Decapitată, decapitată, dar cât se poate de vie! Sau care învie! Literatura domnului Andrei Cornea, că doar la ea ne referim! Oarecum în continuarea romanului „Uimitoarea istorie a lui Şabbatei Mesia”, deşi „ne întoarcem” acum în secolul al VI-lea d.Hr., dar se continuă „aventura ideilor”, deoarece Andrei Cornea scrie de fapt nişte „romane de idei” (poate înrudite, măcar vag, din acest punct de vedere, cu romanele lui Camil Petrescu deşi, mai degrabă, mai bine ne-am gândi la Marguerite Yourcenar!)… Sau romane care redau istoria ideilor şi credinţelor (şi) religioase, ca să aducem un mic omagiu şi lui Mircea Eliade!

Probabil peste vreo 300 de ani se va spune şi despre cartea lui Andrei Cornea aşa cum Edward Gibbon scria în „Istoria declinului şi a căderii Imperiului Roman” (prologul „Lanţului…” este un fragment din Gibbon) despre o carte a lui Simplikios, „eroul” principal al „aventurii” lui Cornea: „este păstrată în biblioteca naţiunilor drept o carte clasică, în chipul cel mai potrivit adresată îndreptării voinţei, purificării inimii şi întăririi gândirii, în temeiul unei îndreptăţite încrederi în natura deopotrivă a lui Dumnezeu şi a omului.” (p.9) Dar va fi, cu siguranţă, o istorie a declinului… românilor, care vor găsi, desigur, iscusiţi cum sunt, o cale de salvare!

Aşadar, ca să clarificăm un pic începutul acestei prezentări de carte care trebuie să nu spună prea multe pentru a lăsa şi cititorului destule (alte) plăceri, suntem în secolul al VI-lea d.Hr., într-un templu al Lunii aflat la graniţa răsăriteană a Imperiului lui Iustianian, împărat mort de vreo cinci ani, şi o preoteasă, Sambliche, şi ea eroină la fel de principală, povesteşte unui misterios Teodoros ce s-a întâmplat în urmă cu aproximativ 40 de ani cu ultimii reprezentanţi ai Şcolii filosofice de la Atena, adică ultimele verigi ale unui destul de ambiguu „lanţ de aur”, citat pentru prima oară în „Iliada” (VIII, 18-22), cele patru versuri fiind şi moto-ul romanului: „Lanţ de aur dacă de cer veţi vrea s-atârnaţi,/ De el ţinându-vă, zeii cu toţii şi zeiţele toate,/ Tot nu veţi reuşi în jos la pământ ca din ceruri/ Să-l trageţi pe Zeus supremul – chinul e-n van!”… Din acest lanţ, în virtutea asemănărilor despre care se filosofează la un duel demn de cele mai interesante şi spectaculoase turniruri de idei care au avut loc ca şi când nu ar fi avut loc (deoarece cei care „scriu” istoria deseori omit ori scriu cum vor ei!), ar face parte şi filosofii: afirmă eroul, un Ahile al spiritului, cu voia d-voastră, în finalul disputei care trebuia să lămurească raţional dacă „lumea este eternă ori a fost creată de Dumnezeu din nimic şi urmează să piară în nimic” (p.174):

„…lumea (deopotrivă cea sensibilă şi cea inteligibilă) nu-i separată de Cauza ei de un abis, ci de o ierarhie de existenţe sau ipostaze, formând o scară cu multe trepte, ce-i drept, dar pe care omul, dacă vrea, poate spera să urce de unul singur, mai mult sau mai puţin departe, fără alt ajutor decât învăţătura, virtutea şi forţele propriului spirit. Căci, departe de a fi un nimic, el poartă în sine lumina divină, aşa cum ochiul poartă în sine strălucirea Soarelui, fiindcă, altminteri, cum ar putea el vedea Soarele? Şi atunci cum putem urca? Nu cu picioarele, desigur, ci, aşa cum s-a spus mai demult, trebuie să ne reîntoarcem către Principiul aflat şi în noi înşine, nu numai deasupra Cerului, şi trebuie să devenim unu din mai mulţi; astfel, privind pe deplin înăuntrul nostru, fără a arunca deloc cugetul în afară, la capătul călătoriei celei îndelungate vom deveni noi înşine cu principiul. Aşadar, cunoaşterea de sine e totul: căci cel care, cu adevărat, se cunoaşte pe sine află că e zeu.

