Goma la Paris sau despre compromisul memoriei

De-a lungul timpului, au fost purtate în literatura de specialitate dezbateri interesante despre rolul și modalitățile de a scrie istorie contemporană. În genere, istoricii „tradiționali”, conservatori au argumentat împotriva impunerii acestui gen din numeroase motive, care pot fi temeinice, într-adevăr. În primul rând, subiectele supuse analizei, de cele mai multe ori, încă sunt fie sensibile în mentalul colectiv, fie controversate, ceea ce va marca inerent autorul, în sensul în care acesta va manifesta o subiectivitate sporită. În al doilea rând, importante documente în absența cărora travaliul intelectual al istoricului aproape că își pierde relevanța nu pot fi consultate, la fel cum martorii pot fi echivoci din cauze lesne de dedus. Cu alte cuvinte, așa cum remarca Saime Durmaz, principala preocupare a specialiștilor constă în următorul fapt: este posibilă o tratare științifică, obiectivă, lucidă a unui fapt sau a unui personaj ale căror ecouri încă se resimt la nivelul unei societăți?

Pe de altă parte, nu de puține ori, istoriografia a avut de câștigat în urma unui asemenea tip de abordare. Bineînțeles, exemplul clasic în materie rămâne descrierea Războiului Peloponesiac întreprinsă de Tucidide, care a demonstrat că istoricul poate fi inclusiv un martor atent al timpului său, timp pe care este posibil să îl redea în mod onest. Iar exemplul său nu este nici pe departe singular. În spațiul nostru istoriografic, de pildă, Titu Maiorescu se întreba același lucru, anume dacă scrierea unei istorii contemporane, așa cum a structurat-o el în siajul publicării discursurilor parlamentare, poate fi posibilă în pofida subiectivității și ajungea la concluzia că este posibilă, mai ales că veridicitatea faptelor poate fi controlată prin intermediul persoanelor aflate încă în viață.

La fel, ar fi absurd să li se ceară istoricilor să aștepte timp îndelungat pentru a cerceta istoria comunismului românesc, dimpotrivă, analiza acestui oribil regim s-a impus cu necesitate încă din primele momente ale anului 1990, poate mai ales din impulsul da a fortifica o democrație încă fragedă, supusă în consecință presiunilor politice, economice sau sociale. Iar, în decursul unei generații, fenomenul a căpătat amploare prin declasificarea și/sau publicarea unor documente, apariția unor lucrări excelente, dezvoltarea istoriei orale, introducerea în învățământul superior a unor programe de masterat specifice și așa mai departe. Chiar dacă principiul schițat mai sus poate rămâne structural valabil, mutațiile profunde de societatea postmodernă permit cu un grad înalt de laxitate abordarea unor teme aflate în proximitatea noastră temporală. Cu toate acestea, pericolul la adresa seriozității științifice mai degrabă provine din apropierea istoricului de personajul analizat, ceea ce, în mod evident, se aplică în cazul biografiilor. De altfel, în mod paradoxal, acesta nu pare a fi un criteriu primordial, dacă ținem cont de calitatea istoriografiei noastre. De pildă, s-au scris multe lucrări despre Ionel Brătianu, lipsite de minime nuanțe critice, atât de necesare de altfel în cazul oricărei personalități. Sunt istorici care încă nu concep să admită că Napoleon a săvârșit grave erori în timpul regimului său, la fel cum unii nu conced critici mai mult decât fundamentate la adresa lucrărilor lui Karl Marx.

Cu atât mai mult aceasta se aplică în situația la care m-am referit, a unei legături personale dintre autor și personaj. Din acest punct de vedere, rămâne emblematic cazul lui Barbu Theodorescu, care s-a aflat mult timp în intimitatea lui Nicolae Iorga, în diverse calități de la secretar la director de cabinet în timpul guvernării din 1931-1932, ulterior dedicându-se editării multor scrieri ale savantului sau întocmind bibliografii ale operei sale. În plus, a scris o biografie a lui Nicolae Iorga, cu pretenția de a acoperi viața și activitatea acestuia. Or, lucrarea reprezintă doar un imn de slavă, o prezentare hagiografică de la un capăt la altul, în interiorul căreia sunt accentuate punctele tari și luminile. Nici o umbră de îndoială asupra operei de istoric, deși aceasta este mai mult decât discutabilă, nici un cuvânt despre antisemitismul funciar al lui Iorga, care reprezintă o parte importantă a publicisticii sale, nimic despre activitatea politică îndoielnică, iar exemplele ar putea continua. În mod ironic, dacă rămânem la exemplele noastre, Ionel Brătianu și Nicolae Iorga, se poate remarca că mulți dintre contemporanii lor le-au adresat constant critici violente, mai mult sau mai puțin argumentate, dar totuși critici, în timp ce unii dintre istorici sau biografi au fost prea atenți în încercarea, altfel ridicolă, de mitizare a acestora. Din motive pe care le-am mai expus în alte contexte, o parte deloc neglijabilă din istoriografia noastră a fost înțesată la un nivel inacceptabil de abandonarea spiritului critic și acceptarea fără rezerve al celui encomiastic. La finalul unei interesante contraistorii a liberalismului , Domenico Losurdo remarca cu finețe analitică exact acest fapt: „a spune adio hagiografiei este condiția preliminară pentru a debarca pe terenul istoriei.” Dar nu este oare o condiție abstractă, un deziderat teoretic, care își pierde din valoarea intrinsecă atunci când mesajul consonează cel puțin la un anumit nivel cu publicul? Sau care, cel puțin , este supusă unor controverse de natură de a suplini lacunele metodei științifice a scrisului istoric? Dar există o asemenea metodă?

