Experimente literare

Yasunari Kawabata, scriitor japonez nobelizat, în 1968, „pentru măiestria lui literară, care exprimă cu mare sensibilitate esența spiritului japonez”, se sinucide, patru ani mai târziu de la obținerea acestui premiu, repetând gestul unui alt cunoscut scriitor nipon, bun prieten, Yukio Mishima.

Sinuciderea, act ritualic specific, de altfel, istoriei și culturii japoneze, sporește misterul și frumusețea, chiar fascinația exercitată de romanele lui Kawabata asupra cititorilor de pretutindeni. Indiferent de motivația care stă în spatele unui astfel de act definitiv, când este vorba despre un artist, sinuciderea însăși devine o legendă, un mit.

Unul dintre primele romane scrise de Kawabata, tradus pentru prima oară în limba română, grație eforturilor lui George T. Șipoș, este Călătorie către curcubeu (titlul românesc pentru care a optat traducătorul), care făcea parte, se pare, dintr-un triptic, alături de alte două romane, mult mai cunoscute, respectiv O mie de cocori și Sunetul muntelui. Cele trei cărți au o problematică unitară: viața și relațiile de familie, senectutea, iubirea tragică, sinuciderea. Cu alte cuvinte, marile teme ale literaturii scrise de celebrul prozator nipon. Dacă suratele sale din aceeași trilogie au fost traduse în mai multe limbi, bucurându-se astfel de notorietate atât în Japonia, cât și în afara granițelor acesteia, romanul de față nu a beneficiat de aceeași soartă. Autorul nu a revenit, potrivit spuselor traducătorului, la această carte, care a rămas astfel la stadiul de experiment, de atelier literar. El însumează și anunță însă nu doar temele grave enumerate mai sus, ci și procedee specifice constructelor narative ulterioare.

Mulți ani, romanul acesta a rămas aproape necunoscut cititorilor din afara Japoniei. Fără să fie o capodoperă, el întregește datele de istorie literară în ceea ce îl privește pe Kawabata, făcând astfel corp comun cu celelalte două romane din trilogia proiectată inițial de scriitor.

Traducătorul român precizează, în nota de la sfârșitul cărții, că a întâmpinat dificultăți multiple, de ordin stilistic în special, deoarece Kawabata nu și-a revizuit textul, așa cum a făcut-o în cazul celorlalte mult mai cunoscute romane ale sale, astfel încât limbajul regional și ambiguitatea de natură semantică, precum și repetițiile unor termeni au făcut, inevitabil, ca procesul de traducere să devină anevoios.

Călătorie către curcubeu este un roman de atmosferă, nu de acțiune propriu-zisă. Două familii se confruntă cu sinuciderea unui membru și cu viața de după săvârșirea acestui act. O femeie, mamă, dar nu și soție, își ia viața. Un tânăr, mereu labil emoțional, nefericit în dragoste, își ia viața. Un altul, la fel de vulnerabil, moare în război, presimțindu-și și clamând, anticipativ, un astfel de destin implacabil, încât moartea sa pare tot un act suicidar.

Arhitectul Mizuhara are trei fiice cu trei femei pe care, în felul său, le-a iubit, căsătorindu-se doar cu una dintre ele. Cele două fiice care cresc sub același acoperiș sunt Momoko (copil rezultat în urma unei iubiri de tinerețe) și mezina Asako, fiica legitimă. Aceasta din urmă pornește în căutarea surorii mijlocii, născută în urma legăturii amoroase a lui Mizuhara cu o gheișă din Kyoto.

Cealaltă familie, tatăl și fratele lui Keita, iubitul lui Momoko, mort în Cel de-al Doilea Război Mondial, suferă în felul lor pierderea acestuia ca membru al detașamentelor de piloți Kamikaze: tatăl resimte vinovăție pentru că nu i-a acordat suficientă afecțiune, iar mezinul, Natsuji, face tot ce-i stă în putință să nu fie asociat memoriei și figurii fratelui său, încercând astfel să-și trăiască propria viață. Complicatele relații de familie, povara culpei sau fascinația resimțită de tații vârstnici în fața corpului feminin în splendoarea tinereții sunt aspecte nuanțate de Kawabata și în celelalte romane ale sale.

