Frica de umbra mea, de Cezar Paul-Bădescu – Colecție: Ego. Proză

Cezar Paul-Bădescu este autorul romanului Luminița, mon amour, adaptat cinematografic în filmul Ana, mon amour, regizat de Călin Peter Netzer, laureat cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin, în 2017.

Deopotrivă sursă de mari temeri și fascinație, moartea ocupă un rol central în noul roman al lui Cezar Paul-Bădescu. Personajul-narator cochetează cu ideea sinuciderii în adolescență, după ce i-a citit pe existențialiștii francezi sau pe Cioran, apoi trece prin experiențele directe ale dispariției celor dragi (la început bunici, apoi prieteni), la maturitate are de-a face cu un mediu care se folosește de moarte, mass-media, sau ajunge să se intersecteze cu oameni care au adus moarte (un soldat american care a luptat în Irak sau canibalul german Armin Meiwes). Toate aceste experiențe sînt piese de puzzle care îi modelează treptat viața și îl ajută să se maturizeze, să privească diferit moartea celorlalți și perspectiva propriei morți, să se înțeleagă și să se împace cu sine.

„Dacă Moartea lui Ivan Ilici ar fi fost rescrisă de Ilf și Petrov sau de Hašek, ea n-ar fi ajuns prea diferită de noua carte a lui Cezar Paul-Bădescu. Frica de umbra mea nu este nicidecum o carte despre frică, ci despre stratageme simple de-a-ți învinge fricile, de-a le bagateliza și ridiculiza prin grotesc, macabru, carnavalesc și kitsch. Moartea atroce a bunicilor scriitorului, nebunia și moartea poetului Cristian Popescu, moartea amatorului de telenovele Nicolae Militaru, amorul cu o bolnavă de cancer și fascinația față de un faimos canibal german, inscripțiile de pe mormintele de la Bellu și manelele cîntate în onoarea morților sunt subiectele, nu prea vesele-n sine, ale volumului de față, dar acea privire naivă a cărei rețetă o are doar autorul lui le transformă nu doar în surse de comic uneori debordant, ci și-n prilej de meditație, gen vanitas vanitatum, pe marginea tristei condiții umane. Ce unifică toate povestirile este chiar această voce inconfundabilă, tacticoasă în descrierea celor mai grotești scene, dar cu observații atît de surprinzătoare, încît nu pot veni decît de la un copil mare care privește lumea genuin, același care-a scris și Tinerețile lui Daniel Abagiu sau Luminița, mon amour.” (Mircea Cărtărescu)

Cezar Paul-Bădescu (n.1968) a debutat în volumul colectiv Tablou de familie, iar volumul său individual de debut, Tinerețile lui Daniel Abagiu, a deschis Colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom, în 2004. Romanul său Luminița, mon amour, apărut tot la Polirom, a fost adaptat cinematografic în filmul Ana, mon amour, regizat de Călin Peter Netzer, unde Cezar Paul-Bădescu este și coscenarist. Filmul a primit Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin din 2017. În mass-media, Cezar Paul-Bădescu a activat 22 de ani, timp în care a fost angajat la mai multe instituții de presă. A fost redactor la revista Dilema (și apoi Dilema veche) vreme de 15 ani, a fost redactorul-șef al suplimentului Adevărul literar și artistic, a condus secția de cultură a ziarului Adevărul sau a realizat emisiunea Cartea cea de toate zilele, la TVR 2. Din activitatea jurnalistică au rezultat volumul de eseuri Umbre pe ecranul tranziției (Editura Humanitas) și coordonarea volumului Cazul Eminescu (Editura Paralela 45). În anul 2000 a fost decorat de Președinția României cu Medalia „Mihai Eminescu”, pentru merite culturale.

***

Ca să‑l îngroape, pe bunicul l‑au dus la ţară, la Dora, undeva în Olt, că era mult mai aproape decât satul lui din Apuseni şi părinţii Dorei aveau şi nişte locuri de veci disponibile. A fost prima înmormântare la care am participat.