Pornind de la aceste premise, putem încerca să analizăm cartea istoricului Flori Bălănescu, Paul Goma. Conștiință istorică și conștiință literară, apărută recent la Editura Corint. Autoarea este cercetător științific la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului aparținând Academiei Române și s-a impus în cadrul istoriografiei noastre prin intermediul sutelor de scrieri, studii, articole, apărute în volume colective sau în reviste de specialitate, precum și prin intermediul a numeroase comunicări prezentate în cadrul unor conferințe și simpozioane. Tema predilectă a cercetării lui Flori Bălănescu este reprezentată de scriitorul Paul Goma, a cărui reprezentată editorială a fost între anii 2007 și 2020, despre care a scris o teză de doctorat finalizată cu succes, dar și multe alte studii sau prefețe specifice procesului de editare a operei acestuia. Din acest punct de vedere, autoarea este probabil una dintre cele mai avizate persoane pentru a redacta o biografie masivă a lui Paul Goma. Pe de altă parte, legătura personală dintre istoric și personajul cercetat este, la rândul său, mai mult decât evidentă, ceea ce, așa cum am încercat să arăt mai sus, poate avea consecințe nedorite sau poate impieta în general asupra unei curiozități intelectuale în general. Vom vedea mai încolo în ce măsură acest aspect poate fi adus în discuție și, mai ales, argumentat.

Numele lui Paul Goma este unul bine cunoscut, nu numai de către cei implicați într-o formă sau alta în mediul cultural, fie autohton, fie occidental, ci și la nivelul unei bune părți a societății românești, iar însemnătatea sa istorică va rămâne în mod cert relevantă din prisma condiției de opozant în raport cu sinistrul regim comunist. Scriitorul s-a născut în 1935, într-o familie de învățători din Basarabia, care atunci făcea parte din România. În 1940, însă, așa cum este cunoscut, statul nostru a fost silit să cedeze această provincie, împreună cu nordul Bucovinei, în urma unui dur ultimatum înaintat de Uniunea Sovietică, care se baza pe pactul Ribbentrop-Molotov. Din această cauză, familia Goma s-a refugiat în România în 1944, după o primă arestare de către NKVD a tatălui scriitorului dar înfrângerea Germaniei naziste și instaurarea comunismului în România nu au făcut decât să le agraveze situația. Au reușit să se salveze de repatrierea în Uniunea Sovietică, dar în 1949 părinții i-au fost arestați, suspectați că au plănuit un atac terorist. De altfel, în 1952, trei ani mai târziu însuși Paul Goma, încă adolescent, a fost arestat câteva zile, situație care îi putea periclita finalizarea studiilor.

În cadrul acestui context dificil, Paul Goma a reușit să fie admis atât la Facultatea de Filologie a Universității din București cât și la Institutul de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”, în cadrul căruia a optat să studieze. Din nefericire, Revoluția maghiară din 1956 va avea repercusiuni în România, mai ales în mediile studențești, acolo unde Securitatea a intervenit brutal pentru oprirea oricărui focar de răzvrătire la adresa regimului. În același an, Paul Goma a fost arestat, mai ales că intrase în atenția organelor prin curajul de a aborda la cursuri teme interzise în epocă. În urma anchetei și procesului a fost condamnat la doi ani de închisoare pe care i-a efectuat în Penitenciarul de la Gherla, după care i-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în satul Lătești din județul Ialomița, în Câmpia Bărăganului, domiciliu obligatoriu care i-a fost prelungit ulterior cu 24 de luni. A fost, se înțelege, o experiență terifiantă, care i-a dezvăluit în detaliu lui Goma capacitatea de represiune și de strivire a demnității umane manifestate de comuniști fără scrupule, devotați menținerii unui sistem absurd.

În mod evident, viitorului scriitor i s-au obturat multe posibilități de evoluție firească în cadrul noii societăți. În pofida acestui fapt, după o perioadă tulbure marcată de practicarea unor munci necalificate, Paul Goma a reușit să fie admis din nou la Facultatea de Filologie, dar nu din anul III, așa cum s-ar fi cuvenit, ci din primul an. În schimb, venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, pe fundalul tendinței României de opoziție în raport cu politicile Uniunii Sovietice au dus la așa-numită perioadă de „dezgheț ideologic” și de relaxare a condițiilor. În 1966, Goma a publicat o povestire în revista „Luceafărul”, condusă de Eugen Barbu, iar doi ani mai târziu, a debutat în volum, unul de proză scurtă intitulat „Camera de alături”. Mai mult, în urma gestului sfidător al lui Nicolae Ceaușescu la adresa sovieticilor, consecință a „Primăverii de la Praga”, Goma a sperat într-o altă față a regimului și s-a înscris în Partidul Comunist. A fost, așa cum preciza Flori Bălănescu doar un membru formal și pentru scurt timp, o „nebunie” de moment pe care o va repudia în permanență.

