Mulți cinefili fac o clasificare glumeață zicând că există doar două tipuri de filme: cele bune și celelalte. Eu zic că ar fi corect să vorbim și despre „filmele americane și celelalte”. Nu e o judecată de valoare, ci o etichetă stilistică. Toate filmele americane se învârt într-un teritoriu cu care suntem toți familiarizați, precum membrii aceleiași colonii culturale. Știm cum arată o cafenea de benzinărie americană, chiar dacă nu am fost niciodată acolo; putem vorbi despre diferențele arhitectonice între New York, Las Vegas și Los Angeles, mai bine decât am putea să comparăm Brașovul, Clujul și Sibiul. Știm cum arată Biroul Oval. Avem păreri documentate despre ce se întâmplă acolo, la locul de muncă al „șefului lumii libere”, în Centrul Puterii, Buricul Pământului, Sanctum sanctorum. Tehnic vorbind, deși nu există un gen al „filmelor despre președintele S.U.A.”, poate că toate genurile au și un film despre președinte.
La vârsta la care o revelație e urmată imediat de o alta, filmul „JFK” a fost pentru mine motivul pentru care am început să mă interesez de-a binelea de istoria contemporană a Americii. L-am declarat pe Oliver Stone cel mai bun regizor din lume pentru un timp. Am și azi în computer o copie a celebrului video a lui Zapruder precum și raportul comisiei Warren care stabilește că unul din cele trei gloanțe trase de Lee Harvey Oswald a avut o traiectorie surprinzătoare, contorsionată, trecând atât prin președintele J.F. Kennedy, cât și prin guvernatorul Connally. Încă nu eram conștientă (la vremea aceea) că deschisesem poarta unui mit modern. Mă atrăgeau tot felul de detalii care nu au o conexiune directă, cum ar fi faptul că Oswald, vinovatul declarat, a emigrat un timp în Rusia, în timp ce Zapruder, omul ce a filmat imaginile magnicidului, a emigrat din Rusia. Și drumurile lor s-au intersectat în Dallas.
Întotdeauna m-au fascinat conexiunile astea false, precum cablurile puse invers, doar pentru a te induce în eroare, atunci când încerci să dezamorsezi o bombă. Ornează narațiunea și dau motiv de noi și noi teorii ale conspirației. Căci ce poate fi mai atractiv pentru public (american sau român, nu mai contează) decât o bună conspirație?!
„Glonțul magic” care l-a ucis pe Kennedy, în interpretarea comisiei Warren, s-a comportat ca un glonț de film. De obicei, când au loc împușcături într-un interior, obiectele de sticlă se sparg cu zgomot, chiar și pereții sunt făcuți șvaițer, lăsând dârele de lumină să traverseze spațiul, ca într-un experiment pentru demonstrarea efectului Tyndall. Mobila, însă, se salvează în mod miraculos! Gloanțele alea străbat pereții (fie ei și subțiri), dar eroii sunt protejați de o canapea? Am și văzut planuri-detaliu în care glonțul din filme zbura uneori către țintă cu cartuș cu tot, deși la ora asta, după atâta film și seriale cu detectivi americani, știm cu toții că respectivul cartuș trebuie să cadă ca să fie adunat apoi de către criminaliști. Da, uneori chiar și în filmele cu pretenții de realism, sau în documentarele unice în istorie, ca cel pe 8 mm al lui Abraham Zapruder, gloanțele refuză să se supună legilor balisticii și devin magice.
Inevitabil, am comparat mental cu capodopera lui Oliver Stone toate producțiile văzute pe urmă, legate de Casa Albă. Încă nu știam că nici unul din filmele viitoare ale regizorului meu favorit de atunci nu se va ridica la înălțimea lui „JFK” pentru mine, că voi ajunge să casc la un alt film prezidențial de același autor, numit „Nixon”. Filmul nu-i chiar rău… Dar, în ciuda interpretării lui Anthony Hopkins, l-aș reedita la sânge, reducându-l la jumătate. „W.”, tot de Oliver Stone m-a surprins, trebuie să recunosc. Sau poate că de data asta o fi meritul actorului Josh Brolin, cel care îl interpretează pe George Bush Jr.
Evident, Stone este abonat la președinți. Gândesc că acum ar trebui să aibă în lucru un scenariu despre Barack Obama. La loc de cinste, ar trebui să fie scena cinei de gală din 2011, în care președintele face mișto crunt de un om de afaceri ce îi tot neagă cetățenia americană, unul numit Donald Trump. Președintele prezintă în public videoul nașterii sale: un montaj comic realizat pe baza desenul animat „Lion King”. Se zice că atunci și-a jurat Trump să se răzbune. Nu contează dacă e adevărat, contează că se integrează perfect în narațiunea mitului. Și când Trump ajunge președinte în acest film și e primit la Casa Albă de către Obama-Lion-King, filmul lui Stone se termină? Cred că nu. Ar fi un final în coadă de pește. Nu e genul lui. Sau poate regizorul va opta să facă filmul despre președintele Trump, nu despre Obama, tocmai ca să aibă un final bun. Unul cu adevărat dramatic.
