Andrada Cooş este originară din Reghin, judeţul Mureş, conform descrierii din pagina de gardă a cărţii sale, Frumuseţea lucrurilor trecătoare (Ed. Adenium, 2017). Absolventă a Departamentului de Jurnalism al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi a unor cursuri de creaţie literară din cadrul Universităţii Brunel din Londra, Andrada Cooş a câştigat ulterior o bursă de cercetare la o cunoscută instituţie de învăţământ superior din Kyoto-Japonia.
Cartea de faţă este, neîndoios, rezultatul acestei călătorii de studiu pe exoticul tărâm nipon, una dintre cele şase ţări în care autoarea mărturiseşte că a trăit temporar. Experienţa studiilor japoneze este transferată unui alter-ego, Adriana, originară din Cluj, naratorul-personaj pe care colegii asiatici o vor numi, în stilul lor caracteristic, Adoriana-san.
Deşi inclusă în colecţia de Proză a Ed. Adenium, cartea Adrianei Cooş este mai degrabă un jurnal de călătorie şi de formare decât un roman propriu-zis. Un jurnal despre viaţa şi încercările unei studente române în fascinanta lume a civilizaţiei şi a culturii japoneze. O lume spre care, oricâte informaţii am avea, suntem mereu deschişi, curioşi, speculativi.
În Japonia contemporană, Adriana ajunge în aprilie, când „cireşii, omniprezenţi, înveseleau cu florile lor rozalii malurile râului Kamo, care traversa oraşul lăsând în urma sa zeci de poduri arcuite ca spinările unui dragon acvatic” (pag. 7). Ea povesteşte care au fost circumstanţele în care a câştigat o bursă de studii, care i-a permis să se numere printre studentele lui Sensei, un celebru profesor universitar „de peste 60 de ani, cu peste o duzină de cărţi publicate la activ, o rubrică săptămânală în cel mai mare ziar din oraş (…), care a călătorit prin lume, a predat în Statele Unite, vorbeşte engleză la un nivel avansat” (pag.8).
Căminul în care va fi repartizată găzduieşte studenţi străini într-o fermecătoare devălmăşie: englezi, australieni, finlandezi etc. De-a lungul capitolelor, studenta din România va surprinde mai multe momente, portrete, întâmplări cu o parte dintre aceştia, arătând gradul mai mare sau mai mic de adaptare la stilul de viaţă nipon.
Ca şi autoarea cărţii, Adriana este fermecată de tot ceea ce defineşte această lume: tradiţiile ei, sărbătorile specifice, obiectele tradiţionale, îmbrăcămintea, mâncăruri etc. Reticentă iniţial, după câteva săptămâni de adaptare, fata va participa la diverse evenimente şi degustări, oarecum în detrimentul studiilor, despre care informaţiile oferite sunt destul de parcimonioase. Va merge astfel în temple budiste, organizate în cadrul unor cursuri facultative despre grădinile japoneze. Aflăm, cu această ocazie, că, deşi asociem Japonia cu budismul zen, „adevărata lor religie tradiţională este, de fapt, străvechiul shintoism politeist, care-şi are originea în insulele nipone (…) Majoritatea japonezilor se consideră atei, dar merg la temple cu plăcere şi au de cele mai multe ori, o înmormântare în ritul budist. Cred în zeii lor, dar se gândesc la aceeştia doar în preajma lăcaşelor de cult, şi chiar şi atunci doar pentru a-şi pune o dorinţă” (pag. 30). La un astfel de curs, Adriana-Adoriana are prilejul să le cunoască pe Hanna din Australia, Tessa din Noua Zeelandă şi „o mână de studenţi englezi” care o vor iniţia în diverse experienţe specifice vârstei şi locului.
Despre Kyoto, în general, impresia personajului-narator este aceea că reprezintă un oraş cosmopolit datorită numărului mare de studenţi străini:
„Kyoto, în sine, nu era un paradis al petrecăreţilor. Clujul, de două ori mai mic decât el, are mai multe cluburi şi baruri. Adevărul e că străinii erau sângele acestor localuri. Le frecventau studenţii internaţionali şi expaţii, iar ei atrăgeau japonezii care voiau să-i cunoască, dar care însă nu erau atât de mulţi” (pag.33).
