Întunericul, de la Guantanamo la Marea… Neagră

Dacă nu ai şti nimic despre viaţa, destinul şi opera acestui Borges al românilor, Radu Sergiu Ruba, citind Guantanamo te-ai putea gândi că, printre altele, dincolo de încărcătura de suspans, thriller, ţesătura de intrigi ale diverselor servicii secrete sau, dacă vreţi, de inteligenţă, inventate sau nu de către scriitor (C.I.A. cu siguranţă există, sic!), cartea ar putea fi o metaforă a luptei umanităţii cu Întunericul (dacă vă place, „partea întunecată” din „Războiul stelelor”!), cu ispitele acestuia!

Nu numai pentru că Guantanamo începe cu gândurile de sinucidere ale eroinei principale, Medeea Man (deloc întâmplător prenumele Medeea, spre final se explică trimiterea mitologică: „Singura ei teamă ţinea de modul evadării din Tomis. Pesemne că tocmai în dreptul acestui port, nu prea departe de ţărm, principesa vrăjitoare a Colchidei, Medeea, fiica tartorei vrăjitoarelor Hecate, reuşise să scape de urmăritori. E adevărat că pentru asta îl tăiase în bucăţi pe fratele ei mai mic Absirt, iar mădularele i le risipise pe mare ca urmăritorii, între care tatăl lor, să se oprească şi să le adune din valuri. De la acest măcel al ei se trăgea numele cetăţii Tomis, cu rădăcina în verbul grecesc al tăierii. O vrăjitoare, o hoaţă de comori şi o ucigaşă de frate era omonima ei legendară fugită cu Iason şi cu lâna de aur şi necapturată. Cele mai grele păcate apăsau sufletul tulbure al prinţesei caucaziene. Avea şi ea, Medeea Man, o rudă de sânge de lichidat: propriul trecut de care voia neapărat să se despartă, să-l taie-n bucăţi şi să-l arunce pe ape ca pe o duzină de mine plutitoare răspândite între ea şi orice hăituitor, văz, auz ori ochi pineal.”, p.353-354)

Întunericul este un personaj special în Guantanamo, este un motiv aproape imposibil de ocolit, în general, în opera lui Radu Sergiu Ruba, un întuneric care poate fi „aspru, piperat” (p.229), un întuneric care poate fi ca un medicament, putând fi luat „pe limbă bob cu bob, sugându-l ca pe-o acadea.” Este, dacă vreţi, apropo de Demonul confesiunii, primul roman al lui Ruba (în Guantanamo regăsim personaje din „Demonul…”), o continuă, eternă confesiune, o încercare de împărtăşire cu întreaga umanitate a felului său de a exista şi deveni:

„Căci, în pofida a ceea ce nu înceta Borges să spună, a ceea ce explica neechivoc Andrei Opal, ea, ca de altfel tot omul nedeprins cu fenomenul, era convinsă că orbii trăiesc în tenebre nesparte de nicio minune. Îi credea chiar fericiţi datorită acestei materii inefabile, întunericul, când lumina e moartă pe undeva, iar tu îţi inventezi pas cu pas lumea pe care o străbaţi. Opal şi Despa, cu teoriile lor pe care le ascultase, înregistrase şi reascultase, îi mai destabilizară convingerile. Dar eticheta sfârşi prin a se impune în detrimentul demonstraţiei lui Borges, drept care tot un fel de întunecime binefăcătoare sufla din direcţia orbilor.” (p.230)

Andrei Opal, personajul, este Andrei Cuc din Demonul confesiunii, din motive diverse îşi schimbă numele, el este şi un alter ego asumat al scriitorului, practic în Guantanamo el are romanul său paralel (de fapt este aplicată tehnica contrapunctului, cu diverse flash-back-uri, anii de referinţă, de unde se repovestesc întâmplări trecute, fiind 2014-2015), la un moment dat destinele celor doi, Medeea Man şi Andrei Opal, intersectându-se, comisarul Medeea Man,