Liberalizarea mult așteptată a regimului comunist nu s-a mai produs însă, în pofida popularității de care s-a bucurat Ceaușescu în spațiul occidental pentru un număr important de ani. Dimpotrivă, după 1971, liderul suprem român a îngustat din ce în ce mai mult perspectivele libertății de gândire sau de exprimare, oricum grav afectate. Pe de altă parte, o nouă paradigmă s-a dezvoltat în cadrul Războiul Rece între cele două tabere adverse. Invazia Cehoslovaciei, fundamentată pe șubreda „Doctrină Brejnev” ilustrase limitele sistemului comunist, nevoit să impună pe cale militară prezervarea principiilor sale. Un fapt evident mai ales ținând cont de clivajul enorm din punct de vedere economic dintre statele estului Europei și cele aparținând vestului prosper. Soluția de moment la care au recurs sovieticii a fost de natură diplomatică: dorind să obțină recunoașterea formală a granițelor stabilite în Europa după cel de-al doilea război mondial, sovieticii au fost dispuși să înainteze concesii majore, inclusiv, sau, mai ales, „recunoașterea semnificației universale a drepturilor omului și al libertăților fundamentale” așa cum fuseseră definite de Organizația Națiunilor Unite. Tratativele s-au concretizat în Conferința de Securitate și Cooperare în Europa, desfășurată la Helsinki, în 1975. Așa cum scria John Lewis Gaddis, Acordurile de la Helsinki s-au dovedit a fi o „capcană legală și morală” pentru Uniunea Sovietică întrucât, probabil fără să realizeze implicațiile, punea atât la dispoziția inamicilor ideologici cât și la îndemâna cetățenilor aflați în lagărul sovietic un standard „bazat pe principiile universale ale dreptății, cu rădăcini în legea internațională.” Or, în scurt timp, mii de oameni s-au solidarizat cu dizidenți celebri precum Soljenițîn și au avut curajul de a încerca să își exprime în mod liber ideile. La Moscova a fost înființat un Grup Public de Promovare a Respectării Acordurilor de la Helsinki, în timp ce organizații similare au început să apară în statele satelit ale sovieticilor. Un amplu ecou l-a avut această stare de lucruri în Cehoslovacia, acolo unde sute de intelectuali au semnat un celebru manifest, Carta 77 prin intermediul căruia se cerea guvernului respectarea Acordurilor de la Helsinki. Chiar dacă regimul a ripostat cu duritate, exemplul lui Vaclav Havel fiind elocvent, atmosfera începea să se transforme, lent, dar ireversibil.

Acesta va fi deceniul în cadrul căruia destinul lui Paul Goma se va schimba într-o modalitate radicală, cu consecințe profunde până la sfârșitul vieții acestuia. În primul rând, romanul „Ostinato”, ce descria experiența carcerală a scriitorului și care îi va aduce celebritate internațională a fost refuzat de la tipărire, în timp ce în urma trimiterii altui manuscris, lui Goma i-a fost retras dreptul de semnătură. În aceste condiții, romanul „Ostinato” a ajuns în afara țării și va fi publicat concomitent în limbile franceză și germană, la editurile Shurkamp și Gallimard, ceea ce a dus la o reacție ineptă a statului român. Oricum, din acel moment ruptura între regimul comunist tutelat de Nicolae Ceaușescu și Paul Goma a fost totală, cel din urmă fiind supus unui calvar existențial greu de redat pe care l-a înfruntat cu un curaj ieșit din comun ținând cont de rigorile epocii. De altfel, anul 1977 s-a dovedit a fi unul extrem de dificil pentru sistem: a avut loc cutremurul din martie, o importantă grevă a minerilor, dar și lansarea de către Paul Goma a unei mișcări pentru drepturile omului la care au subscris câteva sute de persoane. Natural, Securitatea a răspuns în stilul caracteristic: Goma a fost arestat și bătut cu bestialitate, ancheta fiind condusă de generalul Nicolae Pleșiță, cunoscut pentru excesele sale, mulți aderenți, inclusiv criticul Ion Negoițescu, au fost obligați să se dezică de gestul aderării, iar campania de compromitere a scriitorului, a talentului său literar a continuat, ajungând la niveluri fără precedent. În schimb, de această dată s-au solidarizat cu Paul Goma, văzut drept un „Soljenițîn român”, nume importante ale culturii europene precum Simone de Beauvoir, Claude Simon, Louis Aragon sau Italo Calvino. Notorietatea lui Goma, pusă în paralel cu dorința României de a renegocia Clauza națiunii celei mai favorizate cu Statele Unite, în pofida faptului că a existat o tentativă de omor mascată prin ingerarea unei substanțe cu caracter letal în timp, a limitat acțiunile de represiune aflate la îndemâna regimului. Cu atât mai mult cu cât Goma a afișat tot timpul un curaj de nebănuit, inclusiv prin gestul extraordinar de a îi trimite lui Nicolae Ceaușescu o scrisoare, devenită celebră în timp prin intermediul acestei fraze: „Rezultă că în România doi inși nu se tem de securitate: Domnia Voastră și cu mine.” Ținând cont de toate acestea, Paul Goma a fost pus în libertate și expulzat în Franța de unde nu s-a mai întors niciodată în România. Bineînțeles, această stare de lucruri nu avea să semnifice sfârșitul tribulațiilor lui Goma, supus unor permanente monitorizări și campanii de hărțuire sau intimidare. Mult mai grav, au mai avut loc trei tentative de asasinare a celebrului opozant, dintre care una prin trimiterea unui colet capcană ce conținea o bombă. La fel, Monica Lovinescu, o aprigă susținătoare a lui Goma, a fost supusă unui asalt fizic deosebit de grav. În schimb, Paul Goma a continuat să scrie și să se implice în organizarea unei rezistențe anticomuniste un exil, rămânând până în 1989 un personaj dintre cele mai incomode pentru regimul totalitar din România.