Aflăm, printre altele, despre onsen-urile japoneze (băi termale) şi despre ritualul îmbăierii, despre anumite restricţii şi chiar interdicţii (de exemplu, cei cu tatuaje nu au voie să intre la aceste băi, deoarece există temerea să nu aparţină yakuzei, mafia japoneză). Un capitol interesant este, de asemenea, cel dedicat Festivalului Gion, desfăşurat în luna iulie; o paradă impresionantă de care alegorice de 25 m înălţime şi 12 tone, decorate fastuos, o paradă care ţinea ore întregi şi la care participau „grupuri de persoane în costume de epocă, toboşari şi saltimbanci, copii şi o adevărată armată de ajutoare” (pag. 42). Adriana însăşi participă la paradă şi realizează ce greu este să te deplasezi îmbrăcată specific şi încălţată cu sandale înalte, purtate odinioară de vestitele geiko. Participarea ei la această sărbătoare îi smulge accente neîncrezător-ironice:
„Iat-o, deci, pe nepoata lui Ion Pitaru din Românaşi – care şi-a dus veacul pe prispa casei lui ţărăneşti din Sălaj, probabil niciodată îndreptând un gând spre această ţară aflată la capătul lumii – parte dintr-un ritual vechi de o mie de ani, împreună cu un alai de prinţese şi de maiko (n.n. ucenice), fotografiată de turişti surprinşi de prezenţa ei acolo” (pag. 49).
Un alt capitol care suscită interesul este cel intitulat „Bombe atomice”, în care Adriana relatează experienţa cursului de masterat din clasa lui Sensei, mentorul ei. Constată o diferenţă vizibilă, la nivelul formatului şi al desfăşurării acestor cursuri, între Clujul natal şi Japonia. Dacă în România profesorii îi provoacă pe studenţi la dezbatere, încurajându-le dreptul la opinie, „asmuţindu-i” practic unii contra altora, în Kyoto situaţia este contrară. Tot ceea ce spunea Sensei era preluat şi aprobat „fără contestaţie”, lucru care pe studenta română o irită şi o contrariază enorm. În cadrul unui curs, profesorul le arată un reportaj produs de o televiziune japoneză despre vizita unei supravieţuitoare a bombei de la Hiroshima în State. Ceea ce o surprinde pe Adriana este modul tendenţios în care a fost realizat reportajul, în sensul că nu s-a menţionat nicăieri faptul că Japonia „fusese agresorul iniţial”, cea a cărei armată comisese „monstruozităţi” în China şi în Coreea, fără să-şi ceară vreodată scuze ca naţiune. În urma vizionării acestui reportaj, când două dintre studente (printre care şi Adriana) au încercat să ia atitudine şi să propună o discuţie onestă, profesorul a preferat să eludeze problema şi să schimbe subiectul…
Retrospectiv, cartea îmi apare (şi ea) acum ca o suită de reportaje pe tărâm nipon, realizate de o studentă la Jurnalism. Grija pentru detaliile semnificative, fixarea în timp şi spaţiu, explicaţiile pe marginea obiectului/evenimentului, respectarea unor termeni şi a unor structuri lexicale specifice, iată câteva dintre argumentele care susţin (şi) o astfel de structură, de expunere.
Nu ştiu exact ce şi-a propus Andrada Cooş, dacă s-a gândit la un roman, la un jurnal sau la o carte de reportaje. I-a reuşit însă o carte care oferă lectorilor ei perspectiva unei alte culturi, a cărei fascinaţie asupra noastră, a europenilor de ieri şi de azi, n-a încetat probabil niciodată.
Andrada Cooş, Frumuseţea lucrurilor trecătoare
Editura: Adenium, Iaşi
Anul apariţiei: 2017
Nr. de pagini: 179
ISBN: 978-606-742-240-5
