și extrem de greu de dus pe alocuri e cartea despre mama, cea care devine datorită acestui demers atât de sensibil și aparte mai mult decât o matrice, se transformă sub ochii cititorilor într-o axis mundi care face legătură între aici și dincolo, între planurile diferite ale existenței omenești. Mama e mai mult decât întruchiparea blândeții și perfecțiunii, iar demersul profund subiectiv al fiului este inițiat spre a încerca asimilarea durerii cu transformarea acesteia într-o nouă cale, una care va fi străbătută de acum înainte împreună; chiar dacă cei doi nu mai împart același plan al existenței, ei au ajuns la o comunicare care sublimează granițe. Evocarea mamei nu este excesiv de edulcorată, portretul nu este nici pe departe al unei ființe dotată cu forțe supranaturale, dimpotrivă, e al unei fiice, soții, mame și profesoară care reușește să jongleze cu toate obligațiile care derivă din deținerea acestor statusuri sociale și o face cât poate de bine. Rândurile în care sunt amintite încercările grele prin care a trecut familia în timpului regimului comunist completează în mod firesc portretul mamei, al ființei în jurul căreia fiul și-a organizat întreaga viață. Seturile de reguli și valori, întâmplările copilăriei timpurii și cele ale adolescentului grăbit să-și găsească locul în lume se succed asemenea valurilor mării: vin firesc una după alta și nu dispar în neant, cum s-ar crede, ci se topesc într-o singură și mare memorie, comună celor doi, mamă și fiu.
„Este acesta primul tău roman, un roman al facerii lumii, un roman al durerilor și al sărăciei, un roman al umilinței, un roman în care speranța înseamnă doar privirea îndreptată spre ușa ce poate anunța întoarcerea tatălui pierdut: a îndura, iată ce te învață acești ani de purgatoriu, a îndura și a merge mai departe, chiar și atunci când zilele nu sunt decât un cortegiu de lacrimi.
Și înțeleg, astfel cum vă privesc ca un scafandru prin hubloul de șoapte al trecutului nostru, că acea complicitate dintre mamă și fiică, tainică și indestructibilă, s-a țesut din orele în care vremea de uitare și de trudă se așternuse peste voi, iar casa unde răsunaseră vocile celor de demult nu mai era decât un vast mormânt al frigului și al ceții.
Și mi se pare că ating, atingându-te, conturul stigmatului cu care istoria te-a însemnat, din acea clipă a nașterii lumii unde era erați doar dușmani al poporului: este acesta dosarul de cadre mereu evocat de cei care te priveau condescendent și te păstrau în infernul suplinirii, ca într-o bolgie dialectică, este acesta dosarul de cadre care păta, vinovat, biografia unui om al muncii, este acesta dosarul de cadre în care se aduna chinul celor care nu mai cunoșteau limpezimea senină, ci doar provizoratul ce suspendă viitorul, în miezul, unui etern prezent al așteptării.” (Ioan Stanomir, pag. 39)
Dacă Mama. O fotografie a timpului și iubirii de Ioan Stanomir mi-a adus aminte de De profundis a lui Oscar Wilde (nu detaliez aici și de ce), în schimb Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor de Stere Gulea nu m-a lăsat să uit nicio clipă că scenaristul joacă un rol important în succesul de casă și de critică al unui film. Cu alte cuvinte, un film bine făcut are la bază un scenariu scris foarte imposibil și ca să înțelegeți și mai bine rolul scenaristului vă mai spun doar atât: personajele vin la pachet cu toată istoria personală; chiar dacă în replici nu se găsesc decât extrem de puține detalii cu privire la trecut, cine și cum a ajuns personajul respectiv să aibă „carne și oase”, scenaristul este obligat să dea echipei filmului toate aceste detalii, credibilitatea personajelor se naște din felul cum se înlănțuie aceste detalii. În toate cele trei filme Moromeții, Stere Gulea este și scenarist, iar volumul are subtitlul Însemnările unui regizor. Deloc întâmplătoare această precizare, pentru că scrisorile către cele două nepoate sunt scrise de regizorul devenit bunic și care se vede în situația de a explica câte ceva urmașelor familiei, astfel încât să înțeleagă de ce bunicii și părinții sunt români, iar ele franțuzoaice.
