„Ca să găsești o comoară, trebuie să pleci în căutarea ei.” (Francesc Miralles)
Romanul lui Francesc Miralles face parte dintr-o tipologie aparte, adresându-se tinerilor cititori pasionați de istorie, preocupați, în egală măsură, de modalitățile prin care pot fi depășite momente dintre cele mai dificile ale vieții.
Johanna și Dr. Frankel surprinde imaginea lumii postbelice, din perspectiva unei adolescențe fără perspectivă. Tânăra Johanna a pierdut sensul vieții, dar este ajutată să-și recapete dorința de a trăi. Personajul devine emblematic pentru o întreagă generație de adolescenți orfani care înfruntă singuri frigul, foamea, sărăcia și, mai ales, pierderea persoanelor apropiate.
Acțiunea se petrece în Viena anului 1948, un oraș distrus de bombardamente. La 16 ani, cu o mamă depresivă, Johanna se străduiește să facă față unor responsabilități care o copleșesc. Fata este atât de marcată de întâmplările dramatice prin care trece familia ei, încât nici nu-și mai aduce cum arăta viața lor înainte de război. Aproape că nu mai are amintiri, în afara celor, oricum traumatizante, referitoare la începutul războiului, când încă aveau o bucătărie în care să prepare budincă și mai trăia o bunică aspră și neinspirată – budinca era gata, s-a auzit alarma, fata a vrut să guste din budincă, dar bunica a fost fermă, budinca fusese rânduită după cină. Femeia nu avea cum ști că desertul rămas pe masă va fi necomestibil, amestecat fiind cu cioburile și cu praful tencuielii căzute în timpul bombardamentului. O lecție învățată dureros este aceea că nimic din ceea ce poate aduce o clipă de bucurie nu trebuie amânat.
La Viena, Johanna și mama ei nu mai au rude. Mult timp, nu au nici unde locui. În cele din urmă, primăria le alocă un apartament foarte mic, în care frigul le pătrunde în oase, în absența geamurilor înlocuite de cartoane.
Teza principală a cărții se referă la importanța libertății de conștiință care poate fi invocată până și în situațiile aparent fără ieșire. Johanna ia decizii corecte, are caracter și a primit o educație bună. Observând că un tânăr american, după acte, și-a pierdut portofelul, tânăra are grijă să i-l restituie, deși, în plină criză, banii i-ar fi prins bine. Fiecare faptă primește cuvenită răsplată. Așa se face că Miles, tânărul american, reapare în calea Johannei, îndulcindu-i, la propriu și la figurat viața.
Despre tatăl ei, Johanna știe doar că a murit pe front. Adevărul iese la iveală și este nevoie de mult curaj și de mult echilibru pentru a-l accepta: tatăl ei nu fusese un erou, cum crezuse. Tânăra găsește corespondența venită de pe front și se îngrozește.
Doi oameni schimbă în bine viața Johannei: Dr. Frank, un supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz, și tânărul Miles, american cu origini germane, doar în aparență aflat în cealaltă tabără, a dușmanilor.
Mai întâi, Dr. Frank este cel care îi întinde o mână de ajutor adolescentei, văzând starea de disperare în care se zbate aceasta. Ședințele de terapie îi apropie pe cei doi și le întăresc convingerea că motivația luptei pentru supraviețuire este mai puternică în cazul celor care are un scop de atins. Scopul vieții presupune, pentru Johanna, să găsească un scop, ca să se poată vindeca de tristețe.
Miza romanului nu este povestea Johannei, destul de schematică, redusă la câteva întâmplări semnificative, relatate, cele mai multe dintre ele, de adolescentă. Mai importantă pentru autor, în raport cu întâmplările, se arată miza morală și cea psihologică. Narațiunea se comprimă, lăsând în prim-plan câteva idei semnificative despre vindecarea suferințelor sufletului prin apropierea de semeni și recâștigarea încrederii în valorile binelui.
Oamenii nu sunt la fel și, de aceea, este nedrept să fie judecați cu o singură unitate de măsură. Nici comparația cu alții nu este îndreptățită, căci destinul fiecărui om are alt punct de plecare.
Vina nu este colectivă, ci individuală, cum constată, potrivit înțelepciunii biblice, orbii cărora le-a revenit vederea.
Frica trebuie sfidată ca să nu ne restrângă libertatea. Povestea, scrisă sau rostită, are putere vindecătoare.
