Glisaje

Liviu Ioan Stoiciu scrie un roman („Transfer”, Ed. Polirom, Iaşi, 2017) la persoana a III-a, care ar putea „funcţiona” la fel de bine şi în variantă homodiegetică. Ai senzaţia, pe tot parcursul lecturii că, de fapt, protagonistul este şi naratorul propriu-zis. Că romanul are structura unui jurnal în burta căruia se naşte, creşte şi explodează un alt jurnal. L-am început cu oarecare rezerve gen „Încă o carte despre viaţa sub comunişti?! Puah…”, aşteptându-mă la inevitabilele şarje caricaturale, la tezism, la clişee. Nimic din toate acestea, din fericire. Olimpiu nu este nici erou, nici antierou, ci un om obişnuit, tânăr, cu soţie şi copil mic, pedagog la un liceu de provincie, care locuieşte împreună cu socrii într-un apartament destul de înghesuit. Un apartament în care mereu se perindă tot felul de rude, încât despre intimitate conjugală, în termeni reali, nici nu poate fi vorba. Dintre rude, îl remarcăm relativ repede pe Radu, cumnatul lui Olimpiu, o persoană labilă psihic, diagnosticată cu schizofrenie şi aflată sub tratament de specialitate. Lui Radu i se rezervă o cameră în care acesta se retrage şi scrie, parcă în transă, un jurnal despre viaţa şi tribulaţiile unui plutonier din timpul Primului Război Mondial. O vreme, ai casei cred că fabulează, ştiut fiind că schizofrenicii sunt extrem de creativi, de fertili în domeniul artistic. Nu ficţiune scrie, de fapt, Radu, ci transcrie, sub dicteu, jurnalul combatantului de la 1917, numit ulterior Marian K. Este vorba despre o dedublare, un transfer de identitate şi de conştiinţă, care face posibilă legătura între cele două epoci, la fel de tensionate, marcate de lipsuri şi de insecuritate.

Acest artificiu compoziţional face posibilă, de asemenea, o dublă lectură a romanului, mai ales din momentul în care Oli (regresivul de la Olimpiu) descoperă „taina” lui Radu, îi devine martor şi confident, apoi îi sustrage caietul cu „transcrierile” diaristice şi ne face părtaşi la acestea. Experienţa corporalizării scriptice este astfel relatată de către romancier încât pare că face parte din normalitatea cotidiană. Nu se insistă asupra detaliilor medicale, nici asupra unei eventuale psihoze. Familia nu-l marginalizează pe bolnav, nici nu se victimizează. Nimic senzaţional nu se străvede la orizont, dimpotrivă. Cartea curge în ritm oarecum redundant: serviciu la internat, cu relatarea incidentelor de tot soiul (bătăi, furturi, sex ilicit, plantoane, pedepse, recompense etc.), cumpărături, văicărit pe tema aftelor bucale, de care Oli suferă permanent, vizite la părinţi, amor conjugal, spaima unei posibile gravidităţi a soţiei, provocarea avortului, teama că şi-ar putea pierde serviciul care oricum nu-i oferă nicio perspectivă pe linie profesională. Toate personajele care vin în contact cu Oli se conturează rapid, din tuşe sigure, portrete în mişcare continuă: fiul, socrii, părinţii, surorile lui Oli, colegul Cornel, eleva Nicol şi visurile erotice ale protagonistului vis a vis de ea, Radu, chiar şi plutonierul venit din alt timp.

În „spatele” lui Oli stă permanent un observator care (ne) spune ce gândeşte, ce face, ce visează, de cine sau de ce se teme personajul. Doar că, aşa cum remarcam de la început, nu ai senzaţia acestui narator omniscient, ci aceea că parcurgi un posibil jurnal al protagonistului, ceea ce mi se pare a fi unul dintre atuurile cărţii: subiectivitate în plin exerciţiu narativ obiectiv.

