„În acest sens, post-librăria marchează sfârșitul lecturii ca practică a confruntării cu o lume care nu oferă soluții imediate și nu poate fi reparată.” (Lucian Pricop)
Titlul (ușor modificat de mine) face parte dintr-o afirmație care deschide unul din cele 12 eseuri de sociologia lecturii de Lucian Pricop. Nu, n-am greșit, nu sunt despre sociologia culturii, un domeniu de cercetare mult mai cunoscut cititorilor și cercetătorilor din România decât sociologia lecturii. Întâmplarea face să scriu aceste rânduri la nici trei zile după decesul lui Jason Arday, profesorul de 41 ani de la Cambridge acuzat de plagiat, specialist în sociologia educației; la aflarea veștii, am citit multe comentarii din spațiul cultural românesc care puneau sub semnul îndoielii (ca să nu mă exprim la fel de dur precum autorii acuzelor) existența de facto a acestei științe; cu alte cuvinte, statutul științific al oricărei cercetări pe teme din acest domeniu sunt irelevante sau din categoria pseudoștiinței. Având în vedere că sociologia este una dintre cele mai tinere științe din domeniul disciplinelor socio-umane clasice, nu mă miră reacțiile cu privire la apariția și dezvoltarea de sine-stătătoare a sociologie educației, după cum nici sprâncenele ridicate a îndoială la citirea unei sintagme precum „sociologia lecturii”.
După lectura integrală a volumului, inclusiv a bibliografiei și a indexului, m-am lămurit parțial cu privire la intențiile lui Lucian Pricop. Din capitolul concluziv, care încheie demersul său – ezit să spun de cercetare – deduc că cele 12 eseuri sunt parte din parcursul care a fundamentat obținerea titlului de doctor; din felul cum sunt structurate eseurile mi-e clar că domeniul de cercetare doctorală nu e cel sociologic, ci unul interdisciplinar (la granița dintre mai multe științe, nu doar a două, semn că cercetările academice sunt din ce în ce mai nișate și pe subiecte cu o acoperire din ce în ce mai mică, atât temporală, cât și din punct de vedere științific). Dacă referințele la studii mai vechi sau mai noi, articole pe anumite teme sau studii elaborate, abundă, în schimb lipsește (aproape) orice referire la cercetarea de tip cantitativ, semn că demersul lui Lucian Pricop se bazează pe folosirea unor metode calitative, mai precis a analizei documentelor (dar și aici cu rezerve). Opinia mea personală este că toate aceste eseuri ar putea intra în bibliografia parcursă în viitor de un cercetător care vrea să studieze eficiența practicilor editoriale din România postdecembristă și relația dintre succesul acestora și procentul îngrijorător de mic al numărului de cititori; e un exemplu doar, pentru că cercetările sociologice elaborate, ample și care să fundamenteze schimbările politicilor culturale din România pot fi mult mai multe; din câte am cercetat și citit, există câteva, foarte bine fundamentate care se regăsesc în literatura de specialitate și care sunt citate fără rezerve atunci când se propun schimbări în ceea ce privește practicile culturale. Că nu se ține cont de acestea și nici nu se pun în practică, nu mai ține de sociologi și cercătorii din institutele de specialitate, ci de clasa politică, dar despre asta merită vorbit pe îndelete, cu altă ocazie.
Nu îmi propun să fac o trecere în revistă a tuturor eseurilor, nici măcar exhaustivă, ci doar să insist pe câteva aspecte asupra cărora Lucian Pricop se oprește în două din ele. Înainte de a le expune, las aici câteva aspecte generale. Eseurile sunt scrise cu nerv, se citesc ușor, se simte în spatele rândurilor cititorul învederat, care are și exercițiu critic; chiar dacă în câteva locuri sunt afirmații ce țin de domeniul evidenței, truismele respective au rostul lor în logica constructului în sine. Așa cum este gândit, cuprinsul cărții recomandă volumul și celor mai puțin inițiați în domeniul politicilor publice/culturale, dar care vor să înțeleagă care e legătura dintre dinamica numărului de cititori și politicile editoriale specifice, care sunt factorii care influențează decisiv schimbarea tipului de lectură – ce cărți se citesc, care genuri se regăsesc în topurile cu cele mai vândute cărți – și cât de mult suntem (sau nu suntem) influențați de conformism, modă/mode, ce înseamnă manipulare când vorbim despre ce cărți sunt cel mai des promovate (prin intermediul tuturor formelor de publicitate), atât în mediul online, cât și offline. Cel mai important mi se pare faptul că autorul extrapolează conceptul de politică și-l duce în domeniul cultural, provocând astfel un tip de conștientizare (aș spune chiar revelație, dacă cititorul ar fi profan în ceea ce privește tema volumului) specifică și necesară când vrem să facem corelația dintre regimul politic și cenzură, sau dintre regimul politic și preferințele culturale ale populației. E atât de importantă stabilirea unei cauzalități specifice, relevante și, mai ales, corectă când vorbim despre politica statului și politicile culturale promovare de acesta, încât dezbaterile pe teme precum mișcarea MAGA și religia woke (vezi volumul apărut la Humanitas) nu ni se mai par lipsite de consistență sau irelevante din punct de vedere științific.