Aceste repere, dar și altele, împreună cu mai multe considerații sau analize, sunt tratate pe larg în lucrarea lui Flori Bălănescu, care nu face decât să puncteze momentele importante ale celor trei decenii de existență ulterioare Revoluției din 1989. Este drept, cartea deja are proporții masive astfel încât autoarea ne promite că va reveni cu un al doilea volum în cadrul căruia vor fi analizate detailat momente precum anunțarea candidaturii la președinția României (1995-1996), publicarea primelor volume din „Jurnalul” scriitorului, care au generat multiple controverse în spațiul nostru public sau potențarea acuzației de antisemitism la adresa lui Goma în urma apariției eseului „Săptămâna Roșie, 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia și evreii”. Voi insista deocamdată asupra acestui ultim moment, după care voi reveni la prezentul volum încercând să contextualizez ce conține, inclusiv germenii următorului.

Așa cum am subliniat în multe alte contexte, istoriografia noastră, oricum parțial viciată încă din perioada modernă de o patină naționalistă care s-a transformat într-o veritabilă obsesie, a fost grav afectată de instaurarea regimului comunist, indiferent de natura denaturării, condiționată de fazele prin care sistemul a trecut. De pildă, subiecte precum istoria evreilor, antisemitismul românesc de-a lungul timpului sau implicarea statului nostru în eliminarea fizică a evreilor în timpului celui de-al doilea război mondial au fost întotdeauna ocultate. Or, majoritatea tarelor specifice totalitarismului românesc s-au transferat în gândirea unor dintre istoricii noștri, din fericire din ce în ce mai puțini, istorici care au ajuns să proiecteze fantasme naționaliste în opera lor, de la dacopați, așa cum îi numea Dan Alexe, până la negaționiști. De altfel, în unele cazuri, este vorba de aceleași persoane, care nu conced realității nici măcar un loc minor. Știm că identitatea națională se construiește și se fortifică prin diabolizarea alterității, la fel cum știm că un complex de inferioritate național se traduce deseori printr-un alibi ideologico-istoric de proporții mitice. Știm toate acestea și încă multe fenomene tangente, dar încă nu știm în totalitate ce l-a determinat pe Paul Goma să adopte o astfel de atitudine. Cu atât mai mult cu cât celebrul opozant nu a avut calitatea de istoric și nu a lucrat în cadrul eseului „Săptămâna Roșie” decât inegal și rău intenționat cu instrumentele metodei istorice.

Ideea centrală a cărții lui Paul Goma se învârte în jurul nedumeririi, a absenței unei explicații raționale pentru comportamentul românilor după declanșarea invaziei Uniunii Sovietice: „Care să fi fost motivul, pretextul, temeiul – sau/și cauza – pentru care, din prima zi (22 iunie 1941) a Campaniei antisovietice a celui de al Doilea Război Mondial, „cu nebănuită cruzime, românii i-au masacrat din senin pe evrei, atât pe solul național: Rebeliunea Legionară, Pogromul de la Iași, Trenurile Morții, Basarabia și Bucovina – cât mai ales în Transnistria” (aceasta fiind teza evreilor), (…) Care să fi fost resortul criminal care, dintr-o comunitate ca a noastră, dacă nu legendar de tolerantă, atunci sigur îndelung răbdătoare, a făcut să devină în interval de doar un an: 28 iunie 1940-22 iunie 1941 – și dacă numai în o săptămână: 28 iunie – 3 iulie 1940 – „una majoritar, fățiș, feroce antiiudeie, încuviințând măsurile guvernamentale de persecutare, de lichidare a evreilor”? – „din senin”, cum susțin de jumătate de veac, evreii?” Iar lungul răspuns sub forma acestui volum îl reprezintă comportamentul evreilor la adresa armatei române sau a reprezentanților statului român în timpul retragerii din 1940, unul violent, distructiv, criminal. De ce? Pentru că, în viziunea lui Goma, evreii din Rusia au fost cei mai îndârjiți adversari ai independenței naționale a țărilor sau provinciilor ce au avut șansa de a își urma dreptul la autodeterminare în urma prăbușirii țarismului și a Revoluției bolșevice din 1917. Evreii au fost, aproape în unanimitate, comuniști care detestau pe români și s-au folosit de orice prilej pentru a realiza secesiunea Basarabiei.

