Minunată carte de vacanță, fără pretenții de mare literatură, Cafeneaua cu pisici se citește ușor, fără încruntare din sprâncene, ba chiar cu emoție, la un moment dat.
Romanul pare să fie o alegorie despre relația dintre atenție și învățare, dar este și o reamintire a faptului că datorăm respect oricărei făpturi. Dacă după respect vine și iubirea, este și mai bine.
Povestea este simplă, iar tonalitatea calmă a frazei, cu reluări ale ideilor, reformulate în diverse registre, se dovedește modalitatea ideală de a atrage atenția cititorului asupra unor făpturi înzestrate cu inteligență și afecțiune. Încă de la început, devine limpede că despre pisici și viețile lor prețioase va fi vorba în carte:
„În ţările arabe şi în Turcia pisicile au şase vieţi. Şi câte nouă, oriunde se vorbeşte limba lui Shakespeare. Dar de ce are nevoie o pisică de atâtea vieţi? Iată cum dă explicaţia cuvenită un vechi proverb englezesc:
În primele trei se joacă,
În următoarele trei rătăcește pe străzi,
Iar în ultimele trei stă acasă.
Înainte să ajungă la Neko Café, Nagore simţea că nu are nici măcar o viaţă.” (p. 11)
Într-o zi, după punct, viața o ia de la capăt. La patruzeci de ani, Nagore vine în Barcelona, părăsind Anglia după o decepție sentimentală. Nu are bani, nici slujbă, abonamentul la telefon așteaptă să fie plătit, n-au rămas bani nici de-o cafea. Femeia stă provizoriu într-un apartament închiriat cu 600 de euro, adevărată mană cerească pentru un oraș ca Barcelona. Pentru Nagore, care nu are serviciu, chiria este mare oricum. Ideea de a cere ajutorul familiei iese din discuție. Nagore este prea mândră pentru a accepta bani de acasă, de la părinții pensionari.
Printr-o fericită întâmplare, Nagore este angajată la o cafenea cu pisici care se deschide în Barcelona. Deși nu suportă pisicile și se teme de ele, Nagore acceptă slujba. Patroana cafenelei este Yumi, o japoneză care se străduiește să urmeze pilda felinelor și să se adapteze spontaneității europene. Discretă și cumsecade, Yumi o inițiază pe proaspătă sa angajată în arta pregătitului cafelelor cu mustăți de spumă.
„Îndreptându-se spre mijlocul cafenelei, Yumi i-a prezentat o pisică tărcată care căsca pe o pernă singuratică, precum o plută în mijlocul unei mări de parchet. Tocmai atunci, Smokey a apărut de nicăieri, ca un Ferrari negru, și trecând printre picioarele lui Nagore a executat o săritură olimpică, aterizând fix în copacul artificial de lângă fereastră.
Yumi a fost cuprinsă de un râs atât de dulce, că Nagore s-a molipsit și ea, ceea ce i-a mai risipit din nervozitate.
– După cum îți dai și tu seama, sunt spirite libere, spuse japoneza, desfăcându-şi părul strâns în coc și lăsându-şi pletele să-i curgă pe umeri.
– Vrei să spui că nu le interesează că sunt și eu aici, nu-i așa?
– Aşa este, lor nu prea le pasă, în privinţa asta poți fi liniştită, îi răspunse în timp ce mângâia pisica tărcată, care părea să surâdă cu ochii închişi. Nu se sinchisesc ce crezi despre ele. Dacă o pisică vrea ceva de la tine, o să facă în aşa fel încât să înţelegi. Dacă vrea mâncare sau apă, vei afla imediat.” (p. 38)
Scopul lui Yumi este să convingă oamenii să adopte pisicile, bineînțeles, cu o condiție clară: și acestea să fie de acord.
Câteva lucruri interesante din carte se referă la limbajul acestor animale cu personalitate – nu neapărat despre diversele tonalități ale mieunatului este vorba, cât despre felul în care acestea te privesc, își mișcă urechile sau coada.
