Eseuri sceptice, de Bertrand Russell

Scepticismul este cea mai dificilă atitudine cognitivă şi/sau spirituală, dar, din punctul meu de vedere, singura compatibilă cu onestitatea intelectuală. La rândul ei, onestitatea intelectuală este o condiţie sine qua non a cunoaşterii demne de acest nume. Gândirea europeană este inseparabilă de scepticism, ba chiar pot spune că este o pendulare continuă între momentele de criză sceptică şi cele constructive. O pendulare între încercarea de a spune şi a şti şi conştiinţa dureroasă a contradicţiilor implicate în orice spunere.

Scrierile lui Bertrand Russell, spectaculosul şi exasperantul “cruciat raţionalist care se îndoia de puterea raţiunii”, cum îl numeşte John Gray, sunt nişte admirabile sinteze de spirit sceptic şi spirit constructiv. Russell scrie absolut delectabil atunci când militează împotriva prostiei şi fanatismului, atunci când radiografiază nemilos ipocriziile “oamenilor buni” şi atunci când o face pe avocatul diavolului (“oamenilor răi”). Este savuros atunci când scufundă în sosul coroziv al ironiei fine toate laşităţile secolului şi atunci când ne dezvăluie, pesimist, dar nu fatalist, natura umană şi toate contradicţiile ei. Şi, exact în aceleaşi rânduri, întâlnim un Russell care crede realmente într-o lume care poate deveni mai bună prin raţiune; de altfel, nu se sfieşte să spună de mai multe ori că lumea poate deveni un paradis dacă oamenii ar adopta rigorile raţiunii şi spiritului sceptic.

Dar ce este un sceptic?

În primul rând, scepticul este cel care crede că, dincolo de angajările politice, sociale şi metafizice, “toate-s vechi şi nouă toate” în ceea ce-i priveşte pe oameni, că există o natură umană subsecventă care nu ne îndreptăţeşte să sperăm la transformări sufleteşti profunde şi în masă, cel puţin nu pe termen scurt. În spatele dorinţei de a şti, ştie scepticul, se află dorinţa de a crede. Iar dacă ştiinţa ameninţă credinţa (nu neapărat religioasă), credinţa (în spatele căreia se află dintotdeauna o dorinţă arzătoare) va învinge de regulă ştiinţa:

“Omul este o fiinţă eminamente visătoare, pe care o trezeşte câteodată, pentru o clipă, câte un element deosebit de inoportun din lumea exterioară, dar care apoi recade repede în fericita picoteală a închipuirii.”

În a doilea rând, scepticul este cel care, conştient fiind de mobilurile mai mult sau mai puţin transparente din spatele crezurilor şi a acţiunilor fondate pe crezuri, ştie că o idee sau o poziţie teoretică au întotdeauna mult mai multe şanse să fie false decât corecte. De aici, poate, admiraţia aproape necritică a lui Russell pentru psihanaliză, metoda prin excelenţă a devoalării motivaţiilor ascunse.

Scepticul este cel care, la limită, nu acceptă decât adevărurile întemeiate raţional, fiind gata să le revizuiască sau să le abandoneze oricând ar deveni mai raţional să o facă. El este conştient, de asemenea, că a renunţa la anumite convingeri poate provoca traume intelectuale şi şocuri emoţionale, dar are disciplina interioară şi voinţa fermă de a prefera adevărul (înţeles ca punct mereu vizat, niciodată atins). A prefera întotdeauna adevărul este crezul moral al scepticului.

Nu în ultimul rând, scepticul de tip russellian este cel care încearcă să trăiască raţional şi să caute adevărul chiar dacă asupra lui planează întotdeauna umbra erorii. Cu alte cuvinte, scepticul russellian este cel care alege să NU ducă scepticismul până la ultimele lui consecinţe. La limită, scepticismul absolut eşuează fie în paralizie, fie în imposibilitatea de a deosebi adevărul de fals (scepticul Pyrrhon îşi găseşte maestrul pe cale de a se îneca într-o mlaştină, dar nu îl ajută să scape deoarece nu găseşte suficiente motive raţionale pentru a o face).