„Casa fusese a strămătușii lui Miki, sora bunicului ei Ion Valjan, avocat, dramaturg, director al Teatrului Național. În vremurile negre ale perioadei Gheorghiu-Dej, toate rudele date afară din casele lor naționalizate, precum și cele întoarse din lagăre sau închisori se aciuaseră în această casă.
Farmecul casei era scara interioară, pe care Matei, la patru ani, a încercat s-o coboare cu tricicleta, cum făceau cascadorii în filme, precum și mansarda, care, mai târziu, a fost bucuria adolescenței copiilor. Pentru ei, faptul că în aceeași casă trăiau străbunica maternă, văduva lui Ion Valjan, unchiul lui Miki, Nelu Valjan, care venise recent din detenția din Siberia, soția lui, Elena Prodan, fostă și ea deținută politic, a fost șansa de a ști ce înseamnă o familie care adună patru generații.” (Stere Gulea, pp. 77-78)
Din punct de vedere stilistic, e o mare diferență între volumul scris de Ioan Stanomir și cel scris de Stere Gulea. Primul e o pledoarie pentru stil și metaforă, un protest, dacă vreți, față de atavizarea lumii contemporane, revendicarea dreptului la suferință și așezarea relației cu mama pe un alt plan al vieții, cel în care Caron și luntrea lui joacă rol principal. Celălalt volum e o lungă scrisoare, în fapt o suită de scrisori, scrise la persoana întâi, în care evocarea întâmplărilor personale se împletește în permanență cu cea a întâmplărilor de ordin profesional. Pentru că Stere Gulea și-a dorit prea mult și a luptat și mai mult ca să ajungă regizor, să-și vadă filmele proiectate în sălile de cinema. Posteritatea lui va fi indisolubil legată de trilogia Moromeții, de acest lucru este și el convins și de altfel nici nu dă semne că ar vrea să intre altfel în istorie. Pe de altă parte, cititorul să nu se aștepte la un stil epistolar „clasic”, adică la genul de scrisori pe care, până nu demult, le trimiteam prin poștă celor cu care voiam să intrăm în dialog. Epistola către nepoate a lui Stere Gulea ia forma unui scenariu, de aici și senzația că pe alocuri mai trebuia ceva. Istoria familiei și evocarea membrilor acesteia se face fără prea multe cuvinte, fără metafore și figuri de stil, pentru că în economia unui scenariu acestea nu prea își au locul. În schimb, e aproape șocantă sinceritatea, una neîngrădită de nicio regulă sau limită, poate și pentru că Stere Gulea a luptat foarte mult ca să-și vadă primul film din trilogia Moromeții pe ecrane. Dar și pentru că aromân fiind, istoria personală e una aparte, încărcată cu multe obstacole, pierderi imposibil de surmontat și oameni care au plătit tribut greu datorită etniei. Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor este, dacă vreți, un manifest pentru familie, o pledoarie pentru memoria colectivă. O formă de conservare prin apelul la istoria orală, scrisoarea regizorului Stere Gulea capătă valoarea unei mărturii directe asupra evenimentelor din ultimele decenii. Ochiul cineastului e mai fidel decât memoria multora dintre noi.
„Daneliuc debutase cu filmul Cursa, Tatos, cu Mere roșii, eu, cu Iarba verde de acasă. Au fost câțiva ani în care a existat între noi trei o amiciție, o relație de încredere, care a stat la baza unor inițiative traduse în scrisori către conducerea partidului în care ne exprimam nemulțumirile față de cenzură.
După Proba de microfon și Croaziera, problemele lui Daneliuc cu cenzura au devenit dramatice, și el și-a radicalizat poziția, luptând de unul singur.