În mod bizar, chiar dacă se referă cumva la acest adevăr incontestabil, Goma pare să nu realizeze până la capăt că antisemitismul românesc devenise endemic încă din perioada modernă, cu precădere după Congresul de la Berlin din anul 1878. Cele mai importante personaje ale României, cu firave excepții, fie că ne referim la elita politică, fie la cea culturală, erau profund impregnanți de antisemitism, așa cum s-a arătat în ultimele decenii cu asupra de măsură. Este de o ignoranță monumentală să descrii acțiunile României din timpul celui de-al doilea război mondial drept un efect spontan a ceea ce se petrecuse cu un an mai devreme trecând cu vederea că antisemitismul a reprezentat un proces de acumulare și de sedimentare a urii manifeste față de evreii din România. Așa cum scrie Maria Mădălina Irimia, „La o studiere atentă a violențelor antisemite înregistrate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se poate observa că astfel de evenimente nu au fost rare și marginale, ci au avut impact considerabil asupra vieții politice și sociale din România. Cele mai grave episoade de violență coincid cu momente-cheie ale constituirii statului român modern: 1859, 1866, 1877-1879, 1899.” Pentru ceea ce s-a întâmplat în 1940 a scris Ion Slavici încă din 1878 că românii trebuie să închidă granițele și să masacreze toți evreii din interiorul țării? Dar Mișcarea Legionară, activă în perioada interbelică pe baza unui mesaj profund antisemit, care viza eliminarea lor într-o formă sau alta, tot anticipând viitorul acționa? Sau antisemitismul virulent, cu încărcătură rasistă, promovat de A.C. Cuza și Nicolae Paulescu? Cum rămâne cu măsurile profund negative ale guvernului Goga-Cuza din 1938? Cu miile de scrieri anterioare momentului cedării Basarabiei? Cu umilința prin care au fost nevoiți să treacă personalități remarcabile de origine evreiască precum Lazăr Șăineanu? La toate acestea, Goma răspunde, stupefiant, cu seninătate inversând aproape toată istoria noastră cu o singură frază: „În <<putregaiul>> românesc, în <<pseudo-democrația>> carpato-dunăreană (…) evreii au viețuit binișor, chiar confortabil după 1867 – dar după 1878!; și după 1938, când a venit la putere guvernul Goga-Cuza, autodeclarat <<antievreiesc>>.”

Atunci când i se oferă ocazia, Goma atribuie fără nici o dovadă istorică orice eveniment cu implicații nefaste evreilor. Așa este cazul răscoalei din 1907, pornită în Moldova din cauza rapacității arendașilor evreii. Or, țăranii au avut manifestările cele mai virulente în Muntenia și Oltenia, acolo unde nu existau arendași evrei. Nu ne permite spațiul pentru a expune situația profund mizeră a țărănimii din România, caracterizată de pauperitate cronică și subdezvoltare, cărora nu le-a găsit nici o rezolvare decentă clasa noastră politică, iar nu evreii. Sau, arc peste timp, faptul că „se aude” că după 1990 au venit în România peste un milion de evrei, „adulmecând, ce: odoarea de cadavru a unei țări la a cărei ruină au contribuit și ei din plin, mai ales în Noaptea Comunistă? Sau perspectiva unor bănoase afaceri, acum că am intrat în UE?” Cum pot fi comentate afirmații de genul acesta, ce pot fi corect încadrate în zona patologicului?

Întreg eseul scris de Paul Goma, cu pretenții de veleități istorice, este o revărsare de ură și potențarea unor obsesii nefirești la adresa evreilor din România. Într-un lung articol, bine documentat și lucid argumentat, Radu Ioanid, care i-a oferit o replică scriitorului opozant, nota că Goma nu neagă Holocaustul în general sau crimele săvârșite de români în rândul comunităților evreiești din teritoriile recuperate în timpul războiului. Nu o face explicit, dar este de acord cu afirmația lui Norman Finkelstein conform căruia „Industria Holocaustului” este „cea mai mare tâlhărie din istoria umanității”, pe care de altfel o reia și o întărește în diverse forme. La fel cum se luptă cu numărul evreilor uciși de statul român, notând cu satisfacție orice deosebire între diversele cifre avansate și eludând astfel travaliul onest al zecilor de istorici, occidentali, evrei sau români. În schimb, figura mareșalului Antonescu este mereu reabilitată, acesta devenind un eliberator, un dezrobitor și niciodată un criminal de război, așa cum a fost mai presus de toate.

Mai mult, Paul Goma se războiește în cadrul acestui eseu cu persoane raționale, care au scris cu luciditate și cu argumente incontestabile despre situația evreilor din România sau despre Holocaustul românesc, persoane care, în plus, au avut întotdeauna o conduită morală ireproșabilă. Este drept că unii dintre ei, i-au replicat la diversele variante ale acestei cărți stârnind furia celui care avea în acea perioadă sentimentul că nu poate fi contrazis în virtutea staturii sale livrești și a faptelor sale de notorietate. Este cazul lui Laszlo Alexandru, de pildă, care a produs de departe cele mai bune și documentate articole îndreptate contra aberațiilor prezente la tot pasul în eseul lui Goma, este cazul lui Ovidiu Pecican, unul dintre cei mai buni istorici români contemporani, care, de asemenea, a scris cu regret despre derapajele amintite, este cazul regretatului profesor Michael Shafir, cel care, ce tristă ironie a sorții, scrisese cu mai mult timp în urmă că „dizidența română trăiește la Paris și se numește Paul Goma.” De altfel, Goma a întocmit și o listă neagră, la care se adaugă pe parcurs alte nume, din care fac parte nume precum cele ale lui Felix Aderca, Nina Cassian, Alexandru Florian, Paul Cornea, Radu Ioanid, Andrei Oișteanu alături de cele ale lui Ana Pauker, Iosif Chișinevski sau Mihail Roller. Într-un acces de furie irațională, Goma ridică abjecția la un nivel uluitor.