Două sunt eseurile care mi-au suscitat în mod deosebit atenția, primul este Jurnalele contrafăcute, cel de-al doilea fiind Statul estetic, statul cultural și statul post-estetic. O să încep cu ultimul, pentru că acesta mi se pare că are câteva idei care pot genera niște cercetări sociologice calitative, dar și cantitative ce pot fi de folos inclusiv istoricilor specializați în istoria recentă a României. Lucian Pricop anunță încă din titlul eseului că are de gând să facă o diferență între trei concepte, ceea ce ridică mici semne de întrebare: ce înseamnă sau ce înțelege autorul prin „stat estetic” și „stat post-estetic”. Dacă despre statul cultural am putea să avem o idee fără să cercetăm prea mult, despre celelalte două concepte e clar că trebuie citit/cercetat/aprofundat. Așa cum mă așteptam, Lucian Pricop face o trecere în revistă a câtorva din efectele cenzurii, instrument principal al regimului comunist românesc când vorbim despre manipularea și controlul populației. Chiar dacă nu sunt duse până la capăt câteva idei, ce ar fi meritat să fie exemplificate concret, pentru o mai bună relevanță a eseului, demersul rămâne în picioare și generează dezbateri cu privire la ce se întâmplă acum în România, unde (aparent?) politicile culturale sunt dacă nu lipsă, lipsite de coerență și într-o eternă dependență cu fondurile insuficiente. În demersul său, aici, dar și în celelalte eseuri, Lucian Pricop se concentrează aproape exclusiv pe domeniul editorial (pentru că e unul din actanții timpului prezent, numele său fiind indisolubil legat de cel al editurii la care a apărut volumul), de aceea nu ezită să folosească termeni precum canon, cultură înaltă sau să opună esteticul altor concepte cu care se operează astăzi în domeniul criticii literare.
„Statul post-estetic – concept pe care îl propun aici în mod exploratoriu și care reclamă încă un plus de stabilitate metodologică – poate fi înțeles ca regim infrastructural al sensibilității, în interiorul căruia producția simbolică se inserează într-o economie a atenției permanente. Publicul se configurează ca agregare mobilă de micro-comunități conectate prin platforme, iar experiența estetică capătă formai unui flux continuu. Densitatea formativă a operei se negociază în interiorul unei logici a expunerii, unde intensitatea circulației influențează statutul valoric.” (p.197)
Lucrurile nu mai stau la fel de bine când extrapolează și face comparații cu alte domenii culturale, cum este cazul aici:
<<Criza apare atunci când „democratizarea” ajunge, în practică, un regim de guvernare a gusturilor. Analiza politicilor culturale a arătat că sprijinul public masiv poate genera dependență instituțională și o influență crescândă a autorităților asupra conținutului și formelor culturale, iar după 1968 disputa dintre „democratizarea culturală” și „democrație culturală” a pus în joc tocmai problema ierarhiilor artistice: de la canon și „cultură înaltă” către pluralism, culturi de grup, practici populare și participare. Într-o sală de teatru, tensiunea se vede imediat: subvenția poate susține un repertoriu clasic de valoare, dar poate și încuraja conformismul instituțional; invers, un program destinat publicurilor noi poate degenera într-o logică de divertisment cultural, în care criteriul estetic este înlocuit de criteriul audienței.>> (p. 189)