Când am ajuns acolo, el era deja pus în coşciug şi întins pe masa din camera cea mare. Primul lucru pe care l‑am făcut când am intrat a fost să mă pup cu toate rudele, aşa că n‑am apucat să‑l văd bine. De fapt, cred că întârziam înadins să mă uit la el, de teamă să nu fie şocul prea mare. Îl zăream cu coada ochiului, în timp ce ţocăiam la foc continuu obraji roşii, scofâlciţi, transpiraţi sau ţepoşi, ai unor oameni pe care nu‑i cunoşteam, dar care ziceau că sunt mătuşi, veri sau unchi ai Dorei. Trebuia să fiu atent să evit tentativele să fiu pupat pe gură (că la ţară‑n Olt e obiceiul ăsta între rude). N‑am reuşit să fiu destul de vigilent şi, până la urmă, o babă a reuşit să‑mi şteargă ştampila ei umedă de buze. Mi‑am promis că nu se va mai întâmpla, că voi fi atent să întorc obrazul rapid, exact în momentul în care se apropie pupătorul, să‑l iau prin surprindere. Ulciorul n‑a mers însă de multe ori la apă, pentru că o babă solidă s‑a prins de stratagema mea şi m‑aapucat de obraji cu ambele palme, să nu mai pot să întorc capul, şi mi‑a aplicat un pupoi de toată frumuseţea pe buze. Avea şi mustaţă. Experienţa asta m‑a convins că e cazul să iau taurul de coarne şi să nu mai amân întâlnirea propriu‑zisă cu mortul. Nu putea fi mai rău de‑atât!

Şi n‑a fost. Bunicul stătea cuminte, întins pe masă şi nu‑mi făcea nimic. După şocul de la‑nceput, când vezi, în locul omului pe care‑l ştiai, un obiect inert, te obişnuieşti repede cu noua realitate şi lucrurile devin încet‑încet suportabile. M-am apropiat de sicriu şi am simţit cum, în spatele meu, toţi ochii celorlalţi sunt aţintiţi spre mine. Tăcerea a fost tulburată de glasul plângăcios al unei babe:

„Alexandre, uite‑ţi nepotul!“, zicere care a stârnit un murmur de plânsete înăbuşite.

M-a surprins că oamenii ăia, care practic nu‑l cunoşteau, erau aşa familiari cu el. În urmă cu câteva zile, nici nu ştiau că‑l cheamă Alexandru, iar acum i se adresau ca unei vechi cunoştinţe. De fapt, bunicul se transformase dintr‑un străin pentru ei în mort. Adică era cel pentru care veniseră la înmormântare, deci era şi mortul lor.

Lângă sicriu m‑am simţit, desigur, foarte stingher – aşa, privit de toată lumea. M-am făcut că mă rog pentru sufletul adormitului, dar, cum nu aveam habar de nicio rugăciune, am mimat cum m‑am priceput şi eu, murmurând ceva din buze şi închinându‑mă din când în când. Cum trebuia să mai stau un timp acolo, am profitat de ocazie să‑l cercetez pe bunicul şi să constat cum moartea îi schimbase trăsăturile şi‑l transformase în altcineva. Cel întins pe masă semăna cu bunicul, dar ai fi zis mai degrabă că nu era el. În plus, slăbise foarte mult şi pielea parcă nu mai reuşea să‑i învelească scheletul, iar buzele nu ajungeau să acopere în totalitate dinţii. Chestia asta‑l făcea să pară că zâmbea amar. Sau că‑şi arăta colţii, ca animalele în faţa unui pericol. Sau o combinaţie stranie între cele două.

Când am plecat, am prins din aer ce vorbeau în şoaptă nişte bătrâni care, fiind probabil cam surzi, nu‑şi dădeau seama că şoapta lor era destul de tare.

„Chiar aşa? Să nu verse el măcar o lacrimă?“, se întreba cu glas scăzut şi totuşi tare o femeie în timp ce ieşeam pe uşă.

E adevărat, nu plânsesem deloc. Nu putusem: cel întins pe masă era un străin, nu bunicul meu.

Apoi am pierdut vremea prin curtea casei, flecărind cu cei care mai erau pe‑acolo, până când s‑a făcut vremea de culcare. Părinţii Dorei ne‑au pus la dispoziţie o cameră care avea un pat pentru mine şi un altul în care să doarmă ai mei. Bineînţeles, în aceeaşi casă în care‑şi dormea somnul de veci şi bunicul. Camera noastră era despărţită de cea în care era mortul de o uşă, ba mai mult, ca să ajungi la toaletă, trebuia să treci pe‑acolo.

Faptul că ai mei au lăsat lumina aprinsă n‑a făcutca lucrurile să pară mai puţin sinistre. Plus că era o casă străină, cu poze înrămate pe pereţi ale unor oameni pe care nu‑i cunoşteam, probabil morţi şi ei, cu un dulap cu haine care ai fi zis că sunt strânse de la pomeni, la care se adăuga mirosul acela greu, de stătut. Urma să am deci o altă noapte grea.

Mi‑am propus să rămân treaz. Trebuia să fiu vigilent, ca nu cumva mortul din camera cealaltă, pozele de pe pereţi sau casa aceea cu miros de bătrân să mă prindă cu garda jos şi să mă pupe pe gură.

Până la urmă însă m‑a luat somnul.