Așa cum precizam, spațiul nu ne permite să răspundem amplu și documentat falsului istoric reprezentat de Paul Goma, așa cum au făcut-o de altfel cei pe care i-am citat mai sus. Rămâne de spus că „Săptămâna Roșie” este o monumentală eroare, care frizează în dese rânduri demența, scrisă într-un limbaj exclusiv trivial, arțăgos, violent, care seamănă până la identificare cu cel folosit de Corneliu Vadim Tudor în paginile ziarului „România Mare”. De altfel, nu că ar mai avea importanță, lucrarea este oribilă inclusiv din punct de vedere stilistic, fiind la nivelul unui licean cu mințile rătăcite. Goma s-a opus cu tărie etichetei de antisemit, dar cartea poate trece drept o Biblie a antisemitismului: prin irațional, ură nedisimulată, judecată unilaterală, ignorarea faptelor și colportarea unor aberații. Nu lipsesc nici considerații de genul celei conform căreia Mihai Eminescu a fost „epurat” printre primii din cauza antisemitismului său. În fond, ce conspiraționist care se respectă nu aduce în discuție aspectul „asasinării” lui Eminescu. Faptul că istoricul botoșănean Gică Manole, notoriu antisemit și admirator al mareșalului Antonescu, recomanda chiar recent cu mare căldură cartea „Săptămâna Roșie” spune multe despre receptarea ei în mediul nostru istoriografic.

Revenind la cartea scrisă de Flori Bălănescu, cred că mai degrabă i se pot aduce unele critici atât de fond cât și de formă, în ciuda unei impresii favorabile pe care o poate degaja la prima vedere. Se cuvine precizat însă răspicat că nimeni nu cred că are dreptul moral sau vreun argument de natură istorică pentru a minimaliza sau trivializa forma extraordinară de disidență la care a recurs Paul Goma într-o țară în care mai degrabă conformismul a reprezentat regula în timpul regimului comunist. A spune că scriitorul opozant a sfidat cu un curaj aproape fără egal sistemul, cu prețul real al pierderii libertății sau chiar a vieții, înseamnă a bate la uși deschise. Din acest punct de vedere, Paul Goma va fi mereu echivalentul unei admirabile pagini din istoria noastră, marcată prea des de trădări sau compromisuri, practici încă prezente într-o anumită măsură în raportul cu puterea politică. Nici talentul de scriitor al lui Goma nu cred că poate fi negat în mod serios, mai ales că romanele sale prezintă amprenta incontestabilă a tristelor sale experiențe, consecință a neabătutului său iconoclasm sau, dimpotrivă, nostalgia locurilor natale, descrise deseori într-un mod magistral.

Din acest punct de vedere, autoarea a reușit să strângă un material documentar dens, impresionant prin cantitate prin intermediul căruia a reconstituit minuțios evoluția și avatarurile existenței lui Paul Goma până în momentul prăbușirii regimului comunist. Cititorul, avizat sau nu, va afla multe detalii legate de modalitățile de lucru ale Securității, de universul carceral românesc, de insuportabilele restricții ale domiciliului obligatoriu, despre supraveghere și monitorizare. Contextul este de asemenea bine creionat din punct de vedere istoric, la fel cum sunt corectate multe erori perpetuate de-a lungul timpului.

Acestea fiind spuse, îmi pare că Flori Bălănescu, în răspăr cu efortul admirabil de identificare și colaționare a documentelor, îl dispune într-un mod nefericit și lipsește de coerență ansamblul, la care se adaugă lipsa supărătoare a harului narativ, indispensabil scrierii unei biografii. Volumul capătă astfel un caracter eclectic în cadrul căruia sunt redate în extenso stenograme, procese verbal sau scrisori, alături de date culese din google maps, definiții ale unor cuvinte recognoscibile preluate din dicționar sau comentarii de pe Facebook, ceea ce face acută nevoia de clarificare, de ordonare, de limpezire a firului expozitiv. Este drept, a scrie biografii inteligibile ale unor personaje controversate, este probabil lucrul cel mai greu pe care poate să îl facă un istoric.

