Insula bătăilor de inimă

Acțiunea în sine, fără să fie banală, nu este punctul forte al cărții. Există, e drept, întorsături de situație, goluri existențiale care sunt eliminate sau diminuate, elemente-surpriză. Și totuși nu acțiunea este cea care te ține aproape de cartea aceasta. Altceva creează senzația de învăluire, atât de rară în literatura de azi. Este vorba despre vocea care te conduce pe un traseu labirintic către destinație: Insula bătăilor de inimă.

„Adultul nu ştie încă ce anume va găsi cu adevărat după colină. Bănuiește ceva, dar adevărul e că nu ştie nimic. Aşa cum nu se ştie nimic despre timp atunci când îl trăieşti. Nici copilul nu ştie nimic, dar e obişnuit să nu înţeleagă. În schimb, se entuziasmează mai repede – de acea călătorie neașteptată, de afecțiunea adultului, de ideea că zgomotul inimilor oamenilor are un loc în lume – și asta îl face fericit. Se cațără de-a lungul urcușului care duce la sanctuarul Karato Hachiman, apoi o iau spre dreapta, aşa cum indică harta; dau la o parte rămurelele cu brațele. Marea e pe stânga.” (p.17)

Laura Imai Messina găsește vocea narativă ideală pentru a povesti nepovestitul, pe o tonalitate care nu este nici cea a disperării, nici cea a exuberanței, deși momentele relatate au un asemenea potențial intens emoțional.

Shūichi este ilustrator de cărți pentru copii. În toate desenele sale apar ferestre văzute din exterior, semn că direcția privirii devine semnificativă. Este important să privești către miezul lucrurilor, depășind un prim nivel, superficial, de evaluare a situațiilor.

„În momentele în care alţii ar fi făcut o fotografie, el prefera mereu creionul și avea încredere în propria capacitate de a vedea ceea ce fusese dincolo de acel moment.” (p. 28)

Lui Shūichi i-a plăcut din copilărie să deseneze, iar desenul a devenit, din pasiune, o profesie care i-a adus faima, la un moment dat. Dar Shūichi, aflat la o vârstă a marilor cumpene, este și soț, și tată, nu doar artist. Viața personală se dovedește un eșec. Cicatricea bombată de pe pieptul lui, mărturie a unei vechi operații pe inimă, își găsește justificare în plan simbolic.

Amintirea mamei este puternică, iar prezența ei, chiar dincolo de moarte, îl ajută pe Shūichi să înțeleagă și să accepte ce i se întâmplă. Multe explicații își află originea în copilărie. Doamna Õno fusese o femeie care, dorind să-și apere fiul de bătăile prea intense de inimă, a crezut că îi poate ascunde răul, a crezut că-l poate feri de nenorociri. S-a înșelat. Despre mama lui, învățătoare minunată, Shūichi află mai multe de la un copil pe care aceasta îl avusese în grijă în ultima parte a vieții ei. Kenta se dovedește a fi păstrătorul cheilor.

„Pentru a fi fericiți, trebuie înainte de toate să ne imaginăm că suntem fericiți. Așa îl învăţase doamna Õno pe fiul ei, aşa învățase și ea când era copilă şi-şi petrecea zile întregi singură. Era atât de convinsă că avea dreptate, încât s-ar fi suit pe o scenă dacă oamenii ar fi vrut să o asculte, ar fi oprit lumea pe stradă și ar fi explicat:

– Fericirea începe deseori cu o minciună. Și, dacă insişti să crezi că e adevărată, devine adevărată. Aşa spunea.

– Şi tu ai crezut-o?

– Nu ar fi trebuit? râse Shūichi.” (p. 158)

Bătăile inimii se traduc diferit în limbile lumii. La finalul cărții, o listă inventariază ritmurile diverse ale inimii, în funcție de motivele care îi provoacă palpitații. Citind-o, îți vine să spui că știai deja cuvintele acestea și că te afli la momentul în care doar ți le reamintești.

Întreaga poveste a cărții acesteia minunate, imposibil de povestit fără să-i știrbești din frumusețe, pleacă de la imaginea fascinantă a unui loc în care se aud și se păstrează, înregistrate într-o arhivă, bătăile inimii. Viața merge mai departe, demonstrând chiar și celui mai nefericit om că pierderile nu sunt definitive și nici totale. Într-un fel minunat, compensatoriu, lucrurile se reașează, așa cum, lipită de un val, placa de surf capătă stabilitate, prinsă fiind în șuvoiul apei și al luminii.

Despre autoare găsim câteva informații în prezentarea editurii.

LAURA IMAI MESSINA s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de alt roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Tot în 2021 apare romanul Viețile secrete ale culorilor (Le vite nascoste dei colori; Humanitas Fiction, 2023), urmat, în 2022, de Insula bătăilor de inimă (L’isola dei battiti del cuore; Humanitas Fiction, 2024), distins cu Premiul Wondy pentru literatura rezilientă în 2024. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Tōkyō și Kamakura, unde locuiește alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke și Emilio.

