Ce nu a vrut autorul să spună sau Despre frumuseţile nesocotite

Simplificând pe cât ne este cu putinţă, Eugen Negrici mută prin conceptul „expresivităţii involuntare” atenţia de la intenţia autorului literar şi critica de şcoală veche pe segmentul text – destinatar sau, altfel spus, pe relaţia dintre operă şi consumator, dintre obiect şi interpret. Contrariat că acest concept, oferit specialiştilor cu 40 (!) de ani în urmă, nu a fost speculat pe măsura bogatelor (inepuizabilelor) sale resurse teoretice, autorul pune la temelia operatorului critic propus premisa că doar intensificarea receptării şi înnoirea obiectului (subl. aut) pot spori intensitatea desfătării, pe de o parte, şi dimensiunea implicării interpretului, pe de alta, spre deosebire de intenţionalitate şi demers critic, înţeles ca „identificare şi descifrare a intenţiei autorului”, care dau artei semnalmentele rigidităţii:

Conformarea comodă a criticii la scheme de înţelegere consolidate, dogmatismul ţinutei interpretative, scara restrânsă şi îngheţată a valorilor, cortegiul de odihnitoare opinii standardizate, de goale formule oraculare, de ticuri verbale, de simboluri figurative, referinţe şi modalităţi de abordare împrumutate, nu o dată, din recuzita prestigioasă a unor figuri tutelare, a căror carieră trezeşte la mulţi instinctul imitaţiei, însăşi domesticitatea, docilitatea excesivă faţă de aceste figuri se explică, într-un fel sau altul, prin credinţa, cel mai adesea implicită, în obiectivitatea actului interpretativ” (p. 14).

Opera, având prin însăşi apariţia ei existenţă autonomă, nu poate fi condiţionată de impunerea unei anumite sau unice interpretări, nu poate fi controlată. Interpretul (se evită cu obstinaţie termenul de „critic”) care e cititorul se va strădui să înmulţească „asociaţiile sugerate de complexul de stimuli al oricărui text”. Opera, în sens de formă, înseamnă un câmp de posibilităţi, în vreme ce interpretarea este proces constructiv semantic (ori „imaginaţie semantică în act”), căci opera se află în proces de semioză deschisă:

Varietatea «execuţiilor» individuale – care face ca lectura să fie complementară creaţiei – îşi are temeiul în natura complexă a persoanei interpretului, persoană care, prin actul critic, este ea însăşi marcată de istorie” (p. 19).

Dirijaţi către tronsonul text – destinatar, e nevoie apoi de amplificarea receptării pentru obţinerea efectelor expresive, adică „manipularea contextelor acesteia, act de inteligenţă, de virtuozitate critică”, totul în scopul dobândirii „efectelor de înstrăinare”, ceea ce e totuna cu a contrazice, în cât mai multe chipuri, sistemele de aşteptări, încrezători că „nimic nu e univoc semnificativ spre a fi ignorat”. Nefiind decodare, interpretarea va conduce la „revelarea «conţinutului latent» dincolo, şi, uneori, împotriva voinţei autorului ca forma să fie înţeleasă şi consumată aşa cum a produs-o el” (p. 24).

Receptarea este orientată spre valorificare, disponibilitatea interpretării este prinsă de ideea de context, aşa încât

a interpreta devine acelaşi lucru cu a stabili locul unui semn sau al unui grup de semne în contexte în care acestea capătă semnificaţii mai profunde, imposibil de descoperit printr-o raportare la un singur sistem de referinţă, la cel curent. Tot ceea ce se naşte în afara acestor intenţii şi semnifică (subl. aut.) intră în conceptul… expresivităţii involuntare” (p. 25).

Odată reconsiderată în sensul de mai sus, critica va modifica unghiurile şi va avansa prin complicare (renunţând la simplificarea prin verdicte), metabolizând noi şi noi semnificaţii, înviorând arta şi stimulând structurile inteligenţei şi imaginaţiei. Fireşte, prin descoperirea efectelor expresive involuntare.