Dincolo de aceasta, în lumina considerațiilor de la început, Flori Bălănescu nu își poate reprima condiția de persoană apropiată a lui Paul Goma, ceea ce este absolut normal la nivel afectiv, dar dăunează cercetării istorice. Subiectivitatea guvernează cu autoritate arhitectura întregii lucrări, parcă în siajul atitudinii din ultimele decenii a scriitorului. Căci, după 1990, Goma a continuat să fie veșnic nemulțumit, să provoace certuri, să întrețină polemici, să scandalizeze opinia publică. Spiritul său de frondă numai că nu a fost inactiv vreodată, dar nici măcar nu a cunoscut scurte perioade de pauză. Este, așa cum s-a observat, vorba de faptul că Goma percepea drept incomodă resemnarea sau încercarea de apropiere față de semenii săi. Goma era opozantul prin definiție. Iar atunci când nu s-a mai putut opune regimului comunist, dispărut în 1989, s-a războit cu lumea nouă, mai ales că aceasta era alcătuită din oameni vechi De altfel, până la un punct atitudinea lui Goma poate fi înțeleasă. Experiențele sale nu puteau să nu greveze asupra opticii prin intermediul căreia privea lumea. Or, ce se putea vedea? Atitudini echivoce, dublate de meschinării în perioada în care a inițiat mișcarea pentru drepturile omului, cu excepția lui Ion Vianu, toți retractând adeziunile pe care le depuseseră. Dar nici după Revoluția din 1989 România nu oferea decât un peisaj dezolant în totalitatea sa, marcat de impotență politică sau gravă instabilitate economică. Au existat, fără îndoială, regrupări, dare care aveau izul comunismului, atacuri, jocuri de interese, bârfe, minciuni, îndoieli. Problema este că opozantul le-a tratat în bloc și prea dur ajungând să oblitereze orice schimb de idei urban, decent, bazat pe idei, iar nu pe resentimente.

Or, Flori Bălănescu duce mai departe această luptă indistinctă, transformând-o într-un soi de cruciadă personală, o misiune morală compatibilă cu demnitate umană. Astfel încât toți cei au pus la îndoială valoarea literară a operei lui Goma sunt taxați drept ignoranți sau având interese personale. De pildă, Nicolae Manolescu a scris despre Goma dintr-o ură viscerală ce ținea de relația dintre cei doi, fără să analizeze în mod obiectiv scrierile opozantului. Se poate, mai ales că în cunoscuta sa istorie critică a literaturii române, Manolescu îi acordă acestuia un spațiu infim, suficient însă pentru a îl desființa din punct de vedere literar. Dar cum rămâne cu tânărul critic Mihai Iovănel, neimplicat personal în acest complicat tablou al relațiilor dintre Goma și detractorii săi? Autoarea îl aduce în sprijin pe Ionuț Simuț, cel care aprecia că Iovănel „analizează ideologiile și literatura contemporană având el însuși o ideologie: progresismul”, viziune potrivit căreia „criteriul estetic este sistematic bruiat, disprețuit, distorsionat.” Flori Bălănescu întărește aceste afirmații fiind de părere că Mihai Iovănel a scris un text „nelipsit de erori punctuale și presărat cu prejudecăți curente, lăsând același gust amar al concluziei că iar s-a scris critică/analiză/istorie literară fără să se fi citit cărțile <<analizate>>.” Pentru că, nu-i așa, nimeni, nici un critic literar în special care a parcurs cu atenție romanele lui Goma, nu poate fi decât extaziat în fața profunzimilor și excepționalismului acestora. De fapt, Mihai Iovănel a fost mai degrabă rezervat considerând că Paul Goma se „înscrie în specia experimentaliștilor. Narațiunile sale nu curg niciodată mai limpede din punctul de vedere al cronologiei și al expresiei. Scriitorul se oprește asupra fiecărui cuvânt pentru a se lupta cu el, așa cum a făcut și cu oamenii în viața reală. (…) Goma a fost un autor prolix, dar câteva cărți rămân cu siguranță după el…” Dar, în fond, este vorba de literatură, chiar dacă, mai ales în cazul lui Paul Goma opera poate fi cu greu despărțită de om, iar de la Maiorescu încoace știm că ar trebui să primeze esteticul, adică capacitatea scrierii de a trezi emoții, de a induce sentimente plăcute. Dar poate fi această viziune convertită în unanimități? În toate cazurile cunoscute, operele au fost receptate inegal. Au fost romane ale lui Dostoievski sau volume de povestiri ale lui Cehov desființate de cei mai mulți critici ruși. Chiar poeziile lui Eminescu nu au fost scutite de contestări, dacă ne gândim la Densușianu sau Macedonski. Ironic este însă că, în pofida replicilor oferite cu generozitate de autoare contestatarilor lui Goma, Flori Bălănescu realizează analize sau comentarii literare foarte slabe, lipsite de consistență, dovedind că nu deține nici instrumentarul de bază al criticii literare, ceea ce unui istoric nu ar trebui să îi lipsească, totuși.

Aceasta îmi pare fi cea mai importantă vulnerabilitate a cărții scrise de Flori Bălănescu, faptul că face procese de intenție oricui îndrăznește să pună în discuție nu calitatea de opozant a lui Paul Goma, ci valoarea sa ca scriitor. În plus, autoarea nu aduce de cele mai multe ori argumente credibile, de largă respirație, nu demontează în mod logic, nu deține subtilitate și nu stăpânește ironia. Astfel încât toate aceste puneri la punct devin, într-un mod elocvent, simple umori personale, resimțite la un nivel profund, deși cel puțin unele dintre aprecieri la adresa lui Paul Goma erau benigne. Or, prin intermediul acestui procedeu, autoarea abdică din calitatea de istoric, sprijinit pe analiză și obiectivitate și se transformă într-un hagiograf. Unul documentat, motiv pentru care, așa cum afirmam, o parte a cărții stă în picioare, în pofida unui deficit metodologic, poate insesizabil nespecialistului, dar incapabil să oferă o reconstituire minuțioasă, așa cum au apărut atât de multe în spațiul occidental, cu precădere în Franța, unde Paul Goma a trăit atât de mult timp.