Dintre personaje, Momoko este singura care se detașează, individualizată prin comportament, atitudine și limbaj. Aș zice că este un personaj aproape dostoievskian prin apetența pentru tragic, prin sfâșierea lăuntrică permanent secondată de (auto)ironie, prin neașezarea ei pe dimensiunea normalității cotidiene. Celelalte personaje, schițate incomplet, gravitează în jurul ei, evidențiind-o, precum pilitura de fier în jurul magnetului.

Evident, lipsa unei structuri narative care să aibă în centru o intrigă și un conflict urmărite consecvent constituie unul dintre punctele slabe ale romanului. Mișcările sufletești, trimiterile culturale, descrierile s-ar fi putut grefa pe un schelet narativ mai solid, capabil să mențină lectura atentă. Cititorul s-ar putea simți frustrat că prozatorul japonez nu aprofundează, la nivel psihologic, natura unora dintre relații: între tați și fii, între tați și fiice, între surori, între femeile-soții și curtezane. Asako, de pildă, este doar o contrapondere palidă, prin inocența și firea ei idealistă, la Momoko cea realistă, necruțătoare, de un cinism exagerat în relațiile cu toți cei din jurul ei. Antiteza este prea evidentă, în mod cert exagerată.

Neașezarea din cele două familii, inapetența pentru relațiile de durată și povara zilnică a unei vinovății difuze sunt, poate, elementele care conturează societatea niponă postbelică în efortul ei constant de a se așeza pe dimensiunea unei cvasinormalități care i-ar permite funcționalitatea. O lume care își recuperează memoria și, prin ea, identitatea.

Care este, din această perspectivă, semnificația curcubeului din titlul cărții? În prima pagină, călătorind spre casă, în tren, Asako „a văzut curcubeul arcuindu-se pe malul opus al Lacului Biwa”. O apariție ciudată, căci este decembrie. Un curcubeu de iarnă. Mai târziu, o reproducere în culori a unui celebru tablou de Millet, „Primăvara”, așezată pe peretele unei rezerve de spital, îi deschide lui Asako dorința de a răsfoi albumul cu reproduceri de artă. „Primăvara” lui Millet înfățișa un curcubeu arcuit deasupra unui lac. Un tablou neterminat atunci când a fost expus, în Salonul de la Paris, în 1868. Șase ani mai târziu, Millet termină pânza, socotită ultima sa mare capodoperă, celebrul pictor decedând la un an după, în 1875.

Asako nu își amintește că și acasă, în camera mamei, exista o reproducere după același tablou, un suvenir adus în familie de arhitect dintr-o călătorie în Occident. Memoria mezinei nu se declanșează imediat, dar cititorul face rapid legătura între impactul afectiv al tabloului și una dintre scenele puternice din istoria de familie, respectiv prima zi în care tatăl o aduce pe Momoko acasă, după sinuciderea mamei fetiței:

„- Ce forță, ce bucurie profundă în acest tablou al lui Millet! Când am venit de la țară și-am văzut acest tablou occidental, am simțit că-ncep o viață elegantă și plină de aventură, complet diferită de cea pe o dusesem până atunci. Când am aflat că o să mă duc cu tata acasă a fost ceva echivalent cu un curcubeu în mintea mea de copil.” (pagina 181)

Traducătorul explică, în nota de final, ambiguitatea titlului, considerând că autorul însuși a întreținut voit posibilitatea unor interpretări multiple. Menționează astfel că alți traducători în limbi europene au optat, de pildă, pentru un titlu mai simplu, precum „Curcubeul” sau „Curcubeie”. Cel ales pentru varianta românească are la bază imaginea descrisă de Asako în scrisoarea ei către Momoko. Printre altele, mezina îi descrie o furtună cu grindină, în Tokyo, după care răsărise curcubeul, iar Momoko are senzația că sora ei „mergea pe un drum lat, asfaltat, exact către inima unui curcubeu imens, arcuit în fața ei”. Drumul către curcubeu, (re)găsirea identității sau poate calea către fericirea personală, dincolo de spectrele celor morți în împrejurări violente.

Deși inegal, doldora de promisiuni, acest roman de tinerețe are totuși forța și fascinația care îi vor subjuga ulterior pe cititorii lui Kawabata. Liniile lui se vor ordona altfel în celelalte cărți. Cine știe, poate că fascinația exercitată de acest exercițiu romanesc rezidă tocmai în personajele aparent fragile, bâjbâind în căutarea propriei identități, a rostului care să (le) aducă împlinirea și liniștea, călătorind prin orașele mari ale Japoniei supurând încă după conflagrația mondială…

Călătorie spre curcubeu de Yasunari Kawabata