Pentru ca un cititor oarecare să înțeleagă cum trebuie cele de mai sus, ba chiar să se raporteze critic la ideea pusă în circulație de autor, trebuie să știe că în România, și înainte și după 1989, teatrele finanțate din bugetele locale sau direct din fondurile Ministerului Culturii sunt teatre de repertoriu, prin definiție, adică au trupe angajate și un număr de premiere pe stagiune, spectacolele respective jucându-se până în momentul în care nu se mai vând biletele (există spectacole cu număr record de reprezentații, menționate în volumele de istoria teatrului, care s-au jucat mai bine de zece ani). În schimb, teatrele independente sunt teatre de proiect, pentru că nu-și permit să aibă actori angajați (pe perioadă determinată sau nedeterminată, nici nu mai contează prea mult acest aspect). În Europa, la ora actuală, numărul teatrelor de proiect este mult mai mare decât al celor de repertoriu, din motive ce țin de descentralizare, mecenat și viziuni foarte diferite în ceea ce privește practicile și politicile culturale. Ca să faci o corelație între „subvenție” și „repertoriu clasic de valoare” trebuie multe cunoștințe din domeniu, dar înainte de orice trebuie lămurit ce înseamnă „repertoriu clasic” (e o întreagă poveste în legătură cu această sintagmă”). Despre valoarea repertorială spun doar atât: într-un fel se vede dinspre public, în cu totul alt fel o percep și analizează criticii teatrali, care sunt mai puțin sensibili la succesul de casă și mai atenți la aspecte ce țin de regie, scenografie etc. (notă: găsiți aici cronica cărții Teatrele documentare, volum coordonat de Erica Magris și Béatrice Picon-Vallin, în care este surprinsă foarte bine evoluția teatrului documentar de-a lungul timpului, dar și relația dintre formele luate de acesta și politicile culturale și bugetele avute la dispoziție de echipele de producție).
În Jurnalele contrafăcute, Lucian Pricop atinge o problemă despre care aproape nimeni din spațiul cultural românesc nu vrea sau nu are curajul să discute aplicat, serios. Așa cum bine se știe, în timpul pandemiei de coronavirus, mulți scriitori (și oameni obișnuiți, care n-au scris niciun volum de beletristică până la debutul epidemiei) s-au folosit de rețelele sociale pentru a ține legătura cu cititorii. Dacă inițial aceste postări erau sporadice, foarte personale și cantonate în sfera afectivului, treptat acestea și-au schimbat conținutul și dimensiunea. Surprinzător sau nu, multe din aceste postări au fost adunate în volume, astfel încât aproape că nu există editură mare din România care să nu aibă în portofoliul său măcar un astfel de volum. Lucian Pricop abordează în acest eseu atât implicațiile de ordin sociologic – ce se întâmplă cu adevărul, conceptul de adevăr, pentru că dintr-odată ne-am trezit cu mai multe adevăruri, iar credibilitatea afirmațiilor devine sursă de conflict și polarizare a consumatorilor. Despre polarizare ca efect chiar ar trebui dezbătut serios, pentru că prin publicarea și promovarea agresivă a acestor cărți, ca marfă și nicidecum ca produse culturale, editurile au contribuit masiv la menținerea ideii că există cititori buni și cititori proști (cititorii noștri sunt mai deștepți decât ai lor); dar cel mai greu de anihilat efect negativ mi se pare a fi cel legat de promovarea adevărului personal ca fiind mai bun/mai tare decât cel științific (eu am trăit asta, eu știu ce-am pățit, nimeni nu-mi poate spune că… etc.).
„Un pas suplimentar este trecerea de la blog-jurnal la video-jurnal: cazul lonelygirl15 (2006), o serie de vloguri confesive care au fost percepute inițial ca auto-expunere a unei adolescente, înainte de a fi recunoscute ca proiect ficțional/performativ. Aici se vede clar mutația: în diaristica digitală, validarea se sprijină pe prezență și pe performativ, prin timbrul vocii, imperfecțiuni, spontaneitate și intimitate domestică. Dezbaterile despre lonelygirl15 au scos la suprafață o problemă metodologică: ce anume probează autenticitatea într-un mediu în care expunerea sinelui este norma, iar publicul este antrenat să confunde naturalețea cu adevărul?” (p. 71)
În debutul acestui eseu, Lucian Pricop pleacă de un exemplu clasic pentru cercetători – cazul Stern – care a schimbat praxisul editorial în toate țările democratice, dar se folosește de acest caz și pentru a face o diferență – esențială! – între jurnal și memorii, iar clasificarea jurnalului în funcție de diferite criterii devine operabilă în contexte diferite. Mi-ar fi plăcut ca autorul să insiste mai mult pe această diferență, tocmai pentru că aici rezidă una din sursele manipulării: atât timp cât scriitorul scrie un jurnal, cu scopul clar de a-l publica în timpul vieții, devine evident pentru toată lumea că subiectivismul trimite scrierea propriu-zisă într-o zonă în care discutăm în termeni de moralitate, iar distincția dintre bine și rău devine esențială. Chiar și așa, eseul mi se pare că devine o excelentă bază pentru dezbaterile necesare cu privire la politicile și practicile editoriale active în România timpului prezent (nu sunt obsedată de această idee, doar afectată de consecințele negative ale acestora). Dacă vrem să înțelegem de ce nu se citește mai mult și cum să provocăm schimbarea de paradigmă, atunci trebuie să recunoaștem că ceea ce se întâmplă în editurile românești la ora actuală ține adesea de practici concurențiale care în orice altă țară democratică ar fi sancționate adecvat. De asemenea, ar trebui vorbit și despre diletantismul ridicat la rang de artă de departamentele de promovare și marketing din edituri (știu, o să mi se spună cu nu există departamente, ci câțiva oameni care-și asumă munca unui întreg departament), pentru că efectele acestor practici contribuie decisiv la efectul de polarizare de care pomeneam mai sus. Ce e de apreciat la demersul eseistic al lui Lucian Pricop este că duce discuția într-un plan filosofic foarte fertil, acolo unde conceptele de adevăr și praxis capătă specificități imposibil de ignorat.
<<De aici derivă o schimbare metodologică majoră: verificarea jurnalului digital cere o combinație de (a) analiză de proveniență (cine, când, prin ce cont, ce metadate), (b) analiză de rețea (cum s-a distribuit, ce noduri s-au amplificat, ce comunități l-au „validat”) (c) analiză stilometrică și criminalistică (regularități, anomalii, urme de generare/șlefuire) și (d) analiză etică (ce poziție de vorbire revendică, ce drepturi simbolice obține). În era platformelor, autenticitatea apare ca o proprietate emergentă a unui sistem socio-tehnic. Privite în ansamblu, aceste exemple sugerează că jurnalul contrafăcut apare ca un produs aproape inevitabil al unei culturi obsedate de adevăr, în special într-un mediu care recompensează emoția și intimitatea ca monedă de schimb. Observația lui Lionel Trilling despre deplasarea modernității de la sinceritate la autenticitate (Sincerity and Authenticity, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1971, pp. 11-25) capătă, în digital, o formă intensificată: nu mai este suficient să spui adevărul, trebuie să pari adevărat, iar această aparență poate fi produsă, optimizată și chiar automatizată.
Putem afirma, în cele din urmă, că falsul diaristic nu ne spune atât de mult despre minciună, cât despre dorință: dorința persistentă de a crede că adevărul există sub forma unei confesiuni pure, neintermediate, anterioare oricărei construcții narative sau strategii de reprezentare. Tocmai datorită acestui ideal proliferează jurnalele contrafăcute, care sunt produse secundare ale unei culturi care a învestit jurnalul cu o autoritate disproporționată, transformându-l într-un substitut al adevărului însuși.>> (pp. 74-75)
În loc de încheiere: eseul ca formă literară, în forma lui cea mai elaborată, eseul științific, are în continuare două funcții esențiale: să atragă atenția asupra unui subiect și să provoace dezbateri. Dar pentru ca acestea să se întâmple, eseistul trebuie să fie stăpân pe subiect, adică cunoașterea să-i fie prieten, iar obiectivitatea să devină liantul de comunicare între el și cititor. Adevărul devine pe această cale concept, dar și stare de fapt. În Statul cultural. 12 eseuri de sociologia lecturii, găsim suficiente dovezi că lui Lucian Pricop nu-i este indiferent nici cine citește aceste eseuri, nici cât de mult adevăr zace în fiecare afirmație cu privire la lectură ca generatoare de cunoaștere. Cu toate micile minusuri de care am amintit, cartea rămâne valoroasă, atât ca produs cultural (sic!), cât și ca demers de cercetare de sine-stătător ce merită aprofundat.
Statul cultural. 12 eseuri de sociologia culturii de Lucian Pricop
Editura: Cartex
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 272
ISBN: 978-630-6651-80-1
Cartea poate fi cumpărată de aici.
