Fata-Lumânare

Ușor întunecată, numai cât se cuvine ca să stârnească interesul, povestea Fetei-Lumânare îl transformă pe cititor în detectiv.

Întâi cititorul ar trebui să participe la operațiunea găsirii monstrului ascuns sub un pat. În felul acesta, un copil este apărat de spaime. Este de ajuns puțină lumină, și frica s-a și risipit. Dar operațiuni de felul acesta sunt mai multe, căci rostul luminii este să alunge întunericul, iar Fata-Lumânare își împlinește menirea cu responsabilitate, fără rezerve sau condiționări. Fata-Lumânare n-are seamăn pe lume, e o flacără vie.

Cum arată Fata-Lumânare?! Iată prima întrebare a unui cititor-detectiv. Nu folosesc fără rost cuvântul acesta, „detectiv”, încerc să spun că Ana Rotea a scris o serie întreagă de aventuri, Dosarele Detectivilor Aerieni, cărți minunate (poate le-ai citit!), care au darul de a te ține atent, interesat de acțiune, până când, la final, se rezolvă, cu bine, un mister.

Fata-Lumânare vorbește despre ea. Încercând să scape din capcanele întinse de adversari, își schimbă forma, trece de la o dimensiune la alta, se adaptează situației. Capul i se alungește sau i se micșorează, după împrejurări. Când e doar „cât un sâmbure de mac”, când se face vâlvătaie, amenințând să ardă totul în jur. De obicei, arată exact ca flacăra unei lumânări, delicată și potolită. Este foarte flexibilă și foarte iute.

„Priviţi-mă. Cam înaltă pentru o lumânare; trup subțiratic de ceară. Picioare lungi, brațe la fel. Mișcări de păianjen, viteză de melc. Am un fitil pe post de gât și o flacără în loc de cap. Capul meu înflăcărat tocmai se leagănă de pe un umăr pe altul, din cauza cuvintelor aspre pe care Burd’uf le şuieră peste mai scunda Cani-Stra.” (p. 9)

Doar când trebuie să fugă pentru a supraviețui, nu prea știe cum să facă asta. E drept că nici nu prea mai are îndemn, rămasă fiind fără prietenii alături de care pornește la drum, RaMuRa și Burd’uf.

Îngrijorător este că, flacără vie fiind, își consumă propria substanță. Să ne gândim la sensurile termenului „viu”: flacăra este nemuritoare, așa s-a născut, însă o vedem aproape stinsă, atunci când este urmărită. Arzând de focul altora, al celor care au nevoie de ajutor, Fata-Lumânare își epuizează resursele.

În secolul cuptoarelor electrice, care au alungat focul din bucătărie, din sobe, al becurilor care au luat locul felinarelor, ai ocazia, privind ilustrațiile cărții, să afli ce sunt „foalele” și cum funcționează un Burd’uf. Curioasă este pentru cititorul de astăzi și „mucarnița”, alias Mu K. Rniță, un instrument folosit la stingerea lumânărilor – a fost o vreme când, având nevoie de el, oamenii au inventat un asemenea instrument.

Numele personajelor sunt, în sine, minunate, la îndemână, simple și uluitoare, în același timp. Aproape că te miri cum de nu s-a gândit nimeni înaintea autoarei la asemenea sonorități familiare, născute dintr-o pronunție sacadată în care parcă auzi trosnetul RaMuRei, osteneala îmbufnată a lui Burd’uf sau mișcarea rezervată a Cani-Strei.

Fără lumină, lumea ar fi înghițită definitiv de „o mare-ntuneric”, ca să folosim termeni poetici. Fără căldură, lumea ar îngheța și ar rămâne fără energia necesară vieții. Focul adună oamenii laolaltă, în jurul său, ca în tabără. Focul este important, n-are voie să se stingă.

Fiecărui cititor Fata-Lumânare îi spune un secret. Cel mai important ar fi acela că focul e viu, atâta vreme cât există prietenia.

Sfat pentru cititori: pe îndelete și cu grijă trebuie citită această carte, în care ce nu se spune de-a dreptul se spune în așa fel, încât să ai vreme a-ți pune mintea și inima în aceeași lumină.

Las mai jos alte fragmente:

„Merg încet. Merg neabătută. Nu fac mişcări bruşte, aerul nu se clinteşte în jurul meu. Cine mă vede nu înțelege cât de tare mă grăbesc.” (p. 5)

„Burd’uf arde de nerăbdare. Noua misiune pe care echipa noastră a primit-o îl entuziasmează ca niciuna alta. Cum picioarelor mele le ia o eternitate să mă ducă unde am fost chemați, Burd’uf se umflă și se dezumflă, aleargă înainte, dispare în întuneric şi reapare pentru a-mi striga periculos în față:

– Haide odată!

Mă înclin să-i evit suflarea, îmi fac din brațe o protecţie. El continuă să-mi vorbească în limba şuierată a foalelor a neamului din care se trage. Nu înțeleg tot, doar cât să știu că nu-mi zice de bine.

Cu cât Burd’uf mă ceartă mai tare, cu atât mai mult mă tulbur. Mă dezechilibrez, încep să desenez cercuri în aer cu brațele. Şi aşa, mă pomenesc că stârnesc eu însămi o adiere neplăcută în juru-mi.

– Prea mult curent! şoptesc.” (pp. 5-6)

„În acest moment, Cani-Stra se pune între noi și-mi spune:

– Uşurel cu brațele. Îți vei face rău.

Ştiu asta. Curentul e mortal pentru mine. Un suflu nepotrivit mă poate stinge, mă poate ucide, eu sunt o fată-lumânare. Ba sunt chiar Fata-Lumânare. Nu se mai află nimeni pe lume care să-mi semene, care să poată purta acest nume.” (p. 7)

„– Dispari, Burd’uf! se răsteşte Cani-Stra, iar el o ascultă, face pași înapoi.

Mă agăţ de brațul Cani-Strei sau, aș putea spune, de mânerul ei şi îmi regăsesc echilibrul. Respir adânc, privind drept în fața veche și înnegrită a bunei mele prietene. Cu fiecare inspirație, capul meu se măreşte. Lumina pe care o răspândesc într-un cerc perfect ajunge până la picioarele lui Burd’uf. El se retrage între umbre, bosumflat.

Mă odihnesc un timp, cu Cani-Stra alături și sub supravegherea iritată a lui Burd’uf. Ascultăm foşnetele întunericului. Nu ne temem, cel care foşnește este RaMuRa, al patrulea membru al echipei noastre.

RaMuRa caută crengi uscate pe care să le adauge la trupul lui lemnos. În ultima vreme, a căpătat statura impresionantă a unui copac. Să avem un uriaş de partea noastră, de partea luminii, nu e puțin lucru într-o lume cucerită aproape în totalitate de beznă.

Imediat ce capul meu atinge dimensiunea potrivită, pornesc iar la drum. Asemenea celor trei tovarăși ai mei, îmi doresc fierbinte să ajung unde e nevoie de noi, însă, dacă vrem să ne facem treaba, trebuie să rămân aprinsă.” (p. 9)

Fata-Lumânare de Ana Rotea