La cafenea, fiecare dintre cele 7 pisici are locul ei. Pisicile își aleg omul lângă care vor să trăiască – evit termenul „stăpân”, că nu se mai știe cine slujește pe cine, cu desăvârșit devotament.
Cartea are o poveste simplă, deși nu tocmai obișnuită. La prima vedere, pagina adună tot felul de locuri comune, inclusiv o poveste romantică. Cu puțin noroc, descoperi și secretul de a deveni înțelept precum o pisică.
Despre autoare, găsim câteva informații în prezentarea editurii:
ANN SÓLYOM s-a născut la Budapesta, iar din 2012 locuiește la Barcelona. Terapeut psihosomatic și scriitoare, Anna Sólyom este absolventă de filozofie, iar cariera în cercetarea academică și-a început-o în Chile, la Santiago, ulterior ocupându-se de gestionarea unor proiecte de dezvoltare internațională și supraveghere electorală. Cu timpul, interesul său s-a îndreptat spre terapia psihosomatică, activitatea sa concentrându-se pe vindecarea corp-minte. Este specializată în Terapie Craniosacrală Biodinamică și TRE® (Exerciții de Eliberare a Tensiunii și Traumei). Pe lângă practica de terapie, este și o autoare consacrată în domeniu. În 2018 publică Pequeño curso de magia cotidiana. Prólogo y los nueve secretos por Francesc Miralles. Primul ei roman, Cafeneaua cu pisici. Neko Café: Nu ai nevoie de șapte vieți, poți găsi fericirea și în aceasta (Neko Café. No necesitas siete vidas, puedes ser feliz en esta; Humanitas Fiction, 2024), apare în 2019 și este în curs de traducere în 20 de limbi. Acestuia îi urmează Reconecta con tu cuerpo, în 2020, și cel de-al doilea roman, El perro que seguía las estrellas. El amor no conoce distancias, în 2024.
Las mai jos câteva fragmente:
„A dat enervată foaia la o parte, iar privirea i-a poposit pe copertele celor trei cărți care, aşezate cuminţi pe genunchii ei, aşteptau să fie răsfoite.
Pisica lui Dalai Lama era un roman de David Michie. De pe copertă o privea un motan cu botul închis la culoare, cu ochii albaştri şi cu urechile cenuşii, ascuns după o ţesătură tipic tibetană, cu maroniu şi roşu.
Eu, motanul de Natsume Sõseki înfățișa o pisică neagră cu pete maronii, cu privirea fixă, care nu-i inspira nici un pic de încredere.
Pisica pierdută. O poveste adevărată despre iubire, disperare şi tehnologie GPS era propunerea cea mai înspăimântătoare. Semnată de Caroline Paul, avea pe copertă acuarela unei pisici cafenii pe fond alb.
Nagore s-a văzut nevoită să admită că îi plăceau desenele acesteia din urmă. Transmiteau atâta căldură şi bucurie, încât și-a zis că într-o zi avea să încerce și ea să facă niște ilustrații asemănătoare. Numai că acest gând i-a provocat imediat o strângere de inimă: de aproape un an nu mai reuşise să deseneze nimic.
Ca să alunge amărăciunea care o cuprindea, a decis să se folosească de un joc pe care-l juca în adolescenţă împreună cu cea mai bună prietenă a ei. Îl numeau oracolul cărților. Trebuia să deschidă la întâmplare câte o carte, pe rând, şi să transcrie primul paragraf pe care îi cădea privirea. Avea apoi să le interpreteze ca pe nişte mesaje care să o îndrume în noua viață pe care era pe cale s-o înceapă.” (p. 48)
*
„Ia o pauză (un pui de somn poate face orice problemă să pară mai mică).
CHAN
Atenție, ocaziile se ivesc de unde nici nu te aștepți.
SMOKEY
Fii tu însuți (fără să-ți pese ce cred ceilalți).
CAPPUCCINO
Acceptă totul cu seninătate.”