Această „aroganţă” umană, care pleacă şi de la Socrate (celebra zicere „cunoaşte-te pe tine însuţi”! îi aparţine oarecum, deşi era mult mai veche, unii zicând că inscripţia de sub frontonul templului lui Apollo din Delphi s-ar referi de fapt la conştientizarea nimicniciei umane raportate la divinităţi!), intra, la vremea respectivă, în grav conflict cu noua politică religioasă a Imperiului, care uitase deja edictul de toleranţă al lui Constantin cel Mare, „dat odinioară la Milano, împreună cu colegul său imperial Licinius, când se pusese capăt persecutării creştinilor, fără însă a-i oropsi pe ceilalţi –închinători ai zeilor celor vechi, evrei, samariteni, manihei” (p.21), printre rândurile sale stând scris:

„…Este vrednic de secolul în care trăim şi potrivit cu pacea Imperiului, ca toţi supuşii noştri să aibă libertatea deplină de a adora zeul pe care şi l-au ales şi ca nici un cult să nu fie lipsit de cinstirile datorate.”

Desigur, cu toţii suntem azi revoltaţi de acţiunile extremiştilor terorişti, de atentate, de distrugerea unor opere de artă, vestigii arheologice şi arhitectonice, de o inestimabilă valoare…

Dar câţi ştiu că, de pildă, în acea epocă, dar şi mai devreme, ca şi mai târziu, „nişte creştini” vor distruge statui, vor omorî oameni pentru că voiau să creadă altfel? Desigur, contextul… e complex, Andrei Cornea reconstruieşte o lume (deşi termeni precum „turişti” şi „iaht” sună strident) folosind asumat surse („În vorbirea personajelor mele am inserat numeroase citate sau parafraze (explicite sau nu) din diverşi autori antici” şi nu numai antici) precum Homer, Pindar, Sappho, Aristofan, Platon, Aristotel, Numenios, Plotin, Damaskios, Vasile cel Mare, Philoponos, Simplikios, Gibbon… Asistăm cu personajele noastre, sau măcar cu unele dintre ele, cum creaţiile lui Fidias (după unii) sunt schilodite la ordinele sau sugestiile unora dintre administratorii vremii (rămâne să-i descoperiţi, în nemernicia şi mediocritatea lor a(i)urită! Unul e episcop, altul e prefect…), Partenonul urmând a fi transformat în biserică… Aflând amănunte din vieţile unora, ştim că, în numele unei false credinţe, care este de multe ori doar dorinţă de răzbunare, oamenii sunt omorâţi, schilodiţi, trupeşte ori sufleteşte… Şi nu numai, ci şi „arta este decapitată”, meditaţiile unui arhitect, care va avea şi el de suferit, când se vor trage anumite concluzii, fiind, mai mult ca sigur, şi o anume satiră a non-figurativului care încearcă să-şi împartă laurii cu figurativul în artele plastice (de altfel, umorul şi ironia sunt ingrediente de apreciat în construcţia lui Andrei Cornea, misteriosul străin care este şi el cel mai aproape important personaj din carte, pe lângă cei menţionaţi deja, aşa numitul Şkahrinyananktaswaralestuwomex, fiind schiţat, poate, după niscai reguli revizorist-gogoliene, iar Totul, adică tot ce se întâmplă, ar putea fi rescris într-o piesă după toate regulile comediilor shakespeariene!):

Având în vedere toate aceste frumuseţi cvasi-ascunse, revelate de desfigurare şi decapitare, mă gândesc să lansez un nou stil în artă pe care-l voi boteza: arta decapitată, procedând deliberat şi cu scop artistic la decapitări de statui pe care apoi le voi expune într-o expoziţie. Dar şi în arhitectură ar trebui procedat aidoma: aţi observat cât de poetic este în amurg un templu cu acoperişul dărâmat pe jumătate şi cu câteva coloane decapitate sau căzute la pământ? (…) Ce-ar fi să creăm deliberat ruine şi să producem statui şi coloane decapitate?” (p.138-139)