„Comisar al Diviziei de Investigaţii Operative, în DIO, răspunzătoare de serviciul interceptări, salvatoare a sute de vieţi omeneşti” ajungând să-i asculte telefoanele şi să greşească, în virtutea unei anumite inerţii profesionale, dar şi depăşindu-şi sarcinile de serviciu, provocând o anchetă care a dat apă la moară unor abuzuri din partea Serviciului său, care, din revenita ei sete şi iubire de „raţiune şi dreptate” va duce la dezvăluiri în presă care o vor transforma într-o „dezertoare, apoi trădătoare, cu toate serviciile cu certitudine pe urmele ei”…

Evident, orice asemănare cu posibila realitate este pur întâmplătoare,

„DIO era asimilată instituţiilor cu caracter militar, iar deconspirarea secretului de serviciu avea aceeaşi greutate ca trădarea secretului de stat. Jurase de fapt la angajare că nu va da în vileag, prin niciun mijloc, nimic din ceea ce are legătură cu munca ei…”

Ceea ce va urma, şi ceea ce surprinde şi cuprinde cartea în bună măsură este această „fugă” a eroinei, urmare a întâlnirii cu nişte oameni providenţiali (Toate cheiţele misterelor vă lăsăm pe dumneavoastră să le descoperiţi, noi am dezvăluit doar un pic), care o vor îndruma spre adăposturi deosebit de pitoreşti, prilej de aducere aminte a unei mari iubiri (prin anul 2011), în timpul unui stagiu de pregătire „sub umbrelă americană”, dar şi de explorare, din nou, a Întunecimilor… şi la propriu, şi la figurat!

Un întuneric „cât cosmosul” care o înghite la un moment dat pe Medeea (p.235), un „întuneric din acela în care adierea luminii nu e cu putinţă nici măcar ca absenţă a ei”, Poezia, cu plasticitatea ei, dictând, ca în multe pagini scoţând iarăşi la iveală poetul din Ruba:

„De jur împrejur, întunecimea i se aşezase pe epidermă îmbrăţişând-o ca un lichid vag, oricând inflamabil ori preschimbabil în beton. Sau dacă nu, se putea prăvăli oricând asupra ei cu tot muntele ascuns în materia intangibilă a lipsei luminii. Căci se afla într-un fel de păpuşă rusească de dimensiuni geologice: muntele îmbrăţişa hăul întunecat, iar întunericul hăului conţinea un alt masiv uriaş şi impalpabil, dar pretutindeni simţit.” (p. 235)

Dar eroina se va învăţa cu întunericul, când cu orbii, când cu subteranele (p.262), spre final va da Libertăţii (Ruba jonglează literar cu categorii filosofice esenţiale firesc, nu întâmplător a fost prieten cu Michel Tournier!) o nouă valoare:

„Acum, pentru libertatea sa, era gata să de oricât şi oricui. Da, căutase multă vreme să nu facă altceva decât dreptate, dar dreptate mai adevărată ca propria libertate nu putea să existe. Ca să vezi: ajunsese să gândească la fel ca Papillon!” (p.353)

Un cititor neatent sau prea grăbit, ajungând aproape de pagina 300, s-ar întreba la un moment dat unde este… Guantanamo în această carte! Se ştie ce este acolo… sau ce a fost! Mesajul metaforic, după cum spuneam şi mai sus, ar putea fi faptul că orice stat ar putea avea un Guantanamo sau se poate transforma oricând într-un Guantanamo! Din acest punct de vedere, cartea este curajoasă, deschizând delicata problemă a închisorilor secrete din state partenere S.U.A., romanul fiind, ca şi „Demonul…” unul şi politic, de atitudine.