SORT
(pp. 146-147)
*
Un post-it era lipit în dreptul unui articol semnat de Juli Peradejordi şi ilustrat cu o sperietoare de ciori. A început să citească destul de distrată, însă tex-tul i-a captat imediat atenția:
El mi-a dezvăluit adevărata semnificație a sperietorii de ciori. Evident, rolul ei e să sperie păsările, pentru că seamănă cu un fermier care ar putea să le omoare ca să nu-i mănânce semințele. Totuşi, când păsările îşi înving teama, apare și oportunitatea, pentru că sperietoarea de ciori indică exact locul unde se găseşte hrana. Nu este fabulos? Ascunsă de temerile noastre se găseşte tocmai comoara pe care o căutăm.” (p. 147)
*
„Există o carte minunată despre puterea scrisorilor, păru să gândească Elías cu voce tare, înainte de a mai cere un pic de apă. Se numeşte larna în care ne-am luat soarta în mâini, e scrisă de Ángeles Doñate, și-n romanul ăsta este vorba despre un sat în care urmează să fie desfiinţat oficiul poştal. Ca să nu se întâmple una ca asta, oamenii încep să-şi trimită unii altora potop de scrisori în care îşi povestesc viața. M-a emoționat mult, chiar m-a făcut să plâng cartea asta…” (p. 142)
*
„După aproape nouă ani de relație, ea ar fi fost dispusă şi să ierte infidelitatea, numai că Owen n-a vrut să fie iertat. Nu voia să renunţe la o poveste de dragoste care-i redase entuziasmul adolescenţei.
Poate că totul începe cu lucruri mărunte, cum ar fi picturile acelei fete, s-a gândit Nagore, pășind pe strada a cărei pantă devenea din ce în ce mai abruptă. Iar cele mari se petrec pentru că n-am știut să vedem.
Ar fi putut să se întoarcă la părinţii săi, în nordul mai răcoros, dar i se păruse o soluție jalnică la vârsta ei. Prin urmare, pornise în aventura aceasta a unei vieți noi, luând-o de la capăt la Barcelona.” (p. 80)
*
„În cartier era o linişte desăvârşită, de parcă toată lumea ar fi murit în urma unei invazii zombi. Nagore adora acele dimineţi de duminică, în care oamenii îşi trăgeau sufletul după noaptea de sâmbătă.
Reuşise să doarmă neîntoarsă, poate şi datorită ultimelor evenimente. Abia trecuse de ora opt când s-a dus la bucătărie să-și facă o cafea cu ultima capsulă pe care o mai avea.
Ăsta da motiv de îngrijorare, s-a gândit în timp ce-şi turna jumătate de ceașcă din lichidul spumos, cu o aromă atât de puțin naturală. Aşteptând să se mai răcească, a ronţăit un măr zbârcit, uitat de câteva zile pe blatul de marmură.
Încă din copilărie, duminicile i se păreau copleșitoare. În loc să se bucure de ziua liberă, o considera o numărătoare inversă care anunța lunea. Aproape de înfricoşătoarea graniță a celor patruzeci de ani, era din nou cuprinsă de acea senzație apăsătoare, amestecată cu perplexitate. Ceea ce i se întâmpla era la ani-lumină de ceea ce-şi imaginase că avea să fie viața ei.” (p. 45)
*
„La adăpost a întâmpinat-o o femeie mai în vârstă, cu părul blond şi ondulat. A fost poftită să intre cu un surâs larg și întrebată despre Blue. Era în continuare prima pisică adoptată care provenea din acel centru de protecţie a animalelor, care colabora acum cu Neko Café.
– Designerul localului s-a îndrăgostit pur şi simplu de ea, și se pare că și Blue îl place. În fine, a plecat de la noi cam acum o săptămână.
– Se mai întâmplă și minuni, mai ales dacă e vreo pisică prin preajmă, zise femeia, în timp ce-o conducea pe Nagore în partea din spate a centrului, unde se afla o grădină. Avem spaţiu pentru maximum douăzeci și cinci de pisici, iar în momentul ăsta sunt douăzeci și două. Chiar aşa, ştii limba pisicească?