Eugen Negrici propune în cuprinsul studiului, prin aducerea lor pe tărâmul expresivităţii, o altă lectură a unor texte mai vechi, deblocând procesul de consum estetic prin recomandarea unor noi sisteme de semnificaţii. Resemnificarea se declanşează la nivelul stimulilor, continuă prin mecanismele perceptive şi, când se plasează la altitudinea intelectului, favorizează operaţia oricărei metode şi oricărui procedeu de stilistică şi poetică apte să repartizeze semnificaţii din care – înglobate în ceea ce este numit „fisiune semantică” – să fie decelate valori.

Este vorba de valori fragmentare, se precizează, nu de opere în integralitatea lor; mai exact, de acele frânturi care au proprietatea de a semnifica, de a genera o surpriză (nu neapărat în accepțiunea de „noutate”) în raport cu un cod de aşteptări:

În felul acesta, ceea ce semnifică este valoare şi este valoare numai ce semnifică în orizontul nostru spiritual. Ceea ce a fost semnificativ pentru critica unei epoci şi a fost adoptat atunci ca «valoare definitivă» rămâne valoare istorică dacă încetează să mai semnifice în raport cu sistemul de referinţă al epocii noastre” (p. 32).

Expresivitatea involuntară determină, în calitate de concepţie asupra valorii, selecţie şi, mai mult, recuperare (fie ea şi intermitentă), ţinând cont de codul de referinţă al cititorului, în dinamică imprevizibilă, şi acceptând „existenţa unei simultaneităţi constant potenţiale a valorilor”. Din această perspectivă, cititorul este acel salvator care caută remedii revificatoare şi „unghiuri de adversităţi” pentru împrospătarea evenimentului receptării semnificative.

Demersul lui Eugen Negrici nu este acela de a impune din nou funcţia primară a unui text (din periferia istoriei literare, uitat, estetic ignorabil ş.a.m.d.), ci de a-i conferi roluri noi în contexte noi. Criticul va propune în paginile volumului, aşadar, câteva modalităţi de reconvertire semnificativă a unor texte. Studiul discutat multiplică valori prin înmulţirea efectelor expresive, fiind purtător al unei morale a culturii, iar metoda preferată este multiplicarea efectelor prin sublinierea celor neintenţionate. În accepţiunea sa extinsă, criticii canonice i se va substitui o acţiune fondată pe proiectul descoperirii valorilor, întrucât în interpretare nu există criterii absolute.

În sumar: obiectul (opera) are posibilităţi nesfârşite, metoda aleasă evită definitiv relaţia creator – operă şi ignoră critica provocată de intenţionalitatea operei. De ce? Fiindcă perspectiva cititorului este subiectivă, personală, sensibilitatea receptorului fiind tot timpul în mişcare. Această morală a culturii este totuna cu o morală a recuperării, graţie căreia rezultatul va fi înmulţirea patrimoniului artistic prin cât mai multe efecte expresive.

Mecanismul expresivităţii este efect al contrazicerii unor obişnuinţe de lectură, prin surpriză, „căci emoţia provine, în artă, cel mai adesea, din blocarea regularităţii” (p. 86).

Către ce se îndreaptă atenţia autorului? „Înţelegerea acestui mecanism al emoţiei ivite din blocarea regularităţii ne îndreptăţeşte să luăm sub observaţie textele socotite drept plate, banale, amorfe, retorice, discursive etc., pentru că, prin inserarea lor în contextul literar de azi, ele semnifică – cum se va vedea – datorită tensiunii pe care o provoacă în cadrul acestuia şi în raport cu el” (p. 95).

