Humanitas 2020

Pentru cititorul evlavios, această carte e scandaloasă. Habotnicul trebuie s-o evite cu orice preț. Ateul nu va fi satisfăcut. Cititorul instalat în certitudini va fi tulburat. În alt secol, ar fi fost socotită eretică și pusă pe foc. Dar cel ce trăiește paradoxurile și nedumeririle propriei credințe, scepticul și însetatul de cunoaștere, aflați și ei în căutarea unor răspunsuri, se vor regăsi în întrebările presărate de-a lungul acestei călătorii.

„Despre Isus nu știu să spun decât atât: e ființa care a suferit cel mai mult din pricina felului în care arătăm noi, oamenii. I-a păsat de noi ca nimănui pe lume. De aici și încercarea lui de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată, nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.“ – GABRIEL LIICEANU

Credit foto: Matei Buță, BrandedCont.net

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cuun necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! Şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019).

Fragment 

De vreme ce sunt publicate, cărțile au un public. Tipărindu-și manuscrisul, autorul își propune să stea de vorbă cu cineva. Își imaginează un auditoriu, măcar pe câțiva dintre semenii săi pe care-i va întâlni prin spusele sale. Nu știu dacă este și cazul acestei cărți. Presupun că fiecare cititor are de la bun început, pe o asemenea temă,  poziția lui, convingerile îi sunt de nezdruncinat, argumentele nu funcționează. Așa încât pentru cine am scris această carte? Nu întâmplător ea s-a alcătuit în crepusculul vieții. În ea se află rezultatul întâlnirii dintre tot ce am auzit (citit, trăit) pornind de la tema cristică și tot ce am ajuns, printr-o strădanie continuă și mereu atent la primejdia alunecării pe o pantă sau alta, să gândesc cu mintea mea.

De fapt nu mi-am propus să conving pe nimeni de nimic. Am vrut pur și simplu să ofer un document de înțelegere obținut la capătul unui efort personal de gândire. Aș fi însă fericit să întâlnesc un cititor care să-mi vină în întâmpinare cu libertatea efortului său de gândire. Cum poate însă funcționa înțelegerea pe cont propriu când gândirea noastră este deja ancorată într-o tradiție de neclintit? Și, în plus, când e vorba de una dintre temele în care vehemența opiniilor atinge o cotă maximă? Și cum, în condiții de intoleranță extremă, mintea noastră mai poate încerca să fie liberă? Iar încercarea ei de distanțare ar putea fi oare privită, dacă nu binevoitor, măcar cu o oarecare îngăduință? Ca să nu exasperez pe parcurs cititorul nerăbdător să afle „ce cred”, voi expune de la început premisele de la care pornesc.

Trăiesc într-o țară în care pietatea difuză e luată drept unitate de măsură a comportamentului firesc, în vreme ce lipsa ei sau, mai rău, reflecția liberă asupra temeiurilor credinței sunt judecate din capul locului ca o insuficiență structurală a omului incapabil de subtilități sufletești și de subțirimi spirituale menite să deschidă calea către marile realități nevăzute. Trăiesc în mijlocul unui popor năruit de sărăcie și disperare, obișnuit să primească creștinismul ca pe o superstiție ceva mai cizelată. Trăiesc în țara unor intelectuali apți de subtile hermeneutici biblice, dar care nu știu să-ți spună întocmai „ce cred” și „în ce cred” și a căror viață nu are, luată la bani mărunți, nimic creștinesc în ea. Cei mai mulți sunt agresivi și gata să te asimileze, dacă nu pactizezi cu credo-ul lor, liliacului orb care nu se simte bine decât în întunericul peșterii lui.

Ei bine, pentru că așa stau lucrurile, și pentru că Dumnezeu nu mi s-a arătat pe drumul căutărilor mele nici ca stâlp de foc, nici în vuiet de furtună și nici nu mi-a trimis Fiul în vis cu coroana de spini pe cap, îmi voi asuma riscul de a vorbi în deplină libertate despre o temă care la noi e încadrată de paznici severi, fie ei teologi de serviciu sau atei agresivi.