– Poftim? întrebă Nagore, cu ochii cât cepele.
Ce mai era şi-asta? Limba pisicească?!
– Mă refer la interpretarea semnelor de comunicare ale pisicilor. Gama de miorläituri e limitată, dar pisicile se exprimă și prin mişcările corpului.
– Adevărul e că nu știu prea multe… recunoscu Nagore.
– Nu-i nimic, o să-ți fac o introducere rapidă. Uită-te aici! Înainte de-a ieşi în curte, femeia i-a întins niște planşe plastifiate și a poftit-o să ia loc ca să le citească.
Pisicile comunică folosind limbajul corporal, şi intențiile lor se exprimă prin intermediul a patru părți ale corpului: coada, urechile, ochii și capul.
Limbajul cozii este cel mai uşor de interpretat:
– coadă ridicată, făcută sau nu covrig: sunt fericită
– coadă agitându-se haotic: neliniştită sau nervoasă
– coadă fluturând: sunt foarte fericită să te văd
– coadă covrig în jos, strânsă: sunt speriată
– coadă lăsată în jos, cu blana zburlită: sunt speriată sau mă simt atacată
– coadă unduită, cu blana zburlită: agresiune extremă
Limbajul ochilor este mai dificil de interpretat. În primul rând, nu priviţi niciodată o pisică drept în ochi. Ar putea lua acest lucru drept o intenție de a o agresa. Echivalentul unui sărut, pentru o pisică, este atunci când se uită în direcţia dumneavoastră cu ochii întredeschişi, și apoi îşi retrage privirea în mod solemn.
Capul şi urechile pot de asemenea să transmită multe semnale:
– urechile trase spre spate: frică, nelinişte, agresivitate
– limba scoasă: îngrijorare, neîncredere
– frecarea capului, a spinării sau a cozii de o persoană sau de un animal: salut, revendicarea proprietății
– adulmecarea feței: nevoia de a avea confirmarea identităţii
– frecarea nasului umed: afecţiune
– lins: semn clar de afecţiune
Pe cealaltă parte a planşei scria că pisicile miaună doar pentru oameni, şi şuieră sau torc pentru a comunica cu alte animale.
De obicei, torsul înseamnă că sunt mulţumite, dar uneori poate fi și un indiciu că se simt rău sau că au dureri.
Nagore a aflat cu această ocazie că pisicile au treizeci şi doi de muşchi în zona urechii, că mustățile lor sunt pline de terminații nervoase și că au fost domesticite relativ recent, în urmă cu aproximativ patru mii de ani. Așa se explică faptul că îşi recunosc propriul nume, dar nu sunt câtuși de puţin interesate să îşi asculte stăpânii.
– Nu cred că știu limba pisicească, dar precis voi ţine cont de ceea ce tocmai am citit, îi spuse femeii de la organizație după ce examinase cu grijă planșele. Aş avea însă nevoie de o favoare. Mi-e puțin teamă să intru într-un spațiu închis cu atâtea pisici pe care nu le cunosc… Ai putea să faci tu prezentările, să îmi spui câteva cuvinte despre fiecare și să mi le și arăţi? În felul ăsta, vom avea mai mult succes cu lista de posibili candidați.
– Sigur că da! Acum înțeleg de ce te-a ales Yumi. Arăți mult respect pentru pisici. Poate că într-o zi o pisică o să își frece de tine tot trupul, nu numai capul. Atunci te vei putea considera cu adevărat norocoasă!
– De ce?! întrebă Nagore, surprinsă.
– Pentru că asta are să însemne că ești foarte specială. Cel puțin pentru pisica aceea.”
(pp. 168-170)
Cafeneau cu pisici. Neko Café de Anna Sólyom
Traducere din spaniolă de: Ștefania Nalbant
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 232
ISBN: 978-606-097-509-0
Cartea poate fi cumpărată de aici.