Mai grav îmi pare a fi altceva. Ținând cont, repet, de faptul că Flori Bălănescu ne-a promis un al doilea volum în cadrul căruia va fi analizat, printre altele, pretinsul antisemitism de care ar fi dat dovadă Paul Goma, este cert că autoarea respinge cu fermitate o astfel de catalogare: „Cu cât cineva spune mai ritos că Goma e „antisemit” / „are accente antisemite” / „deraieri antisemite” / „e negaționist” etc., cu atât se observă că nu propune argumente pentru a-și susține alegațiile. De obicei, este adoptată maniera la îndemână: un citat dintr-o carte de câteva sute de pagini, pe care l-a pescuit de pe undeva, din spațiul internetic (sic!). Și brodează în jurul lui.” În cazul în care cartea la care se referă Flori Bălănescu este „Săptămâna Roșie…”, desfid pe oricine să găsească măcar un citat care să fie rațional sau punct de plecare al unei analize inteligibile. În mod paradoxal, așa cum se arată în carte, Securitatea nota la un moment dat că Goma este evitat de românii din exil, care îl considerau, printre altele agent al evreilor, Titus Popovici îi spunea că a fost purtat în brațe și umflat cu pompa în Occident de „jidani” , Nichita Stănescu spunea că Goma nu mai este român și a căzut cu totul în brațele mafiei evreiești, Fănuș Neagu îl considera „jidan ucrainean” și așa mai departe. A fost așadar Paul Goma antisemit?

Comunismul a reprezentat un regim oribil, a cărui exprimare s-a tradus în zeci de milioane de victime inocente, în suprimarea drepturilor elementare, în instituirea unui marasm economic fără orizont. Mai mult, comunismul a fost primul și singurul regim din istorie care s-a îndreptat în mod sistematic împotriva propriului popor, în numele unor idealuri absurde sau utopice. La fel de adevărat este însă că nazismul, la rândul său, a reprezentat unul dintre cele mai negre episoade din istoria umanității, iar tragedia Holocaustului nu își poate găsi precedent. Așa cum s-a scris, a le compara înseamnă a le relativiza caracterul criminal. Orice tragedie, orice genocid, are caracterul său de unicitate. Faptul că Paul Goma a fost un opozant real și curajos al regimului comunist nu îi dă dreptul să edulcoreze ceea ce a fost nazismul și, mai ales, ceea ce reprezintă Holocaustul pentru memoria universală. „Săptămâna Roșie…” este cu siguranță o carte profund antisemită, o cloacă plină de aberații mustind a ură profundă la adresa evreilor, o pledoarie irațională și imundă. Or, chiar Flori Bălănescu spunea că nu putem despărți opera de om. Tocmai din acest motiv am expus pe larg câteva idei despre acest eseu, așa cum rămâne cunoscut. Bineînțeles, este dreptul oricui să scrie orice, iar diversitatea opiniilor este întotdeauna dezirabilă, dar, dacă Flori Bălănescu, așa cum este lesne de intuit, va face acest pas în următorul volum și va argumenta împotriva evidenței și a bunului simț istoric, îmi pare că va dezonora munca obiectivă a mii de istorici, se va plasa într-o poziție ingrată, dar, mai grav, va jigni ireconciliabil memoria sutelor de mii de evrei uciși de către statul nostru, România fiind, după Germania, statul care a ucis cei mai mulți evrei în timpul celui de-al doilea război mondial. În fond, nimeni nu poate apăra ceea ce nu poate fi apărat.

În piesa „Unchiul Vanea”, capodopera lui Anton Cehov, doctorul Astrov face următoarele considerații: „…În zece ani am ajuns să fiu alt om. Care o fi pricina? Am lucrat prea mult, mătușică. De dimineața până seară în picioare, să nu știi ce-i odihna, iar noaptea când te vâri în așternut, ți-e tot frică să nu te cheme cineva la vreun bolnav. De când ne-am cunoscut n-am avut nici o zi liberă. Cum să nu îmbătrânești? Că și viața e plicticoasă, idioată, murdară…Te trage la fund viața asta! În jurul tău numai oameni scrântiți, peste tot oameni scrântiți și dacă trăiești cu ei doi-trei ani, încetul cu încetul, fără să-ți dai seama, ajungi să te scrântești și tu…Asta e soarta.” Putem să interpretăm istoria lumii în acest mod. Poate oamenii sunt fundamental răi, poate că omul este lup pentru om, așa cum susținea Hobbes, poate că structura noastră interioară obliterează altruismul, empatia, bunătatea sau le întreține doar din interes. Poate, în cadrul acestui context, Paul Goma a fost un om remarcabil, poate că a avut principii și idealuri înalte, poate că tensiunea nervoasă l-a îmbătrânit prematur și i-a potențat frica. Dar, în mod cert, în ultimele decenii, Paul Goma a devenit el însuși nu numai un om neînțeles și nedispus la compromisuri, ci și un om fundamental afectat de viciile structurale ale unei lumi care și-a devorat în permanență idolii.

Paul Goma. Conștiință istorică și conștiință literară de Flori Bălănescu