Revenind la substanţa romanului, lumea acestuia se conturează firesc, recognoscibilă în datele specifice epocii comuniste din preajma cutremurului din 1977: cozile la butelii de aragaz (cu înscriere şi cu bon de ordine), micile turnătorii între colegi şi vecini, disciplina de faţadă din sistemul de învăţământ şi cel legat de viaţa căminiştilor, excesele sexuale din spatele convenienţelor (eleve care devin experte în sex oral sau care prestează servicii în schimbul unor articole vestimentare), teama femeilor de a nu rămâne însărcinate (când Dida, soţia lui Oli, are menstruaţie, e considerat un eveniment fericit şi nu o normalitate fiziologică) etc. Tulburătoare sunt paginile în care se relatează reacţiile la cutremur, în condiţiile în care seismul din 1977 este cel mai mare de până acum din ţara noastră:

„Avea loc un fapt incredibil: casa tremura! Pereţii erau de elastic şi urechile le huiau la toţi. Curentul electric se întrerupsese, lungind groaza. Realmente apartamentul se apleca într-o parte şi în alta (…) Olimpiu i-a spus mai apoi Didei că n-o să uite niciodată fenomenala trepidaţie a blocului de locuinţe în care stăteau, îl aştepta să se desfacă bucată cu bucată şi să-i strivească…” (pag. 70-71).

Imaginile din Bucureşti, aşa cum le observă Oli în călătoria lui pe străzile capitalei, sunt absolut terifiante:

„Când mortul a trecut pe lângă el, la nici un pas, legănat în pătură, Olimpiu a văzut că era o femeie gravidă, probabil în ultima lună – femeia nu avea cap şi nici picioare de la genunchi în jos, nu avea mâini, era un corp tranşat, o rămăşiţă îngrozitoare, dezbrăcată…” (pag. 80-81).

Romanul lui Liviu Ioan Stoiciu este despre nimic şi despre tot în acelaşi timp. Viaţa lui Oli este cenuşie prin repetitivitate: afte bucale, sarcini (aceleaşi) la serviciu şi acasă, amor conjugal, fericire/uşurare când soţia are, în sfârşit, menstruaţie, griji legate de copil şi de banii mereu prea puţini. Este o viaţă pe orizontală, fără orizont în aparenţă. Altfel, Oli investeşte în cărţi de poezie, lectura funcţionând ca o supapă prin care se poate evada din cotidianul anost, lipsit de perspective. Acelaşi rol îl are şi dedublarea lui Radu:

„Există momente pe care mintea mea, subconştient, le percepe ca unirea dintre trecut, prezent şi viitor… Îmi observ jocul minţii şi caut liniştea! Oamenii se plictisesc cu ei înşişi, acesta fiind poate unul dintre motivele pentru care caută companie: o dublură, o dedublare… Trebuie să reuşeşti să te adânceşti în tine. Să nu ai noţiunea timpului… Şi, odată ce reuşeşti să linişteşti mintea, să poţi crea, proiecta sau vizualiza cu succes tot ceea ce doreşti să obţii… Să ai chemare din interior” (pag. 106).

Este această „chemare din interior” o formă de salvare a sinelui în condiţiile unei vieţi uniformizante? O formă de disidenţă la comunism şi la limitările aduse de acesta? Fără îndoială!

Nefiind vreodată membru de partid, Oli îşi permite să persifleze sistemul, fie şi într-o formă paşnică. Scurtul episod în care este capturat de securişti pe motiv că „arde documente” (de fapt, exasperat că este locuit de fantoma fostului plutonier de la 1917, Oli arde jurnalul transcris de Radu), precum şi eliberarea sub avertismentul „că nu-i stă la inimă partidul” (pag. 119) şi poate fi oricând pedepsit pentru asta, reprezintă o primă etapă într-un proces de coerciţie sau de racolare în viitorul apropiat…

Finalul cărţii şarjează cumva ideea unei translaţii temporale, în anul 2014, viitorul în care Dida, soţia lui Oli, devine Anca, diagnosticată cu dublă personalitate. Avataruri. Glisaje. Somnambulism. Sunt acestea, oare, doar „bolile” omului trăitor sub comunism?! Oli nu are niciodată liniştea necesară pentru a medita şi pentru a scrie. Trăieşte cu ceilalţi, la grămadă. Un provizorat perpetuu, neliniştitor. Azi, chiar singur fiind, omul contemporan resimte inconfortabil exerciţiul întoarcerii spre sinele său…

coperta LIVIU IOAN STOICIU „Transfer” de Liviu Ioan Stoiciu