„În deplină libertate”, așadar. Asta  însemnând: fără teama de-a exprima gânduri adunate în mine de-a lungul vieții, punându-mi cap la cap lecturile, cântărind toate argumentele și – mai ales – lăsându-mi mintea să judece acolo unde alții se mulțumesc să invoce„virtutea credinței”. Voi regreta, desigur, că Dumnezeul pe care nu-l poți pipăi decât cu ochii minții și-ai sufletului nu și-a coborât harul și asupra mea, îndurându-se să-mi dea un semn, cât de mic, că este, și nefiind mai niciodată prezent acolo unde era așteptat să fie. – „În deplină libertate” însemnând: fără teama că voi răni sensibilități și voi dezamăgi sau că voi fi tratat drept un „infirm”.(„Cine nu are credință e un animal!”, mi-a spus recent cineva, lăsându-mă să înțeleg la ce retrogradare mă expun în cazul în care aș rămâne needificat.) – „În deplină libertate” însemnând: capabil să descriu fără șovăială locul în care mă aflu, fără teama de a-mi asuma păcatul cu care va voi să mă încarce privirea încruntată a celor edificați. – „În deplină libertate”: propunându-mi să rămân, deocamdată, la nivelul incertitudinilor, contestărilor și silogismelor mele; și la nivelul uimirii mele în fața celor care au luat în arendă pentru totdeauna ograda lui Dumnezeu. – „În deplină libertate” însemnând, în sfârșit: așezându-mă la nivelul perplexității pe care mi-o provoacă îngâmfarea celor dispuși să-i ardă pe alții pe rugul credințelor lor.

Rândurile acestea reprezintă o digresiune inaugurală, un soi de rugăciune și de pregătire interioară înainte de a porni la drum. Un drum pe care s-ar putea să fiu singur, căci nu-mi fac iluzia, cum spuneam, că un dialog pe teme sacre ar fi lesne de imaginat. Trebuie, de aceea, să intru gol în această confesiune, eliberat de teama politicoasă care stă tot timpul la pândă atunci când știi că cel mai adesea te vei confrunta cu încrâncenarea celorlalți. Voi lăsa așadar deoparte orice judecată conjuncturală, orice concesie complezentă și-mi voi asuma din capul locului cortegiul de neînțelegeri care va însoți lectura acestor pagini. Tot ce mi-aș dori ar fi ca cititorul să nu mă așeze din prima clipă într-un loc deja pregătit pentru unul ca mine pe harta prejudecăților lui.

***

Această carte s-a construit în mers. Ea înaintează asemeni unei zile care își schimbă, pe parcurs, lumina. Nu explicitez un punct de vedere pe care l-am avut de la început, ci unul care, născându-se la un moment dat, se schimbă pe drum, pe măsură ce gândurile și lecturile mele avansează iar întrebările se înmulțesc. „Isus al meu” s-a metamorfozat odată cu fiecare pagină scrisă. Când am început să scriu, l-am socotit pe Isus făptura cea mai aleasă, un om divin în măsura în care era mai presus de noi toți. Venea spre noi de undeva de „deasupra” noastră (dar de unde?) și, totuși, era om, căci ce altceva ar fi putut fi? Și totuși nu împărțea cu noi alcătuirea interioară, căci era alcătuit altfel decât noi. „Fără de loc” între locurile pe care le ocupăm noi pe harta lumii, căci, unic fiind, avea doar locul lui și astfel, cum spunea Platon despre Socrate, trebuia gândit ca fiind „cel mai fără de loc” (atopótatos) în lumea de aici, straniu, fără de pereche, außer-ordentlich, „extra-ordinar”, în afara ordinii din care facem parte noi, oamenii. Un exemplar strălucit și unic, cum nu s-a mai născut și nu se va mai naște niciodată, unul care îi socotea din capul locului pe oameni, pe toți oamenii, semeni, așadar unul care nu putea decât iubi și îndemna la iubire, rupând astfel cercul vicios al condiției umane.

Am scris și terminat cartea în cele două luni în care, forțat de împrejurări, n-am mai ieșit din casă. Mintea, scutită de bruiajul cotidian în care trăisem până atunci, s-a așternut cuminte pe drum. Nu-mi venea să cred că totul mergea „de la sine”. Dar ce însemna „de la sine”? În această recluziune, nu mi-am pierdut totuși mințile până într-acolo încât să-ncep să cred că totul fusese gândit de Cineva la scară planetară ca să pot eu să-mi termin cartea! Și, totuși, încheind o carte despre credință, aveam nevoie, dacă nu de o credință, măcar de o iluzie, măcar de o superstiție. Așa se face că, fără să fi ținut, în timp ce scriam, socoteala zilelor, faptul de a fi scris ultima pagină a cărții în Vinerea Mare, m-a pus pe gânduri…

16 aprilie 2020