Titlul recenziei, doar titlul, este… aproape maliţios şi este mai degrabă şoapta unei Voci care apare şi ea în carte, de câteva ori! Romanul lui Andrei Cornea nu este decapitat, nu este nici măcar şchiop, ci este, cu voia sau fără voia cărturarului Andrei Cornea (licenţă în istoria şi teoria artei, licenţă în filologie clasică, doctorat în filologie clasică, profesor la Universitatea din Bucureşti, traduceri din Platon, Aristotel, Plotin) o altă verigă din „Lanţul de aur” în care adevăraţii protagonişti sunt Fiinţa şi Nimicul, Filosofia şi Teologia, Deşertăciunea şi Iubirea, Adevărul şi Minciuna, (un personaj dubios face reverenţe integrităţii Adevărului, dar aşteptând beneficiile minciunii, p.193), Divinitatea şi Raţiunea…

Partea a III-a, cartea are patru părţi, a patra fiind mai mult un scurt epilog, în care multe sau prea puţine noduri gordiene sunt tăiate, începe cu meditaţii asupra adevărului:

În epoca lui Iustinian (…) mai toţi erau convinşi că au domesticit adevărul unic şi-l posedă la îndemână ca pe o orătanie din poiată. Acum un alt Pilat nu l-ar mai fi întrebat pe profetul unei noi religii „ce e adevărul”, ei i-ar fi pus înainte un articol de ortodoxie, cerându-i să jure pe el; alternativa, chiar şi pentru un iota pierdut pe drum şi nepus repede la loc, fiind exproprierea, surghiunul sau chiar călăul.” (p.187)

În aceste vremuri în care filosofia este iarăşi pusă la colţ sau exilată în sahare universitare, economic în primul rând, fiind scoasă din programe şcolare, poate este de amintit şi datoria filosofului: ridicarea vocii împotriva tiraniei, samavolniciei, nemerniciei autorităţilor (p.209)! Şi oare care ar fi urmaşii lui Sokrate, Platon, Diogene cinicul? Desigur, nu purtătorii de lanţuri de aur (Vocea îmi dăduse şi cea mai proastă alegere de început de cronică de carte: „Nu, nu este o carte despre manelişti, cefe groase, purtătoare de lanţuri de aur!”), deoarece ei nu vor înţelege, precum explică maestrul Damaskios (poate el este personajul care ar fi putut fi principal, dar care a rămas oarecum neîmplinit) ucenicului Simplikios:

Căci lupta pentru un ideal mare, zelul, intenţia curată – numai asta-i ceea ce ne revine nouă, muritorilor. Cât priveşte fructul intenţiei respective – fie de-i bun, fie de-i viermănos – să-l lăsăm în seama nemuritorilor!” (p.210)

Maestrul nu are iluzia divinităţii naturii sale, poate cititorul va ajunge şi el la Damasc sau la Ktesiphon, despre Asemănări, după chip sau nu, s-ar mai putea vorbi, dar mai bine debarcaţi cu un străin pe cheiul cel vechi al Pireului, puteţi fi chiar voi acel Străin, se merită, garantez, convingeţi, chiar cu ajutorul lui Simplikios, pe un ofiţer de la vamă că sunteţi din Thule, din Hyperboreea, că vreţi să ajungeţi la Atena pentru a învăţa lucruri noi (sau, poate, să vă reamintiţi!) şi, gata, aventura e gata să înceapă!

Pânza-i perfect curată acum şi-i gata de a fi pictată cu chipul dreptăţii şi al înţelepciunii, care întrece în frumuseţe şi luceafărul de seară şi pe cel de dimineaţă. Vino!” (p. 285)

Să fie cântecul unei sirene sau al unui rege? Să fie din mările Hyperboreei sau din Golful Persic? Vorba ceea:

venerabilelor Moire degeaba le pui întrebări: femeile alea trei ştiu să ţeasă doar firele vieţilor, nu şi pe ale vorbelor.” (p. 284)

UnknownLanţul de aur” de Andrei Cornea

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 292

ISBN: 978-973-50-5743-5

Sursă foto: contributors.ro

Cartea este disponibilă pe elefant.ro sau pe site-ul editurii.

Share.

About Author

Avatar photo

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura