108 bătăi de clopot

Titlul cărții are o explicație frumoasă. De Anul Nou se aud cele 108 bătăi de clopot, câte una pentru fiecare neputință a omului, pentru fiecare păcat. Este momentul în care sunt trecute în revistă greșelile, recunoscute și înțelese, pentru a putea fi evitate. Dar este și prilejul de a-l sărbători pe Sohara, cel născut de Anul Nou.

Romanul începe tenebros, cu imaginea unui spațiu izolat de lume, la care se ajunge foarte greu — cine pleacă nu se mai întoarce sau se întoarce pentru totdeauna. Din pricina valurilor de 60 de metri, ambarcațiunile nu ajung în port. În perioadele de acalmie, se refac rezervele și locuitorii insulei coboară, o mulțime compactă, spre chei.

Începutul întunecat al romanului este însă înșelător, fiindcă, pe măsură ce se conturează portretul lui Sohara, „fiul fetei cu un dinte lipsă”, atmosfera se înseninează.

Acțiunea se petrece pe o insulă foarte mică, aproape depopulată. Tinerii pleacă pe rând să trăiască, în condiții mai bune, pe continent. Cei rămași au de rezolvat probleme curente, de la deteriorarea caselor, la chestiuni financiare sau de sănătate — în treacăt fie spus, majoritatea celor care ating vârste venerabile își pierd, treptat, memoria.

Nici Sohara nu mai este tânăr, la șaizeci de ani, deși se numără printre cei mai tineri dintre locuitorii insulei. Lui Sohara îi revine datoria de a repara tot ce se strică, misiune pe care bărbatul o împlinește ritualic, cu bucuria că le este de folos oamenilor. Iar efortul îi este recunoscut.

„Sohara își aduse aminte de scrisorile pe care le schimbase cu învăţătorul lui.

— Să faci ceea ce trebuie este lucrul cel mai greu, tocmai pentru că, de cele mai multe ori, nu pare să aibă vreun sens anume. Pare de-a dreptul banal, și-n schimb e lucrul cel mai important.

— Dar eu nu fac decât să repar ferestre, acoperişuri… obiecte oarecare.

Învăţătorul zâmbi:

— Cred că faci mult mai mult de-atât, Mamoru. În nenumărate momente ne-ai redat curajul să ne continuăm viaţa asta. Ne-ai transmis încrederea că lucrurile se pot aşeza la locul lor, că totul, într-un fel sau altul, se poate repara.” (p.158)

Imaginea comunității este cea a unei familii, în care nu există secrete — de exemplu, când sosește o scrisoare nefastă, în scurt timp, toți ajung să îi știe conținutul. Locuitorii insulei au învățat să se sprijine și să se menajeze reciproc. Oamenii înțeleg că nu le va fi bine și nu vor fi fericiți dacă nu împart acest preaplin al vieții cu ceilalți locuitori ai insulei. La nivel de parabolă, acest spațiu reproduce la scară mică universul, care are nevoie de umanitate

„Măreția vieţii consta tocmai în interacțiunea cu alte fiinţe umane, fie multe, fie puţine, nu avea nicio importanţă, și cu cât te dovedeai mai capabil de acea comunicare extraordinară, alcătuită nu numai din alegeri, ci şi din necesități dobândite — cineva care îți aduce cumpărăturile, îți pescuieşte o frunzuliţă din păr, îţi curăță în mod exemplar şorțul sau faţa de masă, — cu atât mai mult viaţa celorlalți devenea a ta și viceversa. Era acelaşi principiu conform căruia o amărâtă de cocioabă, dacă era înconjurată de grădini vaste, reşedinţe vechi și focuri de vară încântătoare, sfârșea într-un fel prin a participa la toată acea minunăţie, până într-acolo încât, în percepția celui care o locuia, splendoarea lumii înconjurătoare devenea prelungirea propriilor ziduri umile.” (p. 98)

În singura sa evadarea de pe insulă, Sohara constată că Tokio este un oraș fără margini, în care ritmul accelerat al vieții acutizează sentimentul singurătății. Reîntors pe insulă, Sohara reușește, cu imaginație, să transforme un spațiu mic într-o lume fără limite, mergând cu pași mici, fără grabă.

Accentul cade, la nivelul temei acestui roman, pe o insulă a lui Robinson, în care ai de toate și poți fi fericit, cu condiția să ai și mentalitatea potrivită: să nu aștepți miracole (ele se întâmplă, oricum), să faci bine sub puterea anonimatului, să înțelegi că orice problemă are o rezolvare și să nu te grăbești.

Despre autoare am găsit câteva informații în prezentarea editurii:

KEIKO YOSHIMURA este pseudonimul unei scriitoare care trăiește la Tokyo și se ocupă cu studiul textelor vechi aparținând tradiției japoneze. 108 bătăi de clopot (108 rintocchi; Humanitas Fiction, 2026), publicat în 2023 și inspirat dintr-o poveste personală de familie, este primul roman pe care îl semnează cu acest nume.

Las mai jos alte fragmente:

„Sohara o luase de mână și o condusese aproape alergând la Sanctuarul Urcuşurilor şi Coborâşurilor ca să privească apusul, iar în locul de belvedere din parcul Minamiga-yama, cu vocea frântă de emoție, îi promisese că, dacă avea să rămână și să-l ia de bărbat, el avea să-i dăruiască tot ceea ce avea, ei bine, ea simțise cu adevărat că avea să-i fie dăruită o lume uriaşă.

— Yoko?