Adunând tot acest etos sceptic într-un set sintetic de norme de comportament, Russell precizează:

“Scepticismul susţinut de mine se rezumă la următoarele: i) atunci când părerile experţilor concordă, opinia contrară nu poate fi niciodată certă; ii) atunci când susţinerile experţilor nu concordă, nicio opinie nu trebuie considerată certă de un non-expert; iii) atunci când toţi experţii sunt de părere că nu există temeiuri suficiente pentru o anumită opinie, omul de rând ar face bine să-şi suspende judecata.”

Eseurile sceptice sunt încercările teoretice ale unui om implicat. Russell nu reuşeşte el însuşi să fie sceptic până la capăt în multe chestiuni. Face uneori predicţii hazardate, analizează câteodată părtinitor situaţii simetrice şi crede prea uşor în posibilitatea paradisului terestru. Dar, dincolo de toate acestea, cartea oferă o viziune coerentă asupra condiţiei umane, (im)posibilităţii cunoaşterii certe şi a eticii ce decurge din asta. Este în sine o pledoarie pentru onestitate intelectuală şi cordialitate şi o lectură delectabilă.

Russell este strălucitor în expresie, delicios în maliţie şi inteligent până la impertinenţă. Ipocrizia duce la scurtcircuitul logic pe care nimeni nu îl reperează mai bine ca el.

Nu rezist tentaţiei de a vă prezenta unul dintre cele mai savuroase momente ale cărţii, cel în care “oamenii buni” sunt prezentaţi în antiteză cu “oamenii răi”, într-o manieră care aminteşte de Hasek:

“Ştim cu toţii ce se înţelege printr-un om “bun”. Idealul de om bun este întruchipat de cel care nu bea, nu fumează, nu foloseşte cuvinte urâte, conversează într-o societate de bărbaţi doar aşa cum ar face-o dacă ar fi de faţă şi doamne, se duce în mod regulat la biserică şi posedă în orice chestiune opinii corecte… Pe lângă îndatoririle lui profesionale, pe care le îndeplineşte cu asiduitate, el alocă mult timp săvârşirii de fapte bune: încurajând patriotismul şi pregătirea militară; promovând printre salariaţi şi copiii acestora hărnicia, cumpătarea şi virtutea şi având grijă ca abaterile constatate în aceste privinţe să-şi primească pedeapsa cuvenită; poate face parte din consiliul câte unei universităţi, împiedicând ca, sub pretextul respectului faţă de calificarea academică, să fie angajaţi profesori cu idei subversive. Iar mai presus de toate, “morala” sa în sens restrâns e musai să fie ireproşabilă. Nu-i sigur că un om “bun” în sensul de mai sus face mai mult bine decât unul “rău”. Prin om “rău” înţeleg contrariul a ceea ce tocmai am descris. “Rău” e omul despre care se ştie că fumează iar câteodată mai şi bea, ba îi mai scapă şi câte un cuvânt urât când cineva îl calcă pe bătături. Conversaţia sa nu-i totdeauna de aşa natură încât să poată vedea lumina tiparului, iar câteodată îşi petrece duminicile în aer liber, în loc să se ducă la biserică. Unele opinii ale sale sunt subversive, ca de pildă aceea că, dacă doreşti pacea, trebuie să te pregăteşti pentru pace, nu pentru război.”

Scepticismul este o stare la care ne va duce fără îndoială în cele din urmă raţionarea onestă. El a însoţit permanent efortul de cunoaştere în Occident, de la trilema lui Gorgias până la fenomenologia lui Husserl sau filosofia analitică a secolului XX. Ştiinţa modernă a înglobat scepticismul inclusiv la nivelul protocoalelor de cercetare şi experimentare. Dacă societatea occidentală este astăzi mai deschisă dialogului şi mai tolerantă decât cea răsăriteană este în bună parte pentru că a dat o şansă scepticismului. În Islam, întâmpinările sceptice ale lu Al Ghazali au eşuat în ocazionalism, unul dintre factorii care au ţinut până în ziua de azi lumea musulmană mai departe de gândirea critică şi mai expusă fundamentalismelor. E greu de spus ce rol va juca mai departe scepticismul în lumea ce va să vie. Dar, indiferent de ce se va întâmpla, scepticismul trebuie să rămână sistemul imunitar al oricărei societăţi a cunoaşterii. Pentru că secolul XXI, devine din păcate din ce în ce mai evident, va fi (mai) sceptic sau nu va fi deloc.

Sursa foto: unlearner.com

Editura Humanitas;