În majoritatea filmelor în care apare, Președintele Americii e un personaj secundar, dar la fel de important ca Sfântul Graal. Eroii răi și buni gravitează în jurul lui, unii încercând să-l distrugă, alții să-l salveze, dar toți acceptându-i extrema importanță. (Poate mai puțin antagoniștii extratereștri din „Mars Attacks!”) Supereroii cu puteri fabuloase, sau agentul Jack Bauer, în cele mai lungi 24 de ore din istorie riscă totul pentru a-l apăra. Asta e rețeta a 99% din ficțiunile prezidențiale.
Pe urmă ar trebui menționat un alt tip de președinte, mult mai rar: cel ce nu are nevoie să fie apărat. E capabil să o facă singur-singurel. Bill Pulman, în „Independence Day”, e un erou ce combină ideea de cel mai bun funcționar bugetar din stat cu cea de vajnic pilot de luptă. Din filmul ăsta îmi amintesc doar o stranie conexiune: Windows era compatibil cu soft-ul extraterestru. Îi „virusau” pe alieni de le mergeau fulgii! Restul evenimentelor au pălit în fața acestei descoperiri. Dacă tot e să râdem de filme cu președinți, sincer, prefer varianta „Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb”.
Revenind: cel mai tare președinte hiperactiv de film e Harrison Ford în „Air Force One”. Doboară un avion plin de ruși răi (căci pe vremea aia rușii erau răi), plus un american trădător. Așa cum trebuie, domnii mei! Președintele ideal! De nedepășit! Poate că ar fi cazul ca acest actor să candideze și în realitate. Dacă acum, în viața reală, președintele e un soi de Mister Popularitate, Harrison Ford are multe atuuri: a luptat în Războiul Stelelor, e ingenios și imbatabil ca Indiana Jones. Și are nume prezidențial! „Ford”! Ce se mai poate cere? Curriculum perfect!
După aceea urmează categoria filmelor biografice, în general împinse în față de actori de forță: Daniel Day-Lewis în „Lincoln”, Paul Giamatti în „John Adams”, Gary Sinise în „Truman”, Judy Davis și James Brolin în excelentul mini-serial „The Regans”. Că veni vorba de Lincoln… aș menționa și genul popular în care președintele e… vânător de vampiri, dar doar pentru că nu înțeleg fenomenul și mi-ar plăcea foarte mult ca cineva să mi-l explice. Înțeleg că Șeful Suprem trebuie să lupte cu Răul Suprem, înțeleg că uneori americanii și-ar dori ca masculul alfa să aibă superputeri. Dar de-aici la a-l trata pe Lincoln ca pe Van Helsing… Poate într-o zi voi fi capabilă să elaborez o teorie. Deocamdată falsa conexiune îmi scapă.
Filmul meu favorit despre Nixon e fără Nixon. Vorbesc despre „All the President’s Men”. E dintre operele vinovate de strania mea idee de a mă face ziarist. (Din păcate am dus-o la capăt timp de câțiva ani.) Filmul intră în aceeași categorie cu „JFK”. Scenaristul și regizorul trebuie să fie demențial de ingenioși pentru a injecta tensiune și suspanse în filme în care personajele sunt în general statice. Alt genial film cu același protagonist este „Frost/Nixon”, un președinte post-Watergate, culmea carierei actorului Frank Langella.
În anii ´90 a avut loc o mare revoluție în imaginea președintelui american din cinema. Aaron Sorkin l-a făcut erou romantic în „The American President”. Președintele văduv interpretat de Michael Douglas se îndrăgostește de lobbista Annette Bening. Filmul părea să coboare de pe piedestal mitul președintelui, să-l trimită într-o zonă nouă, evident inferioară. Dar, de fapt, această tușă romantică a fost impulsul pentru o altă revoluție prezidențială de ficțiune.
Pentru acest scenariu, Sorkin strânsese tone de material despre Casa Albă pe care n-a ajuns să le folosească. Acumulase atâtea cunoștințe interesante cu care nu avea ce face, astfel încât s-a gândit să inoveze un serial pe această temă. I s-a spus că va ieși neinteresant, lipsit de dinamism, că publicul nu va accepta ideea. El a replicat că serialele cu avocați vând fenomenal. Martin Sheen jucase în filmul romantic înainte pomenit rolul domnului Deputy Chief of Staff. În serialul „The West Wing” l-au avansat la protagonist suprem. Din episodul unu am aflat că președintele e numit cu acronimul funcției sale, POTUS. Am rămas cu gura căscată și m-am lăsat încântată de latura documentară a noului tip de serial. Aventura a durat șapte ani 7 ani, spre disperarea apropiaților care nu mi-au înțeles adicția. Vorba fratelui meu: „Tu și filmele tale cu oameni care stau pe scaun!”
Să vezi cum funcționează Casa Albă pe dinăuntru e o mare găselniță. Prima Familie fascinează America. O vezi și știi cum arată modelul ideal de familie al majorității momentului. Te întrebi cum de tabuul a rezistat atât de mult timp, înainte ca Sorkin să se ocupe de tema asta. De la el încoace s-a evoluat rapid și președintele de serial s-a banalizat deja. Ma întreb, pe când un reality?
Serialele de azi propun fie un președinte slab, mai îndrăgostit de amantă decât de profesie, în serialul „Scandal”, semnat de fabricanta de drame de succes, Shonda Rhimes, fie un președinte sociopat ce nu ezită să ucidă cu mâna lui în serialul „House of Cards”. S-a terminat cu idealismul! Președintele e azi din ce în ce mai degenerat. Uimitoare legătură între ficțiune și viață, nu-i așa?
Apropo de fascinantele false conexiuni: în serialul „House of Cards”, președintele Americii, interpretat de Kevin Spacey își dezvăluie monologul interior privind în obiectivul camerei, stabilind (chipurile) o relație directă cu publicul. În serialul „House of Lies”, consultantul în management interpretat de Don Cheadle își spune monologul privind în obiectivul camerei, stabilind, chipurile, o relație directă cu publicul. Revenind la serialul „House of Cards”, Robin Wright interpretează rolul soției unui politician (Kevin Spacey) ce-și aruncă amanta sub tren. În „State of Play”, aceeași Robin Wright, pe atunci chemată și Penn, interpretează rolul soției altui politician (Ben Affleck) ce-și aruncă amanta sub tren. Uneori sufăr de un puternic sindrom déjà-vu! Oare de ce? Filmul să fie de vină? Viața?
Adaug acum categoria serialelor ce s-au străduit să obișnuiască poporul american cu ideea de femeie conducând Biroul Oval. Geena Davis în „Commander in Chief”, Sigourney Weaver în „Political Animals”. (Și o altă falsă conexiune: Sigourney mai fusese la Casa Albă, dar în chip de First Lady în comedia „Dave”, cu Kevin Kline.) De fapt, unicul serial cu președinte-femeie ce merită aplauze e comedia „Veep”, cu Julia Louis-Dreyfus. Da, evident, vorbim doar de vicepreședinte, un grad mai jos, dar atât valoarea spectacolului, cât și faptul că trece într-una prin Casa Albă, au pus serialul pe lista mea și gata! Accept și vicepreședinte, dacă mai mult nu se poate, nici măcar în ficțiune.
Am vorbit despre președinții Americii din tot soiul de filme, inclusiv unele doar ipotetice. Favoritul meu este filmulețul lui Zapruder. Îl declar cu siguranță, filmul secolului XX pe această temă. Fiecare secundă este cunoscută de milione de persoane de pe glob. De câte ori am ocazia să revăd vreo secvență, încă aud în minte vocea lui Kevin Costner comentându-l (în „JFK”) Dar care-i filmul prezidențial favorit al consumatorilor? Se pare ca serialul „24” bate de departe la nota pe imdb.com.
Zilele trecute am văzut un sondaj care afirmă că „Citizen Kane” de Orson Welles e declarat de către spectatorii întrebați cel mai bun film din istorie. În fiecare an se întâmplă asta cel puțin o dată. E un ritual. Eu nu cred în rezultatele acestor sondaje. De ani buni, pe imdb.com, cel mai iubit film iese la notă „The Shawshank Redemption”, acest Montecristo modern. Nu accept diferența disproporționată de gusturi ale publicului. Prefer să cred în notele de pe imdb. Câștigătorul nu are absolut nimic în comun cu Orson Wells. Sau poate că da?! Cred că deja văd o falsă conexiune: „The Shawshank Redemption” este bazat pe o povestire de Stephen King, „Rita Hayworth and Shawshank Redemption”. Iar Rita Hayworth a fost muza și soția lui Orson.
Recunosc că mai am un motiv să cred că mulți zic că au văzut „Citizen Kane” fără să-l fi văzut. Dar asta nu înseamna că ei mint! Doamne ferește! Poate că au cinat în timp ce-l puneau la TV și mai aruncau un ochi din când în când… De fapt, eu fac propria mea ancheta secretă de ani buni. De câte ori aud pe cineva vorbind bine despre acest film, întreb cu falsă ingenuitate: „îți place partea în care Kane ajunge președinte?” „Enorm!”, îmi răspund de obicei intervievații înșelați fără milă. Pot folosi alte cuvinte, dar sensul e mereu același. Imensa majoritate afirmă că „Citizen Kane”, cel mai bun film din toate timpurile, e despre președintele S.U.A. Asta descopăr și confirm continuu, cu persoane de diverse naționalități cam de vreo 20 de ani încoace. Niște false conexiuni împing publicul spre această concluzie. De fapt, Kane se căsătorește în film cu nepoata președintelui Americii. Atât de aproape de Casa Albă reușește să ajungă.
Dar iată că așa pot adăuga „Citizen Kane”, cel mai bun film nevăzut din istorie, pe lista filmelor cu președinți. De ce nu? La urma urmei, în viața reală, Charles Foster Kane este președintele Americii chiar acum.
