Un interviu care trebuia să aibă loc cu prilejul lansării traducerii în limba română a cărții sale, „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici”. Romanul este recomandat de către bookhub.ro, drept pentru care am considerat binevenit acest interviu. Cronica cărții o puteți găsi aici. Citind răspunsurile veți avea (re)confirmarea că autoarea romanului este o persoană extrem de tonică, veselă, deschisă experiențelor și încă ceva mai mult.
Un roman numit „Poftă de ciocolată”, în „Cel mai frumos loc ….” personajele se adună în jurul unei cești de ciocolată. Pentru mine ciocolata înseamnă senzualitate. Dvs. cu ce emoție asociați ciocolata?
Mă tem că totul a fost o întâmplare, dar uneori, întâmplarea spune mai multe despre noi decât deciziile conștiente. Pe de altă parte, cui nu-i place ciocolata? Și cui nu-i evocă clipe frumoase o ceașcă de ciocolată?
Oamenii se întreabă tot timpul cum își scriu romanele scriitorii. De data aceasta vorbim de o scriere la patru mâini. Bănuiesc că ați tot fost întrebată foarte des cum s-a scris romanul, dar eu aș vrea să întreb la ce ritual personal ați renunțat în favoarea ideii de colaborare cu Francesc Miralles?
Francesc Miralles este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Doar astfel am putut scrie împreună cu el un roman la patru mâini. Suntem asemănători ca scriitori, ne planificăm romanele înainte de a începe să le scriem, universurile noastre creatoare se aseamănă. De aceea scrierea acestui roman a fost mult mai ușoară decât ar putea părea. Romanul s-a născut pe parcursul câtorva cine luate într-un restaurant japonez din Barcelona care ne place mult amândurora. Am discutat mult despre el, l-am planificat în amănunt. Atunci, ne-am împărțit sarcinile: el a scris prima parte, eu pe a doua. Acum scriem altceva în comun și am procedat în același mod.
Pe lângă avatarurile legate de vizitele muzei, tabieturi, ce alte obstacole ați mai avut de depășit în procesul aducerii la lumina tiparului a „Celui mai frumos loc din lume”?
Scrisul cere constanță, răbdare, dedicare, lipsa oricărei distrageri, singurătate, concentrare și multă disciplină. Trebuie să înveți să învingi și uneori îți ia ani să faci asta. Dacă nu atingi toate aceste aspecte, probabil nu vei reuși să scrii.
Iris este o femeie cu nimic ieșită din comun, povestea ei este aceeași cu a încă mii de alte femei, în schimb trama, felul cum i-ați dat individualitate, este cu adevărat original. Cred că ați primit multe mesaje de la cititori care au găsit în roman cel mai bun sfat/ajutor. Cum ați primit aceste mesaje?
Da, desigur, Iris poate fi oricare dintre noi, dumneavoastră, eu, cei care ne citesc… Într-un moment nefast al vieții. Cu toții am fost și vom continua să fim Iris. Când îmi scriu cititori pe care cărțile mele i-au ajutat într-un fel, le răspund spunându-le că și eu am multe cărți care m-au ajutat cândva. Literatura, întreaga literatură, salvează întotdeauna ceva.
Sunteți o scriitoare cu o carieră internațională de succes în toată lumea, nu doar în țara de origine. Cum vă raportați la cititorii dvs fideli? Când începeți lucrul la o nouă carte aveți în gând cititorul căruia îi este destinat?
Întotdeauna simt prezența cititorilor pentru că nu concep literatura altfel decât ca o formă de comunicare. Firește că noi, scriitorii, scriem (de asemenea) și pentru noi înșine, dar pe mine nu mă interesează acest aspect egocentric al creației literare. Știu că am cititori care așteaptă următoarea mea carte și acest lucru mă ajută în momentele de descurajare și îmi facilitează răspunsurile la anumite întrebări pe care orice scriitor și el pune pe parcursul scrierii unui roman. De asemenea, relaționez – chiar mult – cu cititorii mei. Lecturile publice au înlesnit un alt tip de relație între scriitor și cititor, care mie îmi place mult. Dacă ar fi fost posibil așa ceva pe când începeam eu să citesc în serie, în anii adolescenței mele.
Despre viață și despre moarte, despre valori, despre iubire, toleranță, despre multe alte valori aproape pierdute astăzi este vorba în „Cel mai iubit loc….”. Întrebarea mea este că a ajuns arta haiku-ului să facă parte din poveste?
Francesc Miralles este un mare iubitor și cunoscător al Japoniei. Haiku-urile fac parte din romanele sale de ani buni. Unul dintre romanele sale se intitulează chiar „Un haiku pentru Alicia”. Îmi plac japonezii, dar mă tem că nu sunt chiar atât de expertă. În acest caz, Francesco a jucat pe terenul său, încorporând în poveste această delicată artă poetică niponă, în aparență atât de simplă dar de fapt atât de complexă. A fost o metaforă foarte bună pentru ceea ce se petrece în carte.
Iris este în căutarea încrederii în propriile șanse/puteri. Scriitoarea Care Santos crede în succesul cărții atunci când o scrie sau nu vă gândiți la asta, lăsați doar muza să-ți facă treaba?
Nu scriu gândindu-mă la succes, dacă aș face-o, aș fi îndărătnică. Cel puțin, nu mă gândesc la genul acesta de succes: mă axez pe ideea ca mie să îmi placă acea carte pe care o scriu, să întrunească standardele de calitate pe care eu însămi le pretind. Ceea ce urmează este complet imprevizibil și nu trebuie să-ți risipești timpul gândindu-te la asta.
Ați înlocui vreodată ciocolata cu o ceașcă de cafea?
Sunt dependentă de cafea, de asemenea, și am nevoie de ea în fiecare dimineață pentru a mă integra lumii. Cafeaua este o necesitate pentru mine. Ciocolata este o plăcere. În asta constă diferența.
Care este cel mai frumos din lume pt dvs, scriitoarea? Dar pt dvs, omul Care Santos?
Pentru scriitoare: un teatru de pe strada 46 în Broadway, New York. Pentru femeie: o plajă aproape pustie ce se află în Malgrat de Mar, la câțiva kilometri de casa mea, într-o după-amiază târzie de septembrie.
Mulțumirile mele merg către Denisa Comănescu și Ioana Iancu, cele care au făcut posibilă realizarea acestui interviu.
Sursa foto: www.publico.es
Cartea o puteți cumpăra de pe Libris.ro sau de pe site-ul editurii.