Câteva informații despre autor apar în prezentarea editurii:
Scriitor, jurnalist și muzician, FRANCESC MIRALLES s-a născut în 1968 la Barcelona. A urmat inițial cursuri de jurnalism la Universitatea Autonomă din Barcelona, abandonate după patru luni, apoi de filologie engleză, la care a renunțat după terminarea anului trei pentru a călători și astfel a ajuns să trăiască pentru o vreme în Croația și Slovenia în timpul războiului iugoslav, experiență redată în Café Balcanic (2004). Revenit la Barcelona, a studiat germana la Universitatea Centrală. După absolvire, a făcut un masterat în editare. A coordonat colecții de dezvoltare personală, semnând și câteva lucrări sub pseudonim, experiență reflectată în primul său roman, Barcelona Blues (2005). După ce a obținut Premiul Gran Angular 2001 – cu romanul pentru tineret Un haiku per a l’Alícia, a hotărât să se dedice scrisului. Este cunoscut publicului din România datorită bestsellerurilor internaţionale scrise împreună cu Héctor García şi traduse la Humanitas: Ikigai: secrete japoneze pentru o viaţă lungă şi fericită, Metoda Ikigai: secrete japoneze pentru a-ţi descoperi adevărata pasiune şi a-ţi atinge ţelurile în viaţă şi Shinrin-Yoku: arta japoneză a băilor de pădure. Francesc Miralles este, de asemenea, autor de ficţiune. Amintim romanele Wabi-Sabi, Iubire cu i mic şi Cel mai frumos loc din lume este chiar aici (scris împreună cu Care Santos), publicate la Humanitas Fiction.
Las mai jos alte fragmente:
<<La finalul acelei prime conversații, Johanna se simți eliberată. Era ca și cum fantomele care o vizitau zi și noapte nu mai erau doar ale ei. Cum spune un proverb suedez: „Bucuria împărtășită se dublează, iar suferința împărtășită se înjumătățește”.
— Pot să te conduc până acasă? propuse Miles. Şi adăugă imediat: Știu foarte bine că poți să mergi singură, dar îmi place ideea de a merge pe jos cu tine.
Ea îl privi cu oarecare mirare, dar în cele din urmă răspunse:
— Cum vrei.
Poate pentru că trăncănise ca o moară stricată, Johanna preferă acum să meargă în tăcere. Miles o însoțea, privind-o din când în când cu coada ochiului.>> (p. 49)
*
„În timp ce aștepta la tejgheaua cafenelei Mozart, Johanna îşi privea neliniştită încălțările. Își pusese trei perechi de șosete ca să nu se bage de seamă că-i erau prea mari. Nu putuse să-și facă rost de altele. Cu toate că le curățase temeinic, se vedea că erau vechi, la fel ca rochia de in pe care i-o împrumutase vecina ei. Managerul îi promisese că va da proba imediat, dar trecuse deja atâta timp, încât aspiranta la postul de chelneriță se temea că uitase de ea. Ca să se liniștească, își aruncă privirea asupra unui ziar aflat pe tejgheaua de marmură. Wiener Kurier din 11 septembrie 1948 scria despre cei aproape o sută de răniți în accidentele rutiere cauzate de poleiul periculos care se aşternuse pe străzile capitalei Austriei. Ochii albaştri ai fetei coborâră spre secțiunea de jos a anunțurilor. Știa că nimic din ceea ce se oferea acolo nu-i era la îndemână, dar îi plăcea să viseze.
— Domnişoară Müller! spuse o voce stridentă.
Speriată, ridică privirea, în timp ce obrajii i se aprindeau. Managerul tocmai așezase pe tejgheaua de marmură o tavă cu două căni de cafea și o carafă mică de lapte.
— Sunt pentru prima masă din stânga ușii. Nu-i lăsa pe domni să aștepte.
Johanna înaintă șovăitoare, urmată de bărbatul acela gras, care nu părea să fi trecut printr-un război. Ţinea tava pe vârfurile degetelor, așa cum fusese învăţată. În timp ce pășea spre prima ei servire, admiră cu coada ochiului fețele de masă albe și elegantele canapele tapițate. Clientela era formată din oameni de afaceri care-şi devorau ziarele, ofițeri americani și câte o familie care se îmbogățise probabil din comerțul pe piața neagră. Johanna se grăbi spre masa la care-și începea ziua de probă. Era ocupată de doi clienți îmbrăcaţi impecabil, care stăteau de vorbă cu o mină serioasă. Cel mai în vârstă trecea în revistă un teanc de fișe, în timp ce-l asculta pe un bărbat cu ochelari, trecut de patruzeci de ani.
Inima fetei bătea cu putere când ajunse la destinație, cu doar câteva clipe înainte de dezastru. Un copilaș ivit de nicăieri îi trecu prin față chiar atunci și o făcu să-și piardă echilibrul. Inevitabil, tava se înclină precum Titanicul, aruncând peste bord una dintre ceștile de cafea. Înainte să ajungă ceaşca pe podea, un val de lichid închis la culoare stropi cămașa albă a bărbatului cu ochelari, care se trase brusc înapoi. Ca și cum toți angajații ar fi fost de față la acea întâmplare nefericită, o grămadă de mâini cu șervețele se repeziră spre masă, încercând să remedieze ceva ce nu mai putea fi remediat. Tremurând din tot corpul, Johanna nu reuși să rostească niciun cuvânt. Ca să pună punct întâmplării, vocea managerului tună răsunătoare:
— Proasto! Pleacă de-aici!
În pofida catastrofei, Johanna era recunoscătoare că se afla la doi pași de uşă. Cel puțin era scutită de umilința de a defila prin fața tuturor clienților.
Când ieși în stradă, o întâmpină o rafală de aer înghețat. În timp ce mergea cu încălțările acelea mult prea mari – singurele pe care le avea -, simți dintr-odată că i se taie picioarele. Se lăsă să cadă pe o jardinieră goală și, cu fața ascunsă în mâini, izbucni în plâns. Suspinele i se revărsau dinlăuntru precum un râu de durere fără sfârșit.
Deodată, simți o apăsare ușoară pe spate. Era mâna cuiva. Când deschise ochii înlăcrimaţi, îl descoperi ruşinată pe bărbatul cu ochelari. Acelaşi domn căruia îi distrusese cămaşa se apleca acum spre ea.
— Nu-ți face griji pentru cămașa mea, îi spuse el cu glas blând. O voi da la curățat și, între timp, am alta.
Johanna nu se putea opri din plâns. I-ar fi plăcut să-i strige că probabil el avea altă cămașă, însă ea n-avea altă ocazie să facă rost de un loc de muncă de unde să aducă bani în casă. Își distrusese singura salvare. Mi-e silă de viața asta, spuse din adâncul sufletului.
— Mulțumesc că sunteți atât de amabil cu mine, dar lumea este un loc oribil, în care nu merită…
Oftă, iar bărbatul cu ochelari întrebă:
— Ce anume nu merită?
— Să trăiești.
El clătină ușor din cap, semn că dezaproba asemenea vorbe. În ciuda frigului cumplit care pustiise străzile, nu părea grăbit să plece. Pe același ton, amabil și răbdător, o întrebă:
— Câţi ani ai?
— Tocmai ce am împlinit şaisprezece.
Drept răspuns, el scoase o carte de vizită din buzunarul de la piept al paltonului și i-o întinse fetei.
—Vino luni după-amiază. Te voi aștepta la adresa asta.” (p. 8-10)
*
<<— În fiecare după-amiază, un ceas cu cuc care încă mai functiona ne anunţa când sosea ora bombardamentelor, căci avioanele americane aveau orarul lor. Atunci toți coboram la subsol. Şi cum era viața acolo, jos?
Ochii albaştri ai Johannei se lărgiră, îngroziți, când fata îşi aminti:
— Nu auzeam decât vacarmul zidurilor prăbuşindu-se. Era imposibil să ghicești ce se întâmplă exact. În orice moment, clădirea putea să se dărâme, iar noi să rămânem îngropați sub ruine. De fapt…
Inghiți înainte să poată continua:
— ….îmi amintesc o noapte în care pereții pivniței se mişcau asemenea unui copac bătut de vânt, în mijlocul unui zgomot teribil.
În timp ce lua o bucată de Apfelstrudel cu lingura, buzele Johannei schiţară un zâmbet trist. Tocmai îşi amintise o întâmplare care se petrecuse cu mult timp în urmă, când casa în care locuiau era încă intactă.
— Îmi amintesc de o după-amiază când mama făcuse rost de ingredientele necesare pentru o bundincă de vanilie delicioasă. Eu am pregătit masa, eram foarte emoționată. Dar atunci s-a auzit nenorocitul de cuc, care era alarma noastră, și mama mi-a spus că trebuie să coborâm la subsol. A luat o pungă cu actele noastre și o casetă mică de bijuterii. Eu mă uitam la masă, cu nerăbdare, și i-am spus: „Cred că ar trebui să mâncăm acum budinca”. Dar ea nu a fost de acord și a răspuns: „Budinca este o prăjitură, iar deserturile se mănâncă după cină. Prin urmare, vom mânca budinca atunci când ne vom întoarce din pivniţă”. Eu eram mică și a trebuit să accept că budinca trebuia să rămână pe masă până când aveam să ne întoarcem.