Dacă adăugăm fragmentele dedicate, de pildă, Inevitabilei pedofilii ( „Andrei Opal şi-o făcuse într-un fel cu mâna lui: publicase cu un an înainte un volum nu prea corpolent de eseuri şi evocări cu piese centrate toate pe experienţa cecităţii. Voise să-l intituleze, aulic şi academizant, Fenomenologia luminii, dar editorul îl sfătuise să-i dea, pocnitor şi marchetant, numele celui mai lung eseu, şi anume Inevitabila pedofilie. Chiar aşa, pedofilie inevitabilă. Titlul produsese un oarecare zgomot pe piaţă şi un număr mare de uimiri, dar prea puţine comentarii. Opal, care orbise brusc şi misterios la doisprezece ani, pretindea că nu era în stare să sărute o femeie, s-o îmbrăţişeze şi nici să facă dragoste cu ea, dacă nu şi-o reprezenta ca pe o fetiţă din cele văzute de el până la vârsta luminii lui, ani doisprezece. Explica el acolo că numai femeile care nu-i sunt indiferente sentimental sau erotic preiau chipul puştoaicelor şi că acesta se conturează cu atât mai intens şi mai plin de farmec, cu cât magnetismul partenerei este mai puternic. Nu se preciza dacă sporul de pasiune scade vârsta femeilor pe retina interioară, ori dacă slăbirea sentimentelor le îmbătrâneşte. Se relata cu exemple şi scene suculente că o doamnă la treizeci şi trei de ani, strânsă în braţe de unul ca Opal, goală între cearceafuri, se învăluie automat în pelicula de lumină puberă a vreo unsprezece ani. Nu înseamnă că-n acelaşi timp corpul ei se reduce volumetric, că sânii ei se resorb, dar de unsprezece ani arată chipul de care autorul se lipeşte, chiar dacă mâinile sale şi sexul savurează maturitatea deplină a partenerei.”, p.56), îl putem considera un houellebecqian de o sinceritate absolută, pentru care adevărul este sinonim cu o anume estetică, unde umorul şi satira au rolul lor (de un haz nebun scena în care o politrucă nu face diferenţa dintre film şi realitate, p.106), „Guantanamo” fiind o altă dovadă „că orbii deţin din belşug controlul obiectiv al realităţii din jur.” (p.109)

Desigur, autorul este conştient că sunt unii care pot nega adevărul „şi nimeni nu se va pricepe să-l trezească la viaţă”, dar în acest joc de lumină şi întuneric acordă „inerţiei imaginarului” importanţa cuvenită, el este un platonic pentru care frumuseţea e lege imuabilă (p.121), moralei din literatură dându-i-se un fel de statut de limbă rongo-rongo, în peisajul literar românesc cărţile sale fiind ca un fel de Insulă a Paştelui (sunt multe trimiteri în carte la insula din Pacific!) mereu de descoperit ori de redescoperit, un parc dendrologic precum cel din Simeria, cu multe rarităţi ori curiozităţi, cu personaje statui moai ori oameni demni precum arborii (emoţionant şi omagiul adus rezistenţei anticomuniste din Munţii Carpaţi!), dezechilibrări (memorabil şi personajul Nela, ori Maxim Avdeev, un ofiţer rus dezertor din Armata a XIV-a, care avea ce avea cu Kazahstanul!, Maica Stareţă Teodora sau Ştefan Blaga, cu al său „testament” cutremurător: „…o să iei un cuţit zdravăn, vânătoresc şi, împreună cu popa Iosif, îmi vei rade carnea în pârâul ăla curat de lângă mănăstirea făcută de mine, izvor care l-a hrănit pe fratele meu şi care va hrăni prin mine şi peştişorii de mai la vale. În multe războaie au fost răzuiţi soldaţii de carnea-n destrămare ca să li se păstreze măcar osemintele. Adunaţi oasele şi le puneţi lângă ale lui Iustin, Gheorghe şi Traian.”, p.297)…

Bref, Servicii secrete româneşti şi C.I.A., agenţi şi agente la fel de secrete, terorişti, ziarişti, o mănăstire misterioasă, poate sau nu o închisoare secretă de pe teritoriul României, intrigi, corupţie fără corupţie, corupţie doar de dragul exercitării Puterii, greşeli, omagiu, repet, adus rezistenţei anticomuniste din munţii Carpaţi, poveşti de iubire care dovedesc a fi mai mult decât atât, poezie, dar şi meditaţie asupra omului contemporan, mereu în lupta cu Întunericul, toate acestea se pot regăsi în Guantanamo!

Titlu care va deveni o metaforă a ispitei totalitariste în democraţie, o ispită a bunăstării care, ca întotdeauna, de la Faust încoace, ca să nu ne ducem cu gândul tocmai la des prezentul în carte Iisus Hristos, ne propune un târg: sufletul sau… mântuirea!

Peripeţiile agentei secrete Medeea Man vă vor ţine trează atenţia, finalul fiind deschis tuturor interpretărilor posibile!

Guantanamo de Radu Sergiu Ruba