Pagini încântătoare urmează: literator de creaţie, Dosoftei izbuteşte – involuntar, desigur – prin mânuirea elementelor prozodice (prin strădanii de formalizare) să işte în „Psaltirea în versuri” scânteieri lirice; chemându-l la susţinere pe G. Călinescu, neîntrecut în a emite formule critice servind expresivităţii involuntare, Eugen Negrici are astfel apă la moară să îndrăznească să presupună că cronicile ritmate (Dosoftei şi Miron Costin) sunt „primele manifestări poetice apărute în chip organic”; caracteristica stilistică a „Istoriei ieroglifice” este indeterminarea, mesajul echivoc al textului (datorită căruia limbajul, şi prin unicitatea lui, capătă însuşiri metaforizante) e predispus decriptării; după operele literaturii române vechi, criticul se apleacă asupra unor lucrări ieşite din zona esteticului: ignorând tot ce se ştie despre acestea, Eugen Negrici scotoceşte prin cufărul prăfuit şi abrogă banalul din poezii de Teodor Şerbănescu şi Matilda Cugler şi, prin procedee de-o excepţională dibăcie tehnică, înlătură cu gentileţe stângăcii şi nătângíi, dezvăluind subtilităţi nebănuite: la Conachi (unde sursa efectului involuntar este marea subtilitate a complimentării), Alecsandri şi Bolintineanu, „neputinţa şi confortul (pofta pentru convenţiile poetice – n.n.)… se convertesc în tradiţie literară”.

Suflet altruist care eliberează prin curcubeie lexicale texte de sub felurite stigmate, Eugen Negrici pare câteodată, totuşi, să fie constrâns să revină, în execuţiile sale teoretice de mare măiestrie, tot la intenţia autorului (presupunând – dar asta e altă discuţie – că aceasta este indubitabilă sau că, spre limită, a fost vreuna plauzibilă). Cel puţin, dacă nu la aceea care i-a fost atribuită prin mijloacele menţionate mai sus (vezi citatul cuprinzător de la p. 14), la o alta, dar sigur tot act deliberativ. Părerea despre Conachi şi Bolintineanu e că „disimulează emoţia şi gravitatea, camuflând demonul ironiei”, că cei doi „ironişti” îşi pun cu bună ştiinţă „cea mai subtilă dintre măşti” (p. 116); reinterpretând un text – şablon al unui şlagăr, criticul susţine la finalul demonstraţiei că un cititor „ideal… va hotărî că autorul de clişee îşi împinge foarte departe disimularea ironică şi că, în deplină luciditate şi nicidecum din rutină, îşi asumă jocul trist al previzibilităţii” (p. 128); în fine, despre „naraţiunile «greşite»”, criticul apreciază că „pot fi reinterpretate ca o manifestare a voinţei calculate de a comunica un sentiment de suspensie şi de indeterminare” şi că tocmai „sustragerea de sub tirania cauzalităţii există aici tot ca decizie, deci tot ca victorie a inteligenţei” (p. 147).

Ajungem ca, neglijând din ipoteză acea intenţie cu care un autor e îndeobşte acreditat, scormonind – cu intuiţie critică, cu arsenal teoretic – după efecte neştiute, dar latente, bine cuibărite în zestrea unui text, să-i atribuim aceluiaşi autor alte intenţii, iar noile efecte să nu poarte, aşa cum ne-ar fi plăcut, marca involuntarului, ci să fie roadele altor vreri.

Lămuriri aşteptăm să ne furnizeze tot Eugen Negrici: la a III- ediţie a cărţii, în finalul cuvenitului „Cuvânt – înainte”, pledând pentru posibilitatea expresivităţii de a se substitui artisticităţii, criticul literar ne binevesteşte că are în… intenţie întocmirea unei cărţi de „teorie a literaturii, alcătuită, exclusiv, din direcţia receptorului şi în care literaritatea să fie înlocuită consecvent de expresivitate”.

expresivitatea-involuntara_1_fullsizeEditura: Cartea Românească

Anul apariției: 2017

Colecția: Cărți fundamentale

Nr. pagini: 180

ISBN: 978-973-23-3167-5

Sursa foto: https://cultural.bzi.ro

Share.

About Author

Avatar photo

Am încercat odată să definesc scriitorul. El este sortitul, scriam, în care harul se altoiește rodnic, în livada bunului simț, pe tulpina robustă a voinței. Cuvintele vin blânde să-i mănânce din palmă, iar el le hrăneşte cu spirit. Preţuim scriitorii citindu-le cărţile. Cronica e mărturia că le-am metabolizat cărţile şi, totodată, mulţumirea că-mi dăruiesc ipostaze dezirabile.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura