Elogiul memoriei (in)fidele

(…) am crescut în orașe cu socluri goale.

În Prefață, Gabriela Adameșteanu dezvăluie, pe scurt, odiseea titlului; când s-a hotărât asupra lui, nu știa că există un thriller scris în 1972 de P.D. James, cu numele An Unsuitable Job for a Woman. Descoperirea (întâmplătoare, cum altfel) n-a făcut-o să-și schimbe decizia și bine a făcut, pentru că după ce am citit Meserii nerecomandate femeilor, mi-am dat seama că nici că se putea un altul mai potrivit. Deși sunt obișnuită cu stilul autoarei – nu sunt nici pe departe la prima carte scrisă de ea – recunosc că pe aceasta n-am citit-o, ci am devorat-o, ceea ce mi se întâmplă din ce în ce mai rar. Cum nu e ficțiune, mirarea însoțește automat această dezvăluire; m-a ros curiozitatea, dar mi-a și fost răsplătită din plin alegerea (întâmplarea face că am citit-o în preajma Crăciunului); nefiind vorba de proză (scurtă sau lungă, nu contează) să devorezi peste 400 de pagini e semn că cine a scris cartea chiar are talent, nerv și încă alte câteva calități. Evit să folosesc cuvântul scriitoare, din motive ce țin de cuprinsul volumului, pentru că în cel puțin două capitole distincte Gabriela Adameșteanu detaliază cu privire la debutul ei editorial, motivele care au stat la baza publicării primului roman și ezitările cu privire la asumarea statutului de scriitoare, iar în multe alte capitole adaugă alte amănunte cu privire la cum vede ea diferența dintre scriitor și scriitoare. Primele două părți (din cele trei ale cărții) se numesc Fugind de meseria de scriitoare, respectiv Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare. Cele două titluri sunt înșelătoare, cum e și titlul volumului. La prima vedere, te aștepți să citești un confesional, un jurnal (intim), dar în realitate avem de-a face cu o combinație puternic personalizată de șantier literar, jurnal și memoir. Nimic din ce consemnează aici Gabriela Adameșteanu nu te lasă indiferent, dimpotrivă. Un efort colosal de punere în ordine a unui volum uriaș de documente, note, fișe și multe alte lucruri care au făcut posibilă apariția cărților sale, pe de o parte, și conturarea istoriei familiei Adameșteanu, de cealaltă parte.

„Când voi debuta, în 1975, cu Drumul egal al fiecărei zile, unchiul Oiță, profesor de medicină veterinară la Cluj, mi‑a scris o scrisoare mai elogioasă decât meritam, îndemnându‑mă să susțin celebritatea numelui Adameșteanu (el își dorise să devină profesor de română!). Cred că acest „narcisism“ familial mi‑a salvat cărțile de o judecată mai severă a rudelor, chiar dacă unele au să le înghită, nedumerite, cu noduri, iar câteva îmi vor și reproșa direct sau prin aluzii limbajul frust al personajelor, indiscrețiile biografice ori ceea ce ele consideră indecențe în cărțile mele.

Le dau dreptate, s‑a spus demult că nașterea unui scriitor nu‑i o fericire pentru familie. Și cu atât mai puțin cea a unei scriitoare care n‑are cum să corespundă profilului feminin în familiile conservatoare.” (p. 41)

Despre familie, nu numai de bine

Trebuie să o spun din capul locului: cred că tărie că succesul acestei cărți (nu mă îndoiesc de acest lucru!) se datorează experienței de jurnalistă a Gabrielei Adameșteanu. Posesoare a două cariere profesionale – una în timpul regimului comunist, una dezvoltată puternic după Revoluția din 1989 – Gabriela Adameșteanu a avut șansa de a-și putea scrie cărțile după bunul ei plac. Cenzura regimului comunist a fost indubitabil mai puțin prezentă în procesul de scriere și apariție a cărților ei, în schimb autocenzura a condus la apariția mai multor ediții ale aceluiași roman, îmbunătățite, cu adăugiri sau note specifice. Cu o nevoie de perfecțiune care i-a dat adesea de furcă, autoarea romanului Dimineață pierdută, roman emblematic pentru o întreagă epocă literară, reușește continuu să-și rafineze stilul, să construiască din detalii nefirești pentru oricine altcineva portrete de un mare rafinament și să scoată la lumină detalii semnificative ce țin de istoria recentă a României. Pe Gabriela Adameșteanu o interesează buna înțelegere, adică contextul, rama poveștii să fie în deplină concordanță cu personajele, care niciodată nu sunt ce par a fi la prima vedere. De unde această pasiune pentru detalii și istoriile de familie? Ei bine, scriitoarea se gândește că totul se datorează familiei, mediului în care a crescut, valorile, regulile și modelele de viață fiind parte din familia extinsă.

