Gaviota – despre demonii singurătății

Piesă în piesă, metatext, hermeneutică și încă multe altele se pot spune despre Pescărușul de Cehov, fără riscul de a epuiza dezbaterile despre context și rostul acestuia sau despre universul spectacular, estetici teatrale etc. Cehov cred că a făcut unul din cele mai frumoase cadouri iubitorilor de teatru scriind acest text, nenumăratele montări fiind mărturie în acest sens. De-a lungul anilor, am văzut montări foarte bune ale Pescărușului, dar și unele de-a dreptul catastrofale, la care nici nu vreau să mă gândesc. Să nu uităm „obsesia” lui Andrei Șerban care a montat de cinci ori această piesă și nici după montarea de la unteatru, cea mai recentă, din câte știu, nu era pe deplin convins că a înțeles textul în toate detaliile, că i-a pătruns toate sensurile sau că a reușit să epuizeze diversitatea ideatică la nivel de concept dramaturgic.

Când am aflat că montarea argentinianului Guillermo Cacace va deschide Stagiunea Internațională de Teatru pe 2026, mi-au venit în minte două lucruri, aparent fără legătură între ele: o carte și o voce: Pescărușul Jonathan Livingston de Richard Bach și vocea Amáliei Rodrigues, cântând Gaivota, cum altfel. Înainte de a vedea reprezentația de la ARCUB, dintr-o discuție cu un regizor despre stagiul pregătirii unei premiere la care lucrează, aflu că „azi am schițat toate luminile”. Pentru necunoscători, luminile sunt esențiale pentru succesul unui spectacol, pe care fie îl pun în valoare, fie îl distrug, ceea ce face ca specialiștii în lighting design să fie foarte căutați. Când am intrat în sala de la ARCUB, special aranjată, astfel încât masa în jurul căreia cele cinci actrițe să fie înconjurată din toate părțile de gradenele cu spectatori, mi-am adus aminte de discuția despre lumini, dar tot atunci mi-am dat seama că universul sonor va fi esențial în economia spectacolului, ceea ce s-a confirmat încă de la deschidere.

Nu sunt genul de spectatoare care să mă implic de bună-voie în spectacol, să-mi asum ad-hoc rol(uri), dimpotrivă. De aceea, nici gând să iau loc la masă, printre actrițe, dar m-am bucurat că am fost încurajați să luăm un pahar de vin de pe masa aflată la intrarea în sală. M-am bucurat și mai mult când mi-am dat seama că e Fetească Neagră (deci, vin roșu, sec, pe gustul meu). S-au creat astfel, încă de la bun început, premisele unei vizionări aparte, provocatoare. De aici și reacția, absolut firească, a unor spectatori, de a părăsi sala. Am apreciat că au făcut-o în liniște, fără vociferări, semn că au înțeles să ne respecte pe noi, cei rămași.

Un format de genul spectacol-lectură nu e pentru orice tip de spectator, dar Guillermo Cacace n-a lăsat forma de bază în forma ei cea mai simplă, ci a așezat niște straturi, a îmbrăcat textul, astfel încât experiența să nu fie doar senzorială (la propriu), ci mai ales de ordin cognitiv. O cogniție stimulată prin intermediul emoțiilor provocate și implicate în derularea reprezentație, de aici și nivelul foarte intim, personal de receptare a experienței în sine. Gaviota nu e nici o adaptare în sensul general acceptat al textului lui Cehov, dar nici un text cu totul nou, scris de actrițe împreună cu regizorul. Nu e nici performance, din moment ce actrițele stau la masă, vorbesc și cântă la microfon și se mișcă extrem de puțin. Chiar dacă senzația mea (și nu doar a mea, sunt convinsă) a fost că toate cele cinci corpuri s-au transformat în ceva mai mult decât vehicule pentru emoții, reprezentația nu e performance 100%, pentru că vocile intrate în dialog mi-au adus aminte de spectacolele radiofonice, nu de spectacolele de dans contemporan sau de instalațiile de corpuri umane care definesc adesea evenimentele plastice din diverse colțuri ale lumii.

Gaviota e despre teatru și rostul lui ca artă într-o lume decimată de pandemie, conflicte, sărăcie și alte probleme insurmontabile. Gaviota este despre cele mai mari drame personale ale timpului prezent: alienarea și depresia. Sentimentul de însingurare dus la extrem, adică la înstrăinare, este copleșitor și Guillermo Cacace n-a făcut altceva decât să se joace cu expresiile contemporane ale acestuia și să le evidențieze cu ajutorul textului cehovian. Cum ar veni, o reinterpretare în cheie contemporană a celebrei „la vremuri noi, tot noi”. Mi-a plăcut foarte mult cum i-a reușit argentinianului să dea o nouă interpretare piesei cehoviene cu ajutorul stratului sonor. Cu alte cuvinte, universul sonor devine metatext și încă unul foarte bun. Imposibil de ignorat, de o profunzime vecină cu durerea cea mai cumplită – cea născută dintr-o dilemă: cine suntem noi, actorii, când nu mai jucăm în Hamlet (sau în orice alt spectacol)? Actorii propriilor noastre vieți, artizani ai destinului sau doar pioni implicați fără voie în strategii de putere puse la cale de alții? Dincolo de toate acestea, sentimentul durerii care se convertește în puterea de a merge mai departe.

În sala cu centrul luminat difuz, adică acolo unde actrițele își spuneau replicile, nu s-a auzit nici Gaivota Amáliei Rodrigues (din fericire, ar fi fost un clișeu greu de ignorat), nu s-au auzit nici acorduri de gavotte, în schimb s-a auzit Damien Rice, Win Mertens, Lhasa de Sela și muzică de operă. O combinație de sonorități foarte specială, ale căror puncte tari au fost deschiderea (o muzică tehno, pe ale căror acorduri actrițele spun didascaliile și își anunță rolurile) și melodia Amar Amando, pe care o găsiți online în multe versiuni, dar Cacace a ales varianta Ginamaria Hidalgo; o voce feminină care se adaugă celor cinci de la masă. Un univers feminin de o fragilitate șocantă, tocmai pentru că ea este sursa puterii de reinventare, de a merge mai departe. O combinație riscantă de text și supratext – piesa și versurile cântecelor, dar cum este psihanalist, printre altele, jocul cu instanțele eului îi iese perfect, tocmai pentru că l-a controlat perfect de la un capăt la altul. Nu întâmplător, repetițiile pentru acest spectacol au durat un an și jumătate (!), enorm pentru timpurile noastre, chiar dacă și pandemia a fost factor „favorizant” în acest sens.

Curajoasă propunerea celor două curatoare ale Stagiunii Internaționale de Teatru de la ARCUB, Ioana Anghel și Oana Borș. În aceeași măsură, provocatoare, căci sondarea propriilor emoții (nu spun vulnerabilități, mi se pare un cuvânt deja uzat prin folosire abuzivă) este parte (esențială) din spectacol, astfel încât rolul de spectator alternează cu cel de actor și invers. Un spectacol care mi-a adus aminte de cât de puține lucruri ai nevoie ca să faci teatru. Puțini lucruri, dar în cantități considerabile. Provocarea spectatorului, scoaterea din zona de confort și forțarea zonei proximei dezvoltări sunt riscuri asumate de regizor (se simte vocația de pedagog) și devin trăsături esențiale pentru produsul teatral luat ca atare. Gaviota este și despre libertate, cea interioară, de care pare că uităm adesea; despre zbor, libertate și fericire s-a mai vorbit, așa că mă opresc aici.