Pe la mijlocul microromanului lui Ian McEwan, „The Comfort of Strangers” (tradus la noi „Mângâieri străine” de Dan Croitoru), un personaj feminin, Caroline, spune că „Dacă eşti îndrăgostită de cineva, eşti gata şi să-l laşi să te ucidă, dacă trebuie.”
Era prima frază care mă trezea din somnul… lecturii. Deoarece chiar eram oarecum dezamăgit de carte. Parcă nu se întâmpla nimic, mai şi lecturam într-un tren aglomerat în care mă nimerisem între nişte bătrânei ciudaţi, care vorbeau mult şi tare…
Mai exact: un cuplu oarecum blazat, Mary şi Colin, este în vacanţă „într-o posibilă Veneţie”. Deoarece nu este numit oraşul, dar după descrieri şi un orb l-ar recunoaşte!
Cert este că după un Thomas Mann nu prea mai poţi scrie senin despre morţi la Veneţia!
Passons! Oamenii noştri sunt cam blazaţi, pierduţi într-o fericire în care dedublările nu-şi găsesc debuşeu. Se iubesc şi nu prea. Criză de cuplu, ce mai! Dar o criză peste care cei doi trec cât se poate de decent, politicos, aproape britanic…
Marele merit al textului ( o specialitate a scriitorului, de fapt, dacă ne mai luăm după „Atonement” şi „Durabila iubire”) este tocmai provocarea disconfortului… cititorului comod, pierdut într-o viaţă de foarte mic burghez sau poate chiar „mai” mijlociu.
După ce cartea se încheie, printr-un asasinat halucinant (Colin e victima, dragă!), eşti hotărât să o iei de la capăt, să vezi de unde începe nebunia cu adevărat, cea care poate încerca să explice „felul cum imaginaţia, imaginaţia sexuală, visele ancestrale ale bărbaţilor de a provoca suferinţă şi cele ale femeilor de a suferi întruchipau şi exprimau un puternic principiu unic de organizare care denatura toate relaţiile, tot adevărul”.
Fraza citată mai devreme este de pe ultima filă a cărţii, unde Mary stă într-o morgă lângă cadavrul lui Colin şi-l piaptănă cu degetele, îl ţine de mână şi se joacă cu degetele lui ş.a.m.d., dorind să-i poată explica ceva despre cei doi asasini…
Personal, mi se pare un pic reducţionist: eu cred că şi femeile visează sau îşi doresc să provoace suferinţă iar masochismul e aproape marcă masculină înregistrată! Dar citatul se potriveşte personajelor asasine, un alt cuplu, aşa cum au fost ele construite de imaginaţia scriitorului! Sau poate aşa gândea doar personajul!
Aşadar, celălalt cuplu: Caroline şi Robert! Într-o ecranizare, Robert este interpretat de Christopher Walken, ceea ce ar spune multe pentru cunoscători!
Aceştia doi, dintr-o oarecare aristocraţie pământească, având aere de îngeri care pedepsesc (şi mediocritatea Frumuseţii şi a unui anumit tip de iubire, prea prietenească), ar fi Străinii… Pe care îi întâlnesc ceilalţi doi străini… Că doar toţi ne/vă suntem la un moment dat străini, devenim mai puţin străini, redevenim… Şi în anumite momente putem murmura că infernul sunt ceilalţi, dar te şi întrebi dacă Jean Paul se gândea la Simone sau…
Mai concret: Colin şi Mary se rătăcesc într-o seară căutând un restaurant decent. Se întâlnesc – deloc întâmplător – după cum vor afla mai târziu, cu Robert. Şi acesta, ulterior îi va invita la el acasă, unde o vor cunoaşte pe Caroline. Cea care spune: „Dacă eşti îndrăgostită de cineva, eşti gata şi să-l laşi să te ucidă, dacă trebuie.”
Precizând însă – şi asta mi-aduce aminte de moto-ul din „Luni de fiere” a lui Pascal Bruckner, care spune aproximativ că trebuie să ai grijă când iubeşti să nu fii înghiţit de personalitatea celuilalt – că şi ea ar fi gata să-l ucidă pe cel de care este „îndrăgostită”, dar dacă ar fi ea… bărbatul.
Şi dacă tot veni vorba de îngeri, cuplul devine, nu-i aşa, androgin, una şi aceeaşi maşină, aici, de ucis. La prima întâlnire dintre Caroline şi Mary, dacă eşti atent, la recitire, vezi o nuanţă, când Caroline mai spune şi:
„Colin e foarte frumos. Robert a spus asta. Şi tu eşti frumoasă, bineînţeles.”
Raportat la toate personajele, parcă Colin este cel mai puţin caracterizat. Robert, povestind despre copilăria sa, îşi dezvăluie şi o anumită concepţie: „Tatăl meu şi tatăl său îşi ştiau foarte bine rostul. Erau bărbaţi adevăraţi, mândri de sexul lor. Şi femeile le ştiau rostul. (Nu era loc de confuzii. Femeile făceau aşa cum li se spunea. (…) Acum bărbaţii nu mai au încredere în ei înşişi, se urăsc pe ei înşişi mai mult decât se urăsc unul pe celălalt. Femeile îi tratează ca pe nişte copii pentru că nu sunt în stare să se ia în serios. (…) Dar ele îi iubesc pe bărbaţi. Orice ar spune, femeile iubesc agresivitatea, tăria şi puterea la un bărbat. E-n firea lor. Uită-te ce atrase sunt toate femeile de bărbaţii de succes. Dacă n-ar fi aşa, femeile ar protesta la fiecare război. În loc de asta, le place să-şi trimită bărbaţii la luptă. Cei mai mulţi pacifişti, cei mai mulţi protestatari sunt bărbaţi.”
Aceasta la câteva pahare de şampanie, după ce îi şi declară, Robert, ca să fie clar, lui Colin, că arată bine, ca „un înger”! Apropourile homosexuale mai sunt, dar deseori înfăşurate într-o anume ambiguitate, poate exceptând scena de pe străzile oraşului, unde Robert îl prezenta străinilor drept iubitul său…
Cert este că după prima întâlnire între cei patru, parcă premonitoriu, apropo de apropierea dintre Thanatos şi Eros, creşte libidoul şi cei doi „normali” au parte de câteva zile de amor nebunesc, în care-şi propun diverse fantezii, care mai de care mai trăsnită: „Mary i-a şoptit intenţia ei de a angaja un chirurg care să-i amputeze mâinile şi picioarele. După care, ea avea să-l ţină într-o cameră din casa ei şi să-l folosească exclusiv pentru sex… Colin a inventat pentru Mary o maşinărie din oţel imensă, foarte complicată, vopsită în roşu aprins şi care să funcţioneze pe bază de electricitate; avea fel de fel de pistoane şi de comenzi, curele şi cadrane şi scotea un bâzâit uşor când era pornită. (…) Odată ce Mary era fixată cu ajutorul curelelor, conectată la tuburile care o hrăneau şi evacuau materiile din trupul ei, maşinăria avea s-o fută, şi asta nu ore sau săptămâni, ci ani de-a rândul, pentru tot restul vieţii, până când va muri şi chiar după asta…”
Ajungând ca în ziua fatidică să se întrebe: „De ce-o fi atât de înfricoşător să iubeşti pe cineva atât de tare? De ce-o fi atât de înspăimântător?”
Un fel de răspuns se primeşte în întâlnirea care urmează, oarecum întâmplător, dacă nu cumva întâmplarea este alt nume al destinului, cei patru regăsindu-se, pentru a doua şi ultima oară. Rămânând la un moment dat singure, Caroline îi povesteşte iarăşi aspecte ale tumultoasei ei căsnicii, de pe vremea când Robert avea o singură obsesie: să o omoare în timp ce făceau dragoste, ajungând la punctul în care îi rupe efectiv spatele, rămânând cu sechele pe care le observă şi Mary şi Colin.
Că Monstrul androgin format cu timpul din Robert şi Caroline îl va ucide într-o scenă halucinantă pe Colin, iubitul lor „secret”, pe care l-au urmărit şi fotografiat încă de când a ajuns în acel oraş, aproape nu mai contează…
Editura Polirom
Anul apariției: 2004
Traducere: Dan Croitoru
Nr. de pagini: 228
ISBN: 973-681-718-0
Cartea poate fi achiziționată de pe elefant.ro, Libris.ro sau de pe site-ul editurii.