Las mai jos alte fragmente:

„Încrederea e un arc întins. Precum teama lui Wilhelm Tell când fixa mărul pe capul fiului și lansa săgeata ştiind că, dacă ar fi greşit, şi-ar fi tras singur în piept a doua săgeată, ascunsă sub haină.

– Legenda spune că tiranul l-ar fi constrâns la acel gest, dar eu cred că nu voia să-i supraviețuiască fiului.

Mergeau prin mijlocul străzii, pe acolo pe unde se unesc umbrele ulmilor și ale vânturilor. Aerul mirosind a mare le lovea chipurile.

– Există o fotografie din 1980, făcută la un spectacol de-al Marinei Abramović cu Ulay, iubitul ei în acea vreme. Ea ţinea un arc nemişcat, el întindea coarda şi ţinea și săgeata care era îndreptată spre inima ei. Un microfon pus pe piept amplifica sunetul inimii, tensiunea amândurora era tradusă în sunet și în gest. Dura patru minute și douăzeci de secunde, dar păreau o eternitate.

Shūichi scoase telefonul, se opri un moment pentru a-i arăta lui Sayaka imaginea oblică a unui bărbat și a unei femei în ceea ce părea un ritual de dragoste.

Priviţi de sus, opriți pe linia dreaptă a străzii Wakamiya-ōji care, plecând de la sanctuar, ducea spre ocean, Sayaka şi Shūichi formau un punctişor luminos în întunericul nopții.

– Fascinant, murmură Sayaka.

– Am studiat scena pentru o carte pe care n-am terminat-o niciodată. Voiam să o folosesc pentru a spune că dragostea nu vine niciodată singură. Teama îi însoțește fiecare pas.

– Într-adevăr, dacă Ulay şi-ar fi pierdut concentrarea și dacă n-ar fi ţinut bine săgeata, inima Marinei ar fi fost stră punsa.

– A iubi înseamnă să-ţi asumi exact acest risc.” (p. 68)

„În timp ce era cufundat încă în acele gânduri, sosiră din spatele lui Sayaka şi Kenta.

– Iată-ne! exclamă ea veselă. Ne-am întâlnit pe stradă, cu bicicletele.

Ea ținea sub brat o placă alb cu roşu de nuanţa muşcatelor, cu dungi pe margine. O luase cu împrumut de la o prietenă. În schimb, copilul părea că o ține pe a lui de lesă, târa după el, cu o sfoară, o mică placă albastru cobalt.

– E foarte frumos aici!

– Sunteți gata?

Shūichi văzu apa și copilul. Era gata să-l întrebe dacă era sigur pe el, dacă nu cumva simţea acea teamă de a se lansa în acea nemărginire pe care oamenii o cunoșteau cu adevărat atât de puțin. Dar nu spuse nimic.

– Hai, ne explici? Cum se face surf? îl întrerupse Kenta, vrăjit de valurile mării. De abia aștept să mă ridic pe valuri!

– Suntem foarte emoționați, susură Sayaka. Shūichi își luă placa și se ridică în picioare, alături de ei. În dreapta era Sayaka, în stânga Kenta. Toți trei erau îndreptați spre mare. Îşi ignora inima care, în acel moment, bătea zgomotos. Atunci, spuse Shūichi, primul lucru pe care trebuie să-l faceți e să priviţi marea. Şi apoi? întrebă Kenta, nerăbdător.

– Şi apoi vă imaginați că sunteți pe placa voastră, acolo, în mijlocul valurilor.” (pp. 264-265)

„În cei zece metri pătrați ai restaurantului de peşte şi sakè se desfăşură povestea fratelui ei, care urma să se căsătorească cu o femeie care vedea culori invizibile pe alte persoane, şi povestea mamei lui, cea care trăise cu Shūichi, dar şi femeia care trăise cu alții. Le cunoscuse pe amândouă, murmură el, și le percepuse ca adevărate pe amândouă.” (p. 65)

„Vorbiră încet despre cum fiecare mamă, fiecare tată, fiecare persoană cunoscută reprezintă o trădare constantă. Cine e persoana adevărată? Unde se termină femeia care pentru noi a fost doar mama noastră? Care e cea adevărată? Cea cu noi, sau cea fără de noi? Se întrebară ce anume ar putea fi mai important, ceea ce se vedea, sau ceea ce rămânea, în schimb, interzis inimii. Şi acum a apărut acest copil… se pare că și-a petrecut toate după-amiezile cu mama mea, și eu nu știu nimic despre el în afară de ceea ce-mi spune. Vă îndoiți de ceea ce zice?

– Nu… sau poate că da. Am ales mereu să nu-mi pese prea mult de adevăr.

– Deci acest copil vine la dumneavoastră acum în locul mamei. Da, să spunem că e așa.

– Mda, v-a ales, zâmbi Sayaka. Copilul v-a ales. Mi se pare un lucru minunat.

– Cred că e foarte singur. Are probleme în familie.