Lângă ea, doamna Kodama îi zâmbea. Yoko o privi fără să înțeleagă: se întorsese în sala comună, prezentul se găsea din nou în jurul ei. Era Anul Nou, în curând avea să-și îmbrățișeze iar fata.

— E totul în regulă? o întrebă încă o dată Kodama și, când cealaltă încuviinţă din cap, adăugă: Ai văzut că totul s-a aranjat? Chiar nu era nimic pentru care să-ți faci griji, doar ţi-am spus!

Yoko dădu din nou din cap şi se întoarse definitiv în prezent. Soţul ei, cu ochii în podea, îşi alunga emoționat lacrimile. Yoko se mai întoarse preţ de o clipă la Observatorul din Miyazuka şi în seara aceea din urmă cu treizeci de ani de la Sanctuarul Urcuşurilor şi Coborâşurilor și se gândi că, într-adevăr, în ciuda faptului că întinderea insulei nu se schimbase din ziua promisiunii, nu regretase niciodată alegerea de a rămâne, căci capacitatea lui Sohara de a privi lucrurile cu iubire și lentoare, de a aprofunda în loc de a lărgi fiecare oră, o făcuse fericită în fiecare zi a vieţii lor.” (p. 194)

„Din ziua aceea, Yoko şi Sohara s-au dus adeseori să privească stelele de la Observatorul din Miyazuka sau, în zilele mai senine, să se bucure de priveliştea muntelui Fuji. Au mâncat împreună în fiecare duminică la Hanul Crinilor Sălbatici, au așteptat să se ivească zorii la Casa Soarelui în fața iazului în formă de oglindă din Parcul Usuigō-enchi, pe versantul de est al muntelui – și, vara, el a convins-o până și să se arunce în mare ca să întâlnească familia de delfini care frecventa în mod obişnuit partea aceea de coastă. Au fost luni de neuitat, în care Sohara o ducea pe Yoko să exploreze insula, însă o făcea cu o încetineală uluitoare; nu îngăduia paşilor lor mai mult de câțiva metri pătrați odată și, de fiecare dată, zăbovind îndelung într-un singur loc, o singură privelişte sau o singură stradă. Astfel că Yoko sfârşise prin a crede că insula era uriaşă, hrănind în sinea ei iluzia unui loc fermecat cu unghere infinite şi drumuri nesfârşite, un decupaj de vieți inepuizabile gata să se precipite în ocean.” (p. 193)

„Sohara îşi aminti cum fiica lui, pe când era doar o copilă, încercase să lipească la loc petalele unei camelii. Mânuţele ei întinse spre cer, în semn de rugăminte pentru ca tatăl să refacă ceea ce se întâmplase ireparabil în lume. Doar făcea asta cu picioarele scaunelor, cu ţiglele de pe acoperişuri, cu castroanele sparte: de ce n-ar fi putut s-o facă și cu florile de camelie?” (p. 160)

Încă de la primele semne de uitare, Hashimoto căutase să compenseze erodarea memoriei cu bilețele prinse prin bucătărie, bucăţele de foi împrăştiate prin casă, post-it-uri pe care le presăra prin camere precum indiciile unei vânători de comori care avea drept trofeu doar să nu uite cine este ea însăşi. Doamna Suzuki băgase de seamă cea dintâi și se sfătuise cu Sohara cum să procedeze, sfârşind prin a-l implica pe doctorul Takeuchi şi, mai apoi, pe toţi ceilalți Casa aceea era plină ochi de bilețele de hârtie. Cuvintele sfârșeau prin a se undui prin aer și a se ascunde printre pliurile fotoliului, lipite de capul vreunui bibelou, pe suportul de hârtie igienică din baie. Acolo unde îşi amintea de lucruri, tot acolo le și scria numaidecât și le lipea, și acela era motivul pentru care ținea mereu în buzunar un creion și mic carnețel.” (p. 174)

„Asta se întâmpla datorită stelelor care se zăreau limpede pe cerul nopţii, delfinilor care înotau în jur, covorului de camelii care-şi pierdeau capul în aprilie și și-l recuperau în ianuarie, însă la fel de mult se datora și măruntelor miracole cotidiene care se întâmplau încontinuu, lucrurilor care erau reparate în chip magic, noilor obiecte care îşi făceau apariția tocmai atunci când se pierduseră cele vechi, plăcilor de pardoseală așezate cu grijă pe un strat de mortar, construit de Sohara, care scăpărau într-o sclipire misterioasă, încântând ochii celor mari și mici. Se întâmpla la fel inclusiv cu tavanele, mai ales cu cele din camerele copiilor, când ceea ce la prima vedere păreau să fie pete de umezeală, de condens sau defecte, noaptea se transformau în stele fluorescente, constelații care se uneau, dincolo de ferestre, cu dârele luminoase pe care norii le acopereau cu săptămânile în timpul sezonului ploios și care, din pricina temperaturilor mai joase, se întâmpla să fie trecute cu vederea.

Numai cine ar fi cercetat magazia cu unelte a lui Sohara ar fi găsit cutia cu vopsea fosforescentă pe care bărbatul, cu ani în urmă, o achiziționase pe căi clandestine. Îi fusese trimisă dintr-un colț îndepărtat al Chinei, când i se născuse fata.

Datorită intervenţiilor secrete ale lui Sohara, pe insulă magia devenise o treabă cotidiană. Nu exista nici măcar o singură persoană căreia să nu i se fi întâmplat măcar un lucru extraordinar, ori cineva care să nu fi asistat la un lucru neașteptat.” (p. 187)

108 bătăi de clopot de Keiko Yishimura