În mintea zeilor, în căutarea copilăriei veşnice…

Iată că proiectata trilogie a Haiganului (un Ochilă rebrănduit măiastru) a ajuns la cea de-a doua carte, „Furia oarbă”!

De fapt, prima oară facem cunoştinţă cu această „furie” încă din primul volum, „Fluviul şoaptelor”, în capitolul al treilea, intitulat chiar „Furie oarbă”:

„Cu multă vreme în urmă, când Haiganu călcase întâia dată pe aceste tărâmuri, îşi închipuia că va găsi poarta către regatul lui Gebeleizis. Că-şi va reface puterile, că va strânge armată şi că-l va răpune, în final, pe Pleistoros. Vreme îndelungată căutase drumul înapoi, străbătând pământul şi mările, urcând munţii şi scufundându-se în adâncuri, tocmind vrăjitori care să-i deschidă porţi către celelalte lumi. Câţi dintre ei nu au murit ucişi de Furia Oarbă, atunci când încercaseră să-l tragă pe sfoară! Mereu îi zvâcnea nerăbdătoare sub frunte, gata să ţâşnească ca o suliţă luminoasă şi să topească trupul vreunui nătărău…” (p.32)

Însă, în ultimul timp, când nădejdile i se cam spulberaseră, „îşi ţinea Furia Oarbă să-i mocnească sub frunte şi să-i scurme în ochi după cum vocile toate-i scurmau în cap. Uneori, când prea multă furie se aduna în el, Haiganu simţea în singurul său ochi o arsură, aşa, de parcă şi-ar fi pus un sâmbure de jeratic sub frunte.”

Evident, este o putere căreia i-am putea spune că este supra-naturală, dacă supra-naturalul n-ar fi, într-o lume convenţional fantastică, cât se poate de normal, real! Ţinând cont că Haiganu este şi zeu, unul dintre puţinii (veţi vedea de ce citind, că nu o să vă spun prea mult… spoilere!) care „colindă pământul”, „singurul”, cel puţin până la un moment dat… Veţi „vedea” că puterea aceasta se şi transmite, prin lacrimi, măcar prin lacrimi… Vorbind spre finalul primei cărţi cu Zourazi, personajul cel mai îndrăgit de către scriitor, Haiganu se destăinuie şi, indirect, arată, de dincolo de bine şi de rău, o oarecare influenţă nietzscheană (şi mă mai gândesc şi la „Aşa grăit-a Zarathustra…”; de altfel, componenta „filosofică”, existenţialistă, face cartea lui M. Coman, printre altele, să fie mult mai mult decât ceea ce pare la prima vedere sau, cine ştie, poate şi la prima lectură), vorbele sale referindu-se la ceea ce îndură când trebuie „să asculte” toate gândurile fiinţelor:

„E ca şi când cineva ţi-ar sparge oasele picioarelor şi ar căuta prin măduva lor. Şi fiecare gând pe care îl aud e o nouă spargere şi o nouă căutătură. Cu atât mai violentă cu cât sunt mai aproape de cel care îmi şopteşte gândul. Iară durerea, care nu-i chiar o durere aşa cum o înţelegi tu, nu o simt în oasele picioarelor, ci în cap, în minte şi în ochi. Şi ochiul… Ochiul nu-mi dă pace şi caută scape. Aşa că mi-e teamă, Zourazi! Fiindcă în astfel de momente nu-mi mai pasă de nimic. Nu-mi pasă de zilele ce încă n-au venit, nu-mi pasă de ce e bine şi ce e rău, nu-mi pasă de prieteni ori de duşmani. Furia mea e Oarbă şi sare ca o lupoaică ce-şi apără puii. Sare şi muşcă aproape la întâmplare. Din fiece şoaptă, din fiece gând, din fiece om ce-mi este în preajmă şi-mi scormoneşte cu vocea prin cap.” (p.229)

De aici şi dorul după linişte, marea sete după tăcere a Zeului, care deseori se retrage „din lume” şi despre care se scrie şi la pagina… 229 din cea de-a doua carte (pagina de mai sus e din primul volum, sic!), şi nu numai, dar acolo se dezlănţuie personajul, care se adresează mărunţicii Păi (cel de-al doilea personaj îndrăgit foarte tare de către „părintele-scriitor”, după cum a declarat la o lansare de carte):

„Ochiul lui Haiganu părea acum o gaură fără fund. Ca o poartă spre o altă lume, un hău din care se ridica încet un abur întunecat.

-Mă opresc. Dar vreau să tacă! Toţi!!! Să tacă! Să nu-i mai aud! Şi să mă ajutes-aducem liniştea de se-nvoiesc. S-aducem liniştea. De-aici, în toată lumea, auzi?! Zi-le aşa: că Zeul Osândit îi lasă-n viaţă doar dacă îşi leagă limbile şi gândul şi dacă vor să lupte-n slujba mea până ce nici un grai nu mă va tulbura. Hai! Du-te şi spune-le aşa!”

În lumea aceea, poate fiinţele, fie ele, oameni, mărunţei, magi, grifoni, „păsăroi”, uriaşi, chiar aveau motive să tot strige, chiar şi în gând, după ajutoare, deoarece chiar pare o lume fără prea mare speranţă în… sau la ceea ce numim azi bunăstare, siguranţă, poveştile de iubire par a nu fi deloc demne de ultra-goticul construit cu grijă de către Marian Coman, un neo-conceptualist mitologizant cum puţini am cunoscut în ultima vreme…

De altfel, dacă îi tot „reproşam” autorului inexistenţa unei poveşti de dragoste demne de o Isoldă şi un Tristan, ori de o Brunhildă şi un Siegfried, între Păi şi Zourazi s-ar putea, nu-i aşa, dezvolta o frumoasă şi imposibilă iubire!

Zourazi, despre care credem că moare la sfârşitul primei cărţi, şi, într-un fel,chiar moare, este chiar ars pe rug, dar Marian Coman găseşte o inedită şi mai mult decât interesantă metodă de a-l întoarce din morţi (poate chiar mai cu schepsis decât metoda prin care s-a întors Jon Snow în „Urzeala tronurilor”, dar acolo nu era, dincolo, decât „nimic”!), care, de fapt, în alt fel, nu e chiar o întoarcere, deşi, la final, i se arată fetiţei Păi, devenită regină, ridicându-se dintru fumul negru care, altădată, îl anunţa pe un alt zeu, Pleistoros, oare învins pentru totdeauna (de către Haiganu), transformat în stană de piatră, el, Pleistoros, care fusese, totuşi, „cel mai curajos dintre ei, cel mai curios şi mai dornic să înveţe, cel mai iscusit în lupte şi în jocuri de tot felul.”, el, cel mai aparte dintre zei, un soi de, ca să ne raportăm la o altă ideologie, mitologie, credinţă, de Lucifer?

Pleistoros, oarecum ca în povestea din „Highlander”, „credea că la sfârşitul veacurilor, un zeu va dăinui, unul singur. Şi, să fie sigur că el va fi acela, şi-a pus în cap să îi ucidă pe toţi ceilalţi. Sau să îi facă să îşi dorească singuri să afle ce-i nimicul şi să se arunce-n calea lui atunci când va veni. Ca o scăpare de un chin fără sfârşit. Până să găsească balaurul de piatră, i-a osândit pe cei învinşi în luptă să zacă-n lumile lui Neris, aşa cum a făcut cu fratele Haiganu… Pleistoros l-a tras de partea sa pe Heros şi pe alţi câţiva sătui oricum de-a lor eternitate şi au distrus tot ce-au putut distruge. Un timp, noi, toţi ceilalţi – aici, p.174-175, povesteşte zeiţa Bendis -, ne-am luptat. Şi am rezistat o vreme. Însă, atunci când Pleistoros a supus balaurul şi-a început să ne împietrească pe unul câte unul, am înţeles că nu e cale de scăpare. Ca să se îndure de noi, am jurat că, la sfârşitul veacurilor, vom renunţa la viaţa noastră”… Şi se explică apoi ce este cu un Legământ al prieteniei care, de fapt, însemna un legământ al supunerii necondiţionate.

Aşadar, avem lumi ale lui Neris, ea crease lumea oamenilor, dar şi altele, demonstraţie de imaginaţie debordantă; apar sau se dezvoltă şi personaje noi sau aproape noi, precum Nedelia, Raghan Basai, Charnabon sau Garlaan, cel botezat de maestru ca „Nimic” (Kahore), solomonarii, dar şi cei din primul volum au parte de partituri generoase, precum Dekibalos (acesta se poate bucura chiar şi de o mireasă neaşteptată, aproape cât o victorie), Haiganu moare şi el şi învie, dinamica romanului păstrează aceleaşi cote înalte, sunt campanii militare, lupte, asedii, meditaţia se îmbină cu aventura, mega-golemi numite Putreziciuni (cutremurătoare fiinţe inventate de către Marian Coman, din resturile armatei orfanilor, mai exact din bucăţi ale acestora, dar nu numai!) caută (şi ele, poate, dacă ar avea vreo scânteie de conştiinţă)… sensul, rostul, se poate călători în Pădurea Kreher, unde vrăjile nu au nici un efect, Imperiul mai există şi el, corupt până la cea mai îndepărtate aşezare a sa…

Bref, sunt vremuri ale schimbărilor în „lumea normală” de acolo, pe cealaltă, a zeilor, vă lăsăm să o descoperiţi în toată splendoarea amintind de vechea Grecie şi tragediile ei (spunem doar atât: este cea mai veche dintre lumi, primul paradis al lui Neris,este lumea copiilor Cei Mari. Acolo, „dacă un zeu îşi varsă apa din ochi pentru copilul lui, colţii de piatră din paradisul lui Neris îi vor oferi un trup în lumea cea veche a spiritului!), Haiganu face „propagandă”: „Puteţi să luptaţi alături de mine pentru o lume fără monştri, fără magi şi fără alţi zei în afara mea” (magii, care controlau Imperiul, se lepădaseră de zei, dar îi propovăduiau), dar poate cel mai interesant şi mai reuşit lucru este faptul că Marian Coman reuşeşte credibil (ce-o mai fi şi asta când este vorba de fantasy!) să ne facă să credem că ştie cum este să fii (nu căzut, ci mai mult ridicat) în mintea zeilor, şi mai ales în mintea lui Haiganu, zeul pe care, ca să-l răpui, trebuie să ucizi tot ceea ce îi este drag!

Un zeu despre care putem să ne întrebăm, precum Păi la final de cartea a doua (p. 231), „dacă e bun sau e rău. Dacă, luptând în slujba lui, vor face bine sau dacă nu cumva, din contra, vor semăna mai mult rău în lume. Cumpăni ( n.n.: Păi, dacă nu era evident, sic!) apoi la ce e binele şi ce e răul şi fiindcă îi fu cu neputinţă să înţeleagă, îşi zise că e prea mică să-şi pună asemenea întrebări. Apoi se îngrozi la gândul că nu ştie mai nimic despre cum trebuie să conducă un regat…”

Cert este că Haiganu era un zeu osândit şi nu se mai putea întoarce Acasă, şi la trupul unui copil veşnic, care ar fi trebuit să-i fie gazdă… De va fi să-şi găsească „dezlegarea”, va mai trebui să aşteptăm… a treia carte, care se va numi „Haiganu. Tristeţea Zeilor”!

Doar nu degeaba una dintre cronicile mele la prima carte s-a intitulat „Un exordiu la o metafizică a tristeţii zeilor”!

index „Haiganu. Furia oarbă ” de Marian Coman