Miles era atât de fascinat de acea scurtă întâmplare, încât încetase să mai ia notițe.
— Seara aceea a fost prima dată când o bombă a lovit clădirea. Când ne-am întors din pivniță, căzuseră peste tot bucăți de tencuială. Când am reușit să intrăm în apartamentul nostru, care rămăsese în picioare, nu mai aveam ferestre. Din cauza exploziei, era plin de cioburi de sticlă și praf de cărămidă… pe toată podeaua… și pe masa unde lăsaserăm budinca, care acum era acoperită cu două degete de praf roșu. Eu m-am supărat foarte tare pe mama pentru că nu mâncaserăm prăjitura atunci când i-am spus. Mi se rupea inima văzând cum o aruncă la gunoi, odată cu cioburile. Un copil ține minte pentru totdeauna astfel de lucruri. >> (pp. 47-48)
*
<<— Nu v-a fost frică atunci când ați escaladat muntele acela?
— Ba da, foarte tare! De aceea am și făcut-o.
Ea îi aruncă o privire întrebătoare, ca pentru a-l îndemna să-i povestească de-a fir a păr.
— Întotdeauna mi-a fost frică de înălțimi, continuă Frankl, și nu se poate spune că sunt foarte corpolent. Din acest motiv am devenit pasionat de alpinism. Când va fi din nou vreme bună, voi pleca iarăși în fiecare weekend pe munte.
— Să vedem dacă am înțeles… spuse Johanna. Dacă vă este frică de munte, de ce nu stați acasă?
Medicul îşi încrucişă brațele; părea să se bucure de acea întrebare.
— Pentru că, dacă stau acasă, îmi pierd libertatea. De aceea îți recomand să te arunci cu capul înainte spre tot ceea ce te sperie. Îți voi explica pornind de la cazul meu. Dacă mi-e frică de înălțime și încep să evit orice situație care-mi activează frica, zona mea de confort va fi din ce în ce mai mică. Va sosi un moment în care nici măcar nu voi îndrăzni să ies pe balconul de la etajul doi ca să văd o paradă. Ceea ce respingi poate deveni mai puternic. Acesta este un pilon al psihologiei.
— Prin urmare, trebuie să-l sfidezi.
— Exact!
De fiecare dată când urc pe un munte, îi spun fricii: „Ai greşit persoana, eu nu sunt cine crezi tu că sunt. Uite cum mă cațăr!”.
— Mi-ar plăcea să fiu așa… şopti Johanna.
— Poate că ești așa mai mult decât crezi. Dacă nu ai fi, nu te-ai afla aici. Îţi amintești ce am vorbit ieri despre libertate?
Ea încuviinţă din cap.
— Indiferent ce ţi s-ar întâmpla, continuă el, întotdeauna ai libertatea de a alege felul în care răspunzi. Iar acea libertate este cea care te face să crești. Doar dacă mergi înainte vei putea să-ți găsești sensul vieții. Dacă rămâi pe loc, paralizată de frică, sensul vieții nu va veni să te caute. Ca să găsești o comoară, trebuie să pleci în căutarea ei. >> (pp. 51-52)
*
„— N-aș ști să spun. Poate că nu ar fi trebuit să fiu atât de generoasă cu un invadator.
— Pur și simplu i-ai returnat ceea ce-i aparținea.
— Da… dar nu aveam de ce s-o fac. La urma urmei, ei ne-au răpit totul.
Viktor o privea fascinat pe noua sa pacientă, fără să emită nicio judecată legată de ultima ei afirmaţie. Așteptă ca ea să revină la întrebarea pe care voise să i-o pună cu câteva minute înainte:
— Domnule doctor Frankl, adineauri ați spus că, pentru a da un sens vieții, trebuie să aflu care este scopul misiunii mele.
— Exact.
— Dar dacă nu am niciun scop?
Bărbatul își lăsă mâinile pe genunchi și declară:
— În cazul acesta, domnişoară, îți voi oferi eu un scop. Începând din acest moment, scopul vieții tale va fi să descoperi care este scopul tău.”
Johanna și Dr. Frankl de Francesc Miralles
Traducere din limba engleză: Camelia Dinică
Editura: Humanitas
Colecția: Junior
Anul apariției: 2026
Nr. de pagini: 120
ISBN: 978-973-50-9092-0
Cartea poate fi cumpărată de aici.