Cu Alexandru Tatos am fost prieten. În mediul cinematografic de atunci, Tatos făcea figură aparte, pentru că era un om cultivat, sensibil și modest. Mă simțeam bine discutând cu el. Provenea dintr-o familie din marea burghezie interbelică, și acest lucru se vedea peste tot în casa lor, chiar dacă rămăseseră doar resturile desperecheate ale unui mobilier elegant.” (Stere Gulea, pag 93)
Nickel este, înainte de orice, un experiment literar, iar faptul că o așez în acest triptic de familie poate părea la fel de ciudat pe cât ar putea să pară cititorilor experimentul Cristinei Hermeziu. În apărarea mea, o să evoc câteva motive pentru care găsesc că Nickel e (și) despre familie. Că în spatele dramei fiecăruia dintre cei evocați – fie că fac parte din echipa francezilor, fie că sunt parte a echipei românilor – se află o nevoie acută, una care adesea nu lasă prea multă libertate: nevoia de apartenență. Cristina Hermeziu trăiește în Franța de ani buni, unde a ajuns după ce și-a terminat studiile superioare în Iașul natal; tot aici și-a început și cariera de jurnalistă, cea căreia îi datorează mutarea la Paris. Romanul nu este nici primul (și nici ultimul, cred) în care se vorbește despre avatarurile migranților români ajunși în diverse țări din Europa și confruntați cu reguli noi, sisteme economice și politice diferite de cele din țară etc. În acest context, aduc aminte de cărțile Nicoletei Beraru, o altă moldoveancă care a ales să scrie despre românii plecați în diferite țări și efortul de integrarea în societăți adesea nepregătite pentru primirea lor.
„În casa lui taică-miu (de fapt, a bunicilor), exista un singur album de pictură. Unul singur Ce căuta acolo habar n-am, cine-l adusese și de ce, dar m-am uitat de sute de ori la doamnele țepene, ca din hârtie creponată, din portretele lui Ingres (totdeauna am pronunțat ingrès), prințesa de Broglie su Mademoiselle Rivière cu mănușile ei oribile și capul prea mare înșurubat pe corset – mi-o închipuiam pitică. Am învățat cel mai misterios cuvânt care există: odaliscă.” (Cristina Hermeziu, pag. 53)
*
„Irina voia acasă, fiică-sa avea evaluarea națională. Mioara voia la handicapatul ei. Nevasta lui Victor își voia bărbatul. Silvia nu se putea duce nici la veceul cu perdea fără s-o sune nebunu’ de bărbată-su și s-o acuze că de asta nu răspunde, cu cine e în pat curva naibii.
Marie voia să fie învățătoare. Mélanie se gândea să preia florăria de la centrul comercial. Steph plănuia să ajungă la Cannes. Sâ vândă în parcarea de la Festival hamburgheri de vacă de Kobe și tartare de saumon dintr-o rulotă-restaurant, avea ea un văr pe-acolo.
Eu voiam să mă îngraș.
În pauze, nesimțiții o hărțuiau pe Olga, cum de șoferul de tir a făcut-o să urce din nou la volan. Fiecare are ceva tare de tot, mustăceau băieții cu ochii la plaja dintre eșarfa de la gât și marginea bluzei mulată pe sâni.
Într-o zi, șoferul de tir i-a pus căștile pe urechi.
Într-un podcast, băiatul lui spunea ceva de genul
toate cărțile bune își țin promisiunea
povestea se poate
schimba
în fiecare
moment.”
(Cristina Hermeziu, pp. 82-83)
Confruntarea cu seturi de reguli noi și adaptarea la stiluri de viață diferite de cele de acasă, dar adesea departe și de cele proiectate în minte, devine subiectul central în Nickel, romanul unei voci pe cât de fragilă, pe atât de puternic individualizată. Un roman pledoarie pentru dreptul la fragilitate, Nickel e și despre forța feminității și nevoia de apartenență (câștigată adesea cu eforturi imposibil de cuantificat). Pasajele din Zenobia (traduse în limba franceză) sunt trimiteri la suprarealismul lui Naum, dar în același timp ancore pentru rămânerea în Paradisul pierdut. Întoarcerea acasă devine imposibilă de la un punct încolo, ceea ce face necesară apariția unui nou acasă, care e pe cât de imperfect, pe atât de util: satisface nevoia de securitate a celui plecat în căutarea unui „trai mai bun”.
Mama. O fotografie a timpului și iubirii de Ioan Stanomir
Editura: Humanitas
Colecția: Memorii/Jurnal
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 104
ISBN: 978-973-50-8550-6
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Scrisoare către nepoatele mele. Însemnările unui regizor de Stere Gulea
Editura: Humanitas
Colecția: Memorii/Jurnal
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 148
ISBN: 978-973-50-8653-4
Cartea poate fi cumpărată de aici.
*
Nickel de Cristina Hermeziu
Editura: Cartier
Colecția: Rotonda
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 104
ISBN: 978-9975-86-808-2
Cartea poate fi cumpărată de aici.
