Pledoarie pentru tinerețe – Orchestra Română de Tineret în Festivalul Internațional George Enescu

E complicat să fii tânăr și să și cânți în fața unui public atât de numeros cum este cel al Sălii Palatului. Și ca să fie și mai complicate lucrurile mai adăugăm două ingrediente – muzică clasică și un festival internațional de anvergura celui despre care face vorbire aici. Marin Cazacu a făcut un lucru minunat înființând această orchestră, care acum se află deja la a treia generație de tineri (după cum am aflat în pauza concertului de la Sala Palatului; nota bene – Cristina Liberis, aceeași profesionistă de top pe care o urmăresc de ani de zile, dovadă că standardele se pot menține). Lui Marin Cazacu trebuie să-i mulțumin din cel puâin două motive – orchestrele filarmonicilor din România vor avea ani buni de aici înainte de unde să-și selecteze instrumentiștii; în al doilea rând, faptul că cineva se gândește la viitor e mai mult decât o dovadă de generozitate și de grijă față de cei ce vin din urmă. Într-o epocă și într-o Românie marcate de griji pecuniare și de tot felul de false probleme, să ai atenție și să dăruiești din ceea ce știi unot oameni aflați la început de carieră este mai mult decât îmbucurător; este semn că putem vorbi despre un posibil viitor. Ne putem gândi la ce va fi!

De ce Orchestra Română de Tineret la Sala Palatului? Adică acolo unde cântă doar marile ochestre ale lumii? Pentru că au nevoie de încurajare, pentru că trebuie să-și dea marile examene aruncați fiind în groapa cu lei, să simtă pe pielea lor cum e să ai în față un public de câteva mii de persoane, eterogen, meloman și nu prea, grijuliu și nu foarte cu artiștii, dar mai ales pentru că sunt buni. Numai anul acesta au deja opt concerte susținute nu doar în țară, ci și pe marile scene ale lumii, ceea ce-i recomandă și-i onorează, deopotrivă.

Programul propus de ei și dirijorul care le-a fost alături pentru concertul din caadrul festivalului le-a pus în valoarea charisma și vivacitatea. Michael Sanderling a mizat pe tinerețea lor, așa se face că am avut parte de două concerte din trei de o excelentă calitate. Concertul Românesc de Ligeti, așa cum s-a auzit, cred că l-ar fi încântat și pe Enescu, nota distinctivă fiind dată de felul cum a reușit dirijorul să evidențieze particularitățile diferitelor dansuri românești care l-au inspirat pe Ligeti. Al doilea concert al serii (Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră în do minor op. 18 de Rahmaninov) l-a adus în fața spectactorilor pe tânărul pianist Nobuyuki Tsujii, membrii orchestrei rezonând perfect cu acesta, vegheați din umbră fiind de dirijor. A fost o continuă completare între orchestră și pianist, cel din urmă reușind să capteze și să redea acel quelque chose necesar unei distincții nete față de alte interpretări ale aceleiași partituri muzicale. Faptul că nu vede îl ajută pe Nobuyuki Tsujii să abordeze într-un mod atipic fiecare parte a concertului, să colaboreze pe alte coordonate decât obișnuite cu orchestra și, evident, rezultatul a impresionat sala. Mi-a plăcut să-i văd pe instrumentiști foarte prezenți, uneori chiar un pic prea grăbiți, prea dornici de dialog cu solistul serii, dar imaginea de ansamblu a fost a unei orchestre care se află pe un trend ascendent al evoluției, în creștere de la un concert la altul. M-am desfătat citindu-le emoțiile pe chipuri la sfârșitul concertului din Rahmaninov, felul cum au ales să-i mulțumească solistului și dirijorului pentru privilegiul de a fi acolo, pe scena Sălii Palatului, cântând în cadrul Festivalului Internațional George Enescu. Cred că au fost cei mai conștienți de acest fapt dintre toți instrumentiștii pe care i-am văzut în cadrul festivalului de anul acesta. Dacă pentru ceilalți concertul era unul dintr-un lung șir de …, ei bine, pentru ei era acela, cel prin care putea dovedi cine sunt!

Din păcate, la Cvartetul cu pian nr. 1 în sol minor op. 25 de Brahms, în aranjamentul orchestral al lui Schönberg, n-au mai fost la fel de proaspeți, semn că oboseala și tensiunea momentului și-au făcut treaba. Le trebuia mai multă forță în abordarea partiturii, Brahms nu e compozitor pentru pudici, cere atac cu garda deschisă, cum ar spune spadasinii. Impresia mea a fost că n-au repetat suficient de mult, ceea ce este posibil, dacă stăm și ne gândim că ei vin din toate colțurile țării la București pentru a repeta atunci când au de susținut un concert anume.

N-am vrut să fac o cronică cu referiri directe la anumite momente, aș fi pierdut pe drum avântul și tinerețea instrumentiștilor. M-am desfătat privindu-i, m-am mirat cum de n-o încurcau brățările de pe mâna cu arcușul pe una dintre violoniste (am zâmbit în colțul gurii, recunosc, zicându-mi în barbă ceva legat de tinerețe, superstiții și preferința pentru argint), mi-a trecut de câteva ori prin cap gândul că Tsuji are ceva din atitudinea unei bufnițe (poate și pentru că rotirea capului după sunet n-avea niciun punct comun cu ceea ce făcea restul corpului în acel timp – rar mi-a fost dat să văd o asemenea simbioză între rațiune și simțire), i-am mulțumit dirijorului pentru răbdare și delicatețe (o, da, nu e deloc ușor să strunești atâția tineri și să-i faci să sune așa cum trebuie), le-am mulțumit spectactorilor pentru reacție – chiar a fost un public suportiv (deși nu-mi place deloc cuvântul, cred că de această dată „traduce” exact starea de fapt). Iar stop cadrul pe Vladimir Jurowski aplaudându-i la final de concert ține de o mie de cuvinte. Așa că… aștept următoarea ediție să văd o Orchestră Română de Tineret matură, sigură pe ea, stârnind ropote de aplauze. Au toate atuurile de partea lor!