„Mi‑au rămas în minte bucătăria rece, cu pereții nezugrăviți a casei unde locuiam cu socrii mei și clipa când, ieșind pe ușa din spate spre curte, să întind niște rufe, mi‑a venit gândul, liniștit, că doar în moarte l‑aș mai putea găsi. Un întuneric subțiat la colțuri, așa am văzut locul unde se afla tatăl meu. Era, cred, un imaginar străvechi, precreștin. Relația mea cu Dumnezeu era atunci tensionată, i‑am reproșat mult timp, cu înverșunare, moartea prematură și nedreaptă a tatei. N‑aveam înclinații morbide, am o fire vitală, ca a multora dintre cei născuți primăvara. Moartea era doar prima soluție pe care o dibuisem, după tentative mentale disperate, să‑mi recuperez părintele. Nimic nu mă pregătise să trăiesc atât de devreme fără el.” (p. 106)

Cu trei unchi paterni cu cariere profesionale solide, cu un tată pasionat profesor de istorie și cu o mamă cu un destin profesional puternic influențat de regimul comunist, Gabrielei Adameșteanu n-avea cum să-i fie indiferentă microistoria, studiul destinelor membrilor familiei devenind parte din procesul de construcție al personajelor care apar în diverse cărți. Este uimitoare în prima parte din Meserii nerecomandate femeilor capacitatea de a scoate la lumină informații de mult uitate de cei care am trăit fie și câțiva ani în comunism; fresca de familie scoate la lumină o mulțime de amănunte ce țin de viața cotidiană și care pot părea nefirești celor născuți după 1989. Pentru păcatul din tinerețe – partizanatul cu mișcarea legionară (deși membru propriu-zis într-o astfel de organizație n-a fost niciodată), tatăl – și împreună cu el toată familia – plătește scump: carieră profesională blocată, locuință temporară și niciodată pe măsura nevoilor familiei, urmărirea de către Securitate etc. Chiar dacă Gabriela Adameșteanu a fost martor direct la cea mai mare parte din întâmplările ce au servit material de construcție pentru cărțile ei, subiectivitatea n-o face să-și piardă capul, dimpotrivă, pe măsură ce trece timpul ea se distanțează, se obiectivează față de tot ceea ce a contribuit la destinul ei personal și profesional. Rareori avem parte de atât de mult curaj și de atât de multă stăruință, o insistență vecină cu obsesia, în a construi o imagine adevărată, nicidecum perfectă, a familiei Adameșteanu. În plus, de unde nici nu te aștepți, răsar personajele și trimiterile la cărțile de autor, o delectare pentru cititori învederați.

Cum și de ce să scrii în timpul regimului comunist

Gabriela Adameșteanu a ajuns la o vârstă la care își permite să se uite în urmă și să indexeze erorile și greșelile, personale și ale altora. Ar fi fost prea simplu dacă s-ar fi rezumat doar la cele două aspecte, așa că mută atenția pe un alt plan, care are legătură mai ales cu cariera ei profesională de după 1989. Faptul că a condus Revista 22 mulți ani și s-a aflat la conducerea Centrului PEN România i-au permis două lucruri: să fie în centrul lumii culturale (românești) și să verifice informația direct la sursă (cu extensia să compare informațiile venite din mai multe surse). Ce-i reușește perfect – cu o clarviziune de negăsit la ceilalți scriitori români contemporani este așezarea carierei postdecembriste într-un context mult mai larg, rezultatul final fiind nu doar acea istorie de familie de care pomeneam mai sus, ci și stabilirea unei continuități între meseria de redactor la Editura Enciclopedică și cea de lector la Cartea Românească, ambele „exercitate” înainte de 1989. M-am întrebat preț de multe pagini la ce meserii se referă Gabriela Adameșteanu în titlul cărții, căci mie mi se părea a fi evidentă una singură, cea de scriitoare.

<<Tata ne aducea conștiincios de la biblioteca publică romanele lui Jules Verne, care mă plictiseau, de aceea m‑am gândit că este un scriitor pentru băieți. Nu l‑au pasionat însă nici pe fratele meu, un viitor inginer, care pe la 4 ani demonta și monta la loc precara aparatură a casei. Nici băieții de azi nu‑l au pe Jules Verne ca lectură obligatorie. Lentoarea narațiunii, îngreunată de informații științifice inevitabil depășite, ne flutură prin fața ochilor perisabilitatea literaturii, despre care nu ne place să vorbim.

Sper, în acest moment când numărul cărților scrise de femei tot crește, că ele nu se vor închide într‑un „narcisism de gen“. Ele au adus o privire nouă, apropiată de corpul și psihologia feminine, dar riscul repetiției există și nimic nu strepezește mai mult plăcerea lecturii decât absența noutății.

Atunci când am spus că „vreau să fiu scriitor, nu scriitoare“, nu știam – și nu știu nici azi – prozatoare ale căror personaje să „concureze starea civilă“ ca ale lui Balzac ori Tolstoi ori Dostoievski. Acesta este unul din motivele pentru care mi‑e greu să mă despart definitiv de fantasma „scriitorului“.>> (p. 141)

Citind și partea a doua a volumului am realizat că pentru ea niciuna din meseriile practicate de-a lungul anilor, ocupațiile care-i asigură pensia, dacă e să ne exprimăm colocvial, nu sunt meserii pentru femei; nu pentru că n-ar face față sau nu s-ar descurca, ci pentru că obligațiile familiale și cele sociale aferente complică realmente viața unei femei. Gabriela Adameșteanu recunoaște în multe locuri din volum că fără disciplina moștenită de la tata și fără cultul muncii inculcat în copilărie de ambii părinți ea n-ar fi făcut față volumului mare de muncă și, mai ales, n-ar fi reușit să-și scrie cărțile. Deși după Drumul egal al fiecărei zile, carte scrisă ca și cum ar fi fost prima și ultima, ea își luase gândul de la meseria de scriitoare, iată că la mai bine de 40 de ani de la apariția primei ediții a unei alt volum de mare succes, Dimineață pierdută, Gabriela Adameșteanu se poate lăuda cu un portofoliu profesional invidiat de mulți. Niciunul din volume n-a trecut neobservat, iar referirile la receptările critice se transformă într-un mic curs de istoria criticii literare românești de după cel de-al doilea război mondial. Savuroase pasajele în care autoarea se „războiește” cu unul sau altul din critici, pentru că autoironia și umorul devin firele roșii ale unei construcții literare autonomă și complexă. Câteva nume foarte des pomenite – firesc, numele lui Nicolae Manolescu nu lipsește din aceste evocări – iar prieteniile și cercurile din lumea scriitorilor, dinainte și de după 1989 se perindă prin fața ochilor cititorilor.

„M‑am uitat nedumerită la ea, nu cumva sunt feministă fără să știu, fără să vreau?! Dacă e ceva ce detectez într‑o proză, fiindcă alterează prospețimea textului, este ideologia, de orice fel. Am crescut cu obligativitatea ei în cărțile de școală. În proza mea, femeile nu sunt privite cu mai multă tandrețe și îngăduință decât bărbații, de ce ar fi? Sigur, trec mai dezinvolt frontiera spre celălalt/cealaltă când e vorba de un personaj feminin, corpul femeii îmi este, prin forța lucrurilor, altfel cunoscut. Știu însă și vulnerabilitățile femeilor, spiritul lor convențional‑conservator, eclipsele de lealitate, competiția ascunsă și acerbă dintre ele, labilitatea. Cunosc și abuzurile masculine de putere, dar le intuiesc și fragilitățile.” (p. 222)

Portretele (im)perfecte ale părinților

Meserii nerecomandