Ideologia, creierul ideologic și rigiditatea cognitivă

Neuroștiințele politice reprezintă, fără urmă de îndoială, unul dintre cele mai recente domenii de cercetare, iar, ca mai toate ariile de cercetare actuală, acesta implică o transdisciplinaritate și interdisciplinaritate accentuate. Înțelegerea noțiunilor, conceptelor, teoriilor propuse de promotorii acestui domeniu științific necesită solide cunoștințe de cultură generală, dar și o excelentă capacitate de detașare de reperele subiective ale cotidianului. Leor Zmigrod a fost conștientă de la început de furtuna pe care o va provoca prin publicarea unui volum cu un titlu care e pe placul redactorilor și agenților literari, un titlu care generează vânzări. Însă Creierul ideologic: neuroștiințele politice și credințele rigide e provocator și pentru că e scris de o autoare de nici 30 de ani la data trimiterii spre tipărire (2025), ceea ce pare o excepție care întărește regula: astfel de studii sunt îndeobște rezultatul unei maturități intelectuale depline. Cele 19 capitole, notele și index-ul volumului reliefează o acribie ieșită din comun, cu siguranță nespecifică unui tânăr om de știință, iar curajul de a formula ipoteze de lucru inedite nu e nebunia unui scriitor care dorește să se afirme cu orice preț. Traducerea rapidă în 20 de limbi (în limba română, ediția apare, grație Editurii Polirom, în același an – 2025) confirmă dorința cititorilor de a-și clarifica anumite lucruri: manualele școlare au capitole întregi dedicate regimurilor politice moderne și contemporane, ideologiilor și doctrinelor politice, partidelor politice și programelor pe care le susțin acestea.

Deși ideologiile extremiste sunt blamate, iar partidele care le promovează sunt chiar interzise, numărul mare de dictaturi personale și militare, fundamentaliste religioase, dar și regimuri comuniste existente pe mai toate continentele generează numeroase întrebări: cum a fost posibilă preluarea și mai ales menținerea puterii de către un astfel de partid, grup sau lider; de ce acceptăm, uneori cu destulă ușurință, limitarea sau chiar încălcarea anumitor drepturi; cum de unele guverne radicale sunt susținute de populație, dovadă voturile obținute în alegeri; dar, mai ales, cum ajungi să susții o mișcare teroristă, etc. Lista e lungă, iar Leor Zmigrod cunoaște foarte bine aceste dileme. Tocmai de aceea realizează o reparație morală mai mult decât necesară. Ca mai toți termenii care azi au doar conotații negative, termenul ideologie a avut inițial o semnificație pozitivă, constructivă, grație lui Antoine Destutt de Tracy, dar:

„Într-o atitudine profund lipsită de respect, Napoleon a înlocuit idéologistes cu idéologues, și astfel cuvântul „ideologie” a devenit o insultă, o jignire aruncată cu dispreț adversarilor politici. Napoleon i-a etichetat pe Tracy și adepții lui drept idealiști abstracți, fără simț sau înclinații practice. „Sunt niște visători, niște visători periculoși”, spunea el la repezeală celor care binevoiau să-l asculte, încercând să facă din ideologi niște indivizi aroganți, orgolioși, rupți de realitate.” (p. 58)

Dincolo de reparația morală adusă unei cercetătoare ignorată pe nedrept – Else Frenkel-Brunswik, autoarea a profitat la maximum de contextul favorabil validării propriilor perspective asupra ideologiei, gândirii ideologice, relației dintre gândirea ideologică și identitatea rigidă a celui care o posedă: Brexit-ul, alegerile prezidențiale din 2016 din SUA, acțiunile organizațiilor teroriste islamice din Orientul Mijlociu au readus în prim plan atitudini radicale, greu de înțeles și aparent greu de acceptat, dar care s-au dovedit a fi doar vârful unui aisberg, și asta pentru că:

„În cea mai simplă formulare, o ideologie este un fel de narațiune. O poveste captivantă despre lume. Dar nu toate poveștile sunt ideologii și nu toate narațiunile colective sunt rigide și opresive. Există o diferență între cultură și ideologie. Ideologiile oferă descrieri absolutiste ale lumii, însoțite de recomandări despre cum ar trebui să gândim, să acționăm și să interacționăm cu alte persoane. Ideologiile reglementează ce este permis și ce este interzis. Spre deosebire de cultură – care poate accepta excentricități și reinterpretări – în ideologie, nonconformismul este intolerabil, iar alinierea deplină, esențială. Când abaterea de la reguli duce la aplicarea unor pedepse drastice și la ostracizare, ne îndepărtăm de cultură și intrăm în ideologie.” (p. 22)

Amos Oz, bun cunoscător al unei lumi profund afectate de tot ceea ce înseamnă fanatism, aborda subiectul în 2004 într-un mod surprinzător pentru mulți dintre noi, românii. Rigiditatea cognitivă, înregimentarea în tipare, reguli și regulamente de tot felul, sunt doar o fațetă a unui fenomen extrem de complex:

„Gândirea ideologică nu înseamnă doar prea multe mituri sau prea puțină gândire. Mintea noastră nu este un vas care trebuie umplut, golit și reumplut. Nu e ca și cum ideologiile ar goli pur și simplu mintea omului și ar umple-o cu greșeli.

Metaforele pe care le invocăm ca să explicăm acest proces sunt importante fiindcă ne arată cine este de vină. Dacă privim mintea ca pe un recipient care trebuie golit sau umplut, atunci altcineva îl golește sau îl umple. Mintea adeptului nu este complice sau vinovată. Ideile nocive au fost băgate în ea de o forță externă – Internetul! Prietenii ăia dubioși! Predicatorul ăla carismatic! Victima nu este vinovată. Victima este sub ocupație.

Asemenea imagini ne ajută să ignorăm rasismul unei rude, sexismul unui fiu sau opiniile eronate ale unui prieten. Persoanele cele mai dragi nouă sunt neghiobii neavizați, vasele neștiutoare ale ideilor „nocive”.

„Toți avem rude cu slăbiciuni”, remarca poetul Terrance Hayes, „dar de rude nu putem scăpa”. În clipe de exasperare sau de paranoia, putem simți nevoia să-i zgâlțâim pe prietenii noștri fanatici, să-i întoarcem cu susul în jos, să intervenim cumva, să le trimitem articole și daruri în speranța că îi vom face să scuipe otrava și să bea în schimb elixirul nostru cel bun.” (p. 35)

Cât de familiare ni se par fațetele gândirii ideologice, mai ales nouă, celor care am cunoscut și experimentat reperele unui regim totalitar! Amos Oz avea dreptate: e aproape imposibil să lecuiești un fanatic! Dar Robert Sapolsky și Leor Zmigrod caută originile biologice, iar pentru asta e nevoie de studii atente, cronofage, cu un număr mare de participanți, ceea ce nu e deloc simplu. Amigdala cerebrală, situată în lobul temporal, este responsabilă de tot ce ține de emoții negative, iar gândirea ideologică, rigiditatea cognitivă sunt asociate nu numai cu modul de funcționare al amigdalei, dar și cu neuronii de dopamină, care au o lungime cu totul surprinzătoare. Pentru a ajunge la concluzii valide, testele științifice necesită un număr consistent de variabile care să fie analizate. Leor Zmigrod demonstrează că doctrina rigidă și identitatea rigidă sunt două elemente necesare și suficiente împreună ale gândirii ideologice. Cu toate acestea, tânăra cercetătoare a fost nevoită să renunțe la unele variabile:

„Capacitatea cognitivă este o variabilă derutantă fiindcă inteligența superioară poate ascunde, în datele care o caracterizează, tipare interesante. Uneori, indivizii înzestrați cu o înaltă capacitate cognitivă pot compensa alte procese cognitive mai slabe. Am constatat acest lucru studiind smerenia intelectuală: indivizii foarte inteligenți, chiar dacă s-au dovedit rigizi din punct de vedere cognitiv în urma Testului Destinațiilor Posibile, au manifestat o receptivitate echilibrată la dovezi și la diverse perspective. Drept urmare, în studiul meu despre factorii genetici ai flexibilității cognitive, nu am inclus persoane cu inteligență ridicată ca să fiu sigură că mă concentrez asupra flexibilității cognitive. Nu am vrut să confund sau să amestec flexibilitatea cu capacitatea cognitivă generală.” (p. 155)

Concluziile demersului său științific sunt fascinante: conservatorismul politic este asociat cu un set de reacții fiziologice și neuronale destul de ușor de identificat, iar experiența senzorială, oricât de bogată ar fi ea, nu îi va determina (aproape) niciodată pe cei cu o minte dogmatică să renunțe la propriile repere. Cele mai recente studii urmăresc relația dintre ideologie și sensibilitatea la durere, iar concluziile acestora pot genera noi perspective în ceea ce privește atacurile sinucigașe și comportamentul extrem de violent al unor fanatici. Cercul vicios al cauzelor și consecințelor care întreține și agravează comportamentul radical poate fi întrerupt dacă identificăm prompt factorii perturbatori precum stresul sau spațiul virtual de comunicare:

„Mediile digitale pot fi și ele locuri care amplifică vulnerabilitatea. Dacă informațiile care circulă pe aceste platforme sunt denaturate, selective sau puține – prezentând mai ales confirmări ale propriilor opinii și excluzând informațiile neconvenabile pe care am prefera să le trecem cu vederea -, până și și cetățeanul rațional, care nu este adeptul unei dogme, își va forma prejudecăți. Creierul își actualizează convingerile ca răspuns la informațiile care circulă în mediul său. Când sunt îndoielnice sau ușor de falsificat, informațiile pot crea în aval distorsiuni care sunt raționale din punct de vedere psihologic, chiar dacă se abat de la realitate. Pe măsură ce instrumentele tehnologice devin tot mai sofisticate în ceea ce privește crearea unor imagini false ale realității, agenților rău-intenționați le este din ce în ce mai ușor să deformeze aparatul rațional chiar și al celor mai inteligenți gânditori”. (p. 252)

Semnalul de alarmă este cât se poate de serios, iar noi, cititorii, avem șansa de a evita capcanele unei rigidități cognitive grație unor astfel de studii.

Creierul ideologic: neuroștiințele politice și credințele rigide de Leor Zmigrod