– Toți suntem singuri. Și toți avem sau am avut probleme în familie. Dar nu suntem toți capabili să avem încredere, încrederea e un lucru rar.” (p. 65)

„Kenta era convins că încrederea are legătură cu respectarea cuvântului dat, lucru pe care mama sa nu îl făcea.

Promitea cu ușurință, greşea momentele, mergea să-l ia cu o oră mai devreme, chiar dacă spusese că putea să se joace până la apus. (Eram obosită, se justifica, dar atunci unde era promisiunea ei? Promisiunea unde era?) Mama lui ar fi trebuit să folosească condiţionalul, dar folosea viitorul şi o făcea cu uşurinţă. Se simțea obligată să aibă mereu dreptate.

Asta era problema adulților, nu erau sinceri, trebuiau să mintă neapărat. Nimeni nu poate avea mereu dreptate. Şi cine vrea să aibă neapărat trebuie să mintă. Totuși, Kenta o credea un pic de fiecare dată: nu din cauza experienței, ci din dorinţa de a avea încredere.

Astfel, mama lui vorbea despre cina în oraş, despre vacanța la bunicii din Oita, despre Lunapark împreună cu tatăl. Dar toate urmau să se petreacă data viitoare, mai târziu, mâine, când vine primăvara, când se mai potolește ritmul de la muncă, atunci când te vei simți mai bine, când mă voi simți eu mai bine, când lucrurile vor merge mai bine.

Era cu adevărat convinsă că avea dreptate și convingerea asta îl înnebunea pe Kenta. Ar fi vrut să se înșele, spera de fiecare dată că ea ar fi putut avea dreptate.” (p. 71)

„În dimineaţa următoare se treziră în zori. Cerul se despică, trimițând spre pământ valuri de lumină şi marea îşi schimbă culoarea. Priviră totul în timp ce coborau spre cafeneaua unde voiau să-și ia micul-dejun. Ziua era acolo, nou-nouţă. În timp ce mânca o felie de tort cu morcovi, Shūichi o privi pe Sayaka, care-şi bea cafeaua cu lapte, și i se păru că vede într-o clipă toate chipurile ei multiple. Câte expresii văzuse la ea în ultimele luni? Ea, cea care deschidea anotimpuri și ferestre cu aceeaşi uimire, ca și cum ar fi urmat să vadă cine știe ce.

–Te pot întreba ceva? zise deodată Sayaka. Am citit toate cărțile tale, despre ferestre…

Ferestrele, chiar și după mulţi ani, rămâneau cea mai mare obsesie a lui Shūichi.” (p. 260)

„– Hai! Întreabă-mă!

– Care e peştele cel mai mare din lume?

– Rechinul balenă.

– Şi animalul?

– Balena.

– În afara apei?

– Elefantul.

– Care e floarea cea mai mare din lume?

– Rafflesia… au folosit-o şi pentru a desena Gloom din Pokémon, e floarea care pute.

– Şi insecta cea mai mare din lume?

– Titanus giganteus.

– Şi copilul cel mai mare din lume?

– Omul cel mai mare din lume când era copil, nu?” (p. 224)

„În realitate, Shuichi știa că, pentru a reuşi, trebuia să se îngroase membrana care separa sinele de lume, trebuia să domolească bucuria de a fi viu. Însă ceea ce se întâmpla ulterior era că, nespuse, lucrurile frumoase mucegăiesc. Merita? Nu găsise răspuns la întrebarea asta nici la patruzeci de ani.” (p. 59)

„Sunetele inimii în japoneză

baku baku ぱくぱく sunetul unei inimi care se mişcă nervoasă, încordată reprezintă bătaia cardiacă a cărei frecvență e rapidă, aproape dureroasă.

kyun きゅん onomatopee a unei inimi care se contractă brusc, dar delicat, o percepție legată deseori de un sentiment de iubire care provoacă o tresărire, o strângere de inimă, ca un mic salt. Este sunetul unei accelerări a frecvenței cardiace, cauzată de o emoție puternică, de plăcere, agitație sau mici neplăceri.

doki doki どきどき sunetul unei inimi emoționate, accelerația cardiacă produsă atunci când există teama că s-ar putea întâmpla ceva; este și rezultatul aşteptării unei bucurii, a unui eveniment viitor care se apropie sau a unei dorinţe care e gata să se realizeze. Este sunetul unei inimi care crește și învață ce e viața, momentul care precede apariția unei emoţii şi devine emoție după naşterea ei.

dokin ドキン o bătaie unică a inimii care tresare doar o singură dată, ca atunci când te îndrăgostești la prima vedere și inima pare să se oprească o clipă.

dokitto ドキッと bătaia agitată după un pericol evitat, de exemplu, o minciună care era cât pe ce să fie descoperită sau un obiect care era gata să cadă și este salvat în mod miraculos.

dokkun dokkun ドックンドックン o bătaie energică, de agitație maximă; provocată, de exemplu, de emoția simțită înainte de a te sui pe scenă, de un eveniment important, de întâlnirea cu persoana iubită.

toku toku とくとく un sunet slab, ca o şoaptă; de exemplu, cel al unei inimi de nou-născut.”

(pp. 267-268)