Hamlet și nevoia de a experimenta

Un experiment teatral, pe care îl găsesc necesar pentru cei care studiază astăzi tehnici teatrale, util celor care vor să-și dezvolte cultura și binevenit pentru cei care vin în mod frecvent la teatru; pe ultimii îi scoate din zona de confort, pe toți ceilalți îi provoacă să găsească logica firului narativ și să caute originile și semnificațiile tuturor simbolurilor de care s-a folosit Eugenio Barba când a creat creat Hamlet’s Clouds.

În artele frumoase se vorbește despre instalații – de obiecte, de corpuri sau mixte – de ani buni, fără ca asta să pună în umbră celelale tehnici. Între timp, tehnologia și inteligența artificială s-au strecurat perfid și în acest domeniu în care, până nu demult, singura dictatură (permisă și acceptată) era cea a frumosului. O valoare a esteticii discutabilă, se știe prea bine acest lucru, dar a cărei supremație a încetat abia spre finalul secolului XX. În același timp, au fost (și sunt) artiști care fac eforturi de conservare a acestui concept în diverse forme și, mai nou, de recuperare a unor proiecte și produse culturale care au fost considerate valoroase la vremea lor și, implicit, sunt neprețuite pentru ceea ce numim generic istoria artei. Eugenio Barba s-a aflat întotdeauna în tabăra celor care s-au folosit de corpul uman ca obiect și ca produs al creației și i-a dat multiple valori, îmbrăcându-l în straturi de estetici teatrale diferite din punctul de vedere al surselor de informare, dar asemănătoare ca finalitate. Explorarea spațiului (social) și redimensionarea acestuia în permanență prin raportarea corpului uman la el și adăugarea de noi semnificații gestului, mișcării în sine și felului cum aceasta/acesta ajută (sau nu) nașterea relației în sine. Discuția despre hermeneutica actului de creație nu-și are locul aici, după cum nici aceea despre semnificat și semnificant, deși în timpul reprezentației nu mi-au ieșit din minte aceste concepte; am ieșit din sală întrebându-mă în ce măsură un ritual (de înmormântare sau de orice altă natură), arhaic, modifică relația dintre om și creator/divinitate, cine e semnificantul în toată această poveste.

Un spectacol dedicat copiilor nenăscuți, Hamlet’s Clouds a fost în egală măsură surprinzător și provocator. Nu m-am așteptat niciun moment să aud bocete și să urmăresc fragmente de ritualuri păgâne de înmormântare. Mi-au revenit în minte toate studiile de antropologie citite de-a lungul anilor și mi-a părut rău că, la un moment dat, am abandonat această direcție de studiu. Claude Levi-Strauss și gândirea lui sălbatică, Margaret Mead și școala de antropologie pe care a fondat-o, dar și C.G. Jung și studiile sale despre arhetip, originea comună a miturilor care au luat naștere și au funcționat în diverse colțuri de lume, în timpuri în care circulația de pe un continent pe altul era imposibilă, la toți m-am gândit în timpul spectacolului. Spectacolul de la curtea regelui la care Hamlet se vede nevoit să asiste este originea demersului artistic gândit de Barba; cele două se află în relație directă, dar în același timp pot fi gândite/văzute și separat. Barba lasă această libertate spectatorului, dar în același timp îi dă suficient de multe date (și detalii) cu care să construiască relația dintre cele două referințe – Hamlet, textul lui Shakespeare și ritualurile de înmormântare și/sau cele de purificare. Costumele ecclectice, cu multe detali, îmbracă un text voit eliptic, astfel încât spectacolul intră relativ ușor și în tiparul celor de dans.

Antonia Cioază, Else Marie Laukvik, Jakob Nielsen, Rina Skeel, Ulrik Skeel și Julia Varley sunt uimitori de preciși în redarea simbolisticii inițiale a fiecărui gest în parte, ceea ce ar putea stârni nemulțumirea iubitorilor de teatru, care vor mai multă artă. Dincolo de o privire superficială, se află originea teatrului ca artă, asupra acestui lucru insistă Eugenio Barba și o face într-un mod specific: scoate cuvântul din prim-plan și pune lumina pe corp și mișcarea acestuia. Vocea devine în acest fel expresia neputinței, neînțelegerii, spaimei și a tuturor celorlalte rele; de aceea, în câteva momente, corpurile par dezarticulate și vocile îndepărtate de acestea. Muzica este prezentă, se naște sub ochii spectatorilor, din instrumentele mânuite de actori, ceea ce înseamnă dublu efort, dar și origine dublă a creației.

De ce Hamlet’s Clouds? De ce e dedicat copiilor nenăscuți? Pentru că Hamlet e văzut ca fiul tatălui, altfel răzbunarea nu-și avea rostul, iar în această relație mama este factor perturbator (sau nu?). Una din întrebările generate de acest spectacol-experiment este legată de încetarea relației tată-fiu: încetează ea odată cu moartea tatălui sau e veșnică? Norii lui Hamlet sunt martorii tăcuți ai faptelor petrecute pe pământ, dar în același timp poartă cu ei frici și angoase greu de dus altfel. Așa cum norii se plimbă pe cer, așa și fricile traversează viețile omului, lăsându-l mai puternic.

Hamlet’s Clouds e o experiență, înainte de a fi spectacol. Ceea ce-l recomandă pentru dezbateri cu privire la rostul artei în viețile noastre, atât de asaltate de tehnologie. A făcut parte din seria BARBA 90, un proiect cultural pus la cale de Teatrul Grivița 53 pentru a-l omagia pe Eugenio Barba. Un privilegiu pentru cei aflați în sală și o șansă unică în viață să-l vezi pe Barba, în carne și oase, pe o scenă din România.