Fizica tristeții. Escape room

Motto: „Nu l-am întrebat nimic atunci, pentru că ar fi înțeles că pot întra în amintirile altcuiva, iar ăsta era cel mai mare secret al meu.” Gheorghi Gospodinov

Escape room este un joc urban la modă printre adolescenți. Intri într-o cameră-simulator și trăiești experiența de a fi în miezul evenimentelor. După ce reușești să evadezi din situația-limită, de tip Cernobîl, rămâi, cred, un timp (sau definitiv) sub imperiul emoțiilor încercate. Fizica tristeții este o astfel de cameră în care, dacă ai suficientă empatie, pătrunzi în sufletul altora, ajungi să le trăiești viața, să le cunoști gândurile și amintirile:

„Câteodată sunt (din nou) Minotaur, câteodată, cățelușa Laika, părăsesc o femeie pe timp de război, îl văd pe tata, care are nouă luni, și sunt fericit, sunt abandonat la 3 ani într-o moară de la începutul veacului, sunt ucis ca taur un secol mai târziu, la corida din T…” (p. 127)

Asta li se întâmplă, un transfer de personalitate, și puștilor de clasa a treia după ce se termină filmul, la cinematograf. Rămân în rol. După ce văd un film cu Winnetou, băieții preiau trăsăturile personajului preferat, imitându-i discursul, expresivitatea, tipul de personalitate, tot ce se vede și tot ce poate fi preluat mimetic într-un asemenea joc. Așa că toți se cred căpetenie de trib. Stând la coadă la cofetăria de cartier, pentru o prăjitură (formă de sărbătorire a imaginarelor victorii personale), unul dintre copii se trezește spunându-i vânzătoarei care-l luase la rost, pe tonul de șef indian:

„Lui Chingachgook nu-i place să repete. A sunat neașteptat pentru toți. Cu siguranță era nevoie de curaj pentru asemenea replică, iar pauza lungă în care se auzea doar ventilatorul sublinia măreția momentului. O secundă mai târziu, vânzătoarele și unii dintre obișnuiții acestor după-amiezi au început să râdă ca la comandă. Era ceva foarte josnic (mișelește aș fi spus atunci), mult mai rău decât să ne tragă o mamă de bătaie sau să ne izgonească. Chingachgook nu a suportat și a zbughit-o afară. Noi de asemenea am încălecat pe cai.” (p. 101)

De multe ori, intrând în acest spațiu, Escape room, pe care ți-l pune la dispoziție cartea lui Gheorghi Gospodinov, nu ai cum să nu zâmbești.

Tristețea, ai zice, este totuși sentimentul aflat la îndemână pentru a reflecta la condiția umană. Nu te poți gândi în alți termeni la bătrânețe, iar gândul că vârsta asta a uitării de sine vine implacabil este paralizant:

„Bunicul meu nu avea timp să observe că îmbătrânește. Avea prea multă treabă…” (p. 274)

„Există un fel de gramatică a îmbătrânirii. Copilăria și tinerețea abundă în verbe. Nu-ți găsești locul. Totul crește în tine, țâșnește, se dezvoltă. Pe urmă verbele treptat fac loc substantivelor vârstei a doua. Copii, mașini, familie – substanța substantivelor. Îmbătrânirea e un adjectiv. Intrăm în adjectivele bătrâneții – înceți, neglijenți, încețoșați, reci sau străvezii ca un geam.” (p. 268)

„Coșmarul meu este că, într-o bună zi, voi sta la fel, într-un aeroport, că avioanele o să aterizeze și decoleze, iar eu nu o să-mi amintesc încotro am plecat. Mai rău e că voi fi uitat locul în care să mă întorc. Și nimeni nu o să mă recunoască, ca să mă aducă înapoi acasă.” (p. 242)

În esență, Fizica tristeții este o carte scrisă în manieră eseistică, plecând de la ideea de spațiu, ca formă de condiționare a identității. Locul în care stai mai mult timp te așază într-un tipar procustian, te ajustează, te obligă să ai o anumită conformație. Te constrânge să fii conform.

Cu toate riscurile unei amputări psihologice și morale, ajustarea se face și din nevoia de adaptare socială, lege a supraviețuirii. Prima referință a textului este limpede: acest eseu-poem-narațiune demitizantă prezintă, din perspectiva personajului-martor, ideea că, mai ales în comunism, dar de fapt parcă dintotdeauna, alocarea spațiului necesar fiecărui individ, constructor al societății (mai greu, constructor de sine), se face după criterii clar-obscure. Limpede este însă că spațiul locuirii are legătură directă cu vremurile.

Traiul într-un subsol înghesuit, întunecat, mizerabil, cu ziduri subțiri, permeabile la delațiunea de joasă speță, seamănă teribil cu spațiul carceral, destinat ispășirii unor pedepse prezumate, așa cum se întâmpla în închisoarea de „la politici”. La nivel mascrosistemic, un popor întreg, cu câteva excepții notabile, trăiește așa, în întuneric, purtând în suflet năzuința epocii-lumină:

„E provizoriu, a spus tata, în timp ce căram masa. Ne aflam în mijlocul anilor ’70, știam că suntem considerați categorie socială defavorizată, știam că defavorizații sunt cei care populează o suprafață mai mică de 5 metri pătrați per om și se găsesc pe ceva listă de așteptare pentru un apartamente.

Cred că lista era destul de lungă sau cineva sărise peste rând, pentru că noi am continuat să locuim provizoriu câțiva ani în acest demisol. La demisol (de fapt, la subsol) erau un coridor lung și încă o cameră, întotdeauna încuiată. Nu întrebam de ce nu o închiriem, știam răspunsul, facem economii pentru apartament. Și mai trebuie să păstrăm limita a 5 metru pătrați per om ca să nu fim scoși din graficul categoriei social defavorizate. Culoarul cel întunecos juca rol și de antreu, și de bucătărie, dar era atât de îngust, că intrau doar două scaune, un reșou și un fel de măsuță. Când mama și tata se certau, tata mergea să doarmă acolo, cu capul pe masă. Acolo asculta pe ascuns Radio Europa Liberă, la aparatul vechi și peticit cu scotch, Selena. Eram foarte mândru că tata ascultă Europa Liberă, pentru că știam că e interzis. De fapt, eram mândru că făceam parte din conspirație. Dacă împarți aceeași cameră cu cineva, nu prea ai cum să păstrezi multe secrete.” (p. 45)

Casa cu demisol are și etaj. Sub nivelul pământului, lumea e dantescă, spre deosebire de zona de deasupra, unde se poate respira alt aer. Locatarii casei acesteia se schimbă frecvent. Nu ai cum fi, într-un asemenea spațiu, altfel decât trist, ca Minotaurul prins în capcana întunecatului labirint. Sau nostalgic, dar nostalgia este „durerea întoarcerii”. Ulterior, casa aceasta este recuperată – un timp, omul matur se întoarce să locuiască aici, poate face asta, fiindcă proprietarii o închiriază. Copilul de odinioară a supraviețuit în omul matur și redescoperă, pe rând, ascunzătorile preferate – locul unde a pus un caiet, colțul unde a ferit de priviri o listă de dorințe:

„Tocmai ce mă mutasem la următorul demisol, împreună cu părinții. De fapt într-o fostă pivniță, cum s-a exprimat proprietarul. Nu există foste pivnițe, a spus răstit tata, iar proprietarul, neștiind cum să interpreteze asta, a început să râdă. Prin locurile noastre, când cineva se simte stingherit, nu știu de ce, începe să râdă. (p. 45)

„La începutul tuturor lucrurilor, am mai spus, se află un copil aruncat într-o pivniță.” (p. 44)

Cum se vede, Gospodinov are o remarcabilă ușurință de a crea enunțuri memorabile, care sintetizează într-o singură imagine înțelepciunea, experiența de viață, poezia cotidiană, câtă este, dar și secvențe de un comic involuntar. Cuvintele au un spațiu al lor, „înghit” multe sensuri și multe amintiri. Depozitează. De la fereastra demisolului, oamenii se văd retezați, trotuarul e plin de glezne și de încălțări, care diferă în funcție de anotimp. În timpul războiului, oasele preistorice, deja moarte și sparte, din muzeele europene sunt omorâte și sparte din nou. Tristețea e luată în bagaj, merge cu tine înspre orice destinație. E de ajuns să studiezi maxilarele unui om, ca să-i afli nivelul de primitivism:

„Să omori a doua oară pe cineva mort de milioane de ani, să trezești din nou spaima preistorică în cutia neagră a craniului lui.” (p. 176)

„Șlapii erau ca niște costume de baie pentru picioare.” (p. 47)

„M-am urcat în avion cu un imens bagaj de tristețe. Era mijlocul lui iunie, vremea nopților albe, infinite. Trăiam într-o melancolie neobișnuită.” (p. 248)

„Bestialitatea se ascunde întotdeauna în fălci, de acolo animalul pleacă ultimul.” (p. 13)

În mare măsură, Fizica tristeții este o cronică de familie, interesantă prin micronarațiuni cu miez moralizator. O mamă cu mulți copii, străbunica, îl uită la moară pe băiatul cel mai mic. E război în 1917, Kala e singură, are 28 de ani și opt copii. Nu-i poate crește pe toți. Băieții își găsesc mai ușor un rost decât fetele, crede femeia. Așa că pe Gheorghi îl lasă la moară, moțăind pe un sac de făină și pleacă, pe furiș, mai departe. După un timp, una dintre fete își dă seama de absența fratelui și cere, imperativ, ca mama să facă imediat cale întoarsă, după copil. Pe scurt, căci povestea e prinsă doar în câteva rânduri, imaginea femeii revine. E foarte în vârstă, la 93 de ani, copiii i s-au risipit prin lume. De ea are grijă băiatul cel mic, Gheorghi, nimeni altul decât băiatul abandonat cândva la o moară. În neam, povestea asta se spune pe ascuns, niciodată de față cu străbunica sau cu bunicul Gheorghi.

Într-un spațiu întortocheat, cu drumuri ce promit un viitor, o minimă evoluție, dar care sfârșesc într-o fundătură, ești nevoit să o iei mereu de la capăt. Să te întorci în punctul de plecare și să pornești din nou. Gândurile fac frecvent astfel de drumuri, parcurg trasee incerte sau stabile, se intersectează și găsesc căi ocolitoare, scurtături necesare.

Unitatea stilistică a textului este dată de imaginea metaforică a labirintului, un Escape room. Nu în afară, ci în lăuntrul ființei se construiește traseul dificil (imposibil) al unei făpturi pedepsite prin însăși conceperea ei. De la naștere, ființa aceasta se dovedește diferită, se distinge în mulțime, trezind, de aceea, suspiciune și respingere. Trebuie să semeni și să fii pe măsură lumii în care te naști, ca să nu riști eliminarea prin diverse forme de abandon.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural (apărut în limba română la Editura Cartier), a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și a realizat scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. În prezent trăiește la Sofia.

Las mai jos alte fragmente:

„La început nu înțelegi, crezi că lumea a înnebunit, că asta nu e posibil nici la Kafka. Dar maiorii nu citesc Kafka, sergenții nici atât. Ai ajuns aici direct din literatură, porți în secret Kafka în geanta cu masca de gaze. Ei, Proust, în pas alergător aici! Culcat! Douăzeci de flotări!” (p. 265)

„Dacă e ceva din natură ce poate fi ridicat la rang de kitsch (deoarece cultura a lucrat destul în direcția asta), atunci acel ceva e trandafirul. Orașul e plin de trandafiri. Oare pentru că trebuie să ascundă multă moarte, adunată de-a lungul secolelor? Toate cimitirele miros a trandafiri.” (p. 237)

„Despre cum noi nu existăm, atât de mult nu existăm, încât trebuie să facem ceva ieșit din comun ca să ne observe cineva.” (p. 228)

„Noaptea. Totul se întâmplă de acum înainte noaptea. În noaptea veșnică a Labirintului, acolo unde locuiește Minotaurul, sau în cele o mie și una de nopți, în palatul Șahriar. Noaptea este timpul poveștilor. Ziua este o altă lume, care nu bănuiește existența celelalte. Cele două nu trebuie să se amestece.” (p. 214)

„Unele cărți au nevoie de firul Ariadnei. Culoarele se învolburează încontinuu, se întretaie unul cu celălalt.” (p. 214)

„Cât durează cuvintele? repet, pentru că nu știu răspunsul. Să zicem, cât respirația cu care le rostești. Respiri cuvântul, e atât de ușor, îi umfli pânzele și-l trimiți către portul celuilalt. Se poate să moară până ajunge acolo, să se scufunde pe drum, să se ciocnească de o flotă de cuvinte străine. Dacă asta înseamnă efemeritate sau perenitate nemăsurabilă, nu știu să spun.” (p. 185)

„Omul trebuie să tacă o clipă și, în pauza care s-a născut, să audă vocea altui povestitor, fie el și pește, căluț de mare, nevăstuică sau bambus, pisică, orhidee sau pietricică. De exemplu, de unde știm noi că albinele nu scriu un roman? Ați descifrat măcar un fagure de miere?” (p. 179)

„Încerc să țin un catalog complet al tuturor lucrurilor. Pentru când acum va fi cândva, așa cum scriam în jurnalele din timpul școli, udate din belșug cu lacrimile adolescenței, care nu costau nimic. Ce bine că pivnița e mare, e un vechi adăpost aerian și, cu toate cele adunate peste ani, încă mai am loc destul.” (p. 137)

„Am simțit o nevoie acută să adun, să ordonez lucrurile în cutii și în carnete, în liste și enumerări. Să salvez prin cuvinte. Locul golit de o obsesie se umple de alta.” (p. 128)

„Cel mai apăsător lucru în labirint este că te afli în permanență în situația de a alege. Nu atât lipsa ieșirii, cât multitudinea de ieșiri te pune în dificultate. Bineînțeles, orașul este labirintul cel mai evident. Barthes indică Parisul ca model – labirinturile centrului și ale periferiei, construite de Osman.” (pp. 242-243)

„Ființelor omenești le place să se îmbrățișeze. Dacă vă întâlniți din întâmplare cu o ființă omenească care a supraviețuit, deschideți larg membrele superioare și îmbrățișați-o ușor. E bine să vă mențineți mâinile în această poziție cât de mult puteți. (Urmează o schiță de mână a unor oameni care se îmbrățișează.) Unei ființe omenești asta o să-i aducă o mare liniște. E posibil să înceapă să plângă cu un lichid limpede din ochi. Ființelor omenești le place să plângă. Nu vă speriați, nu se moare din asta.” (p. 129)

„Bunica nu uita să spună că ceilalți soldați aduseseră de pe front fie un ceas, fie vreo oală sau chiar un set complet de linguri și furculițe de argint. Furate, adăugă bunicul, și nu le-au scos niciodată să mănânce cu ele, doar îi știu cum sunt.” (p. 26)

Fizica tristeții de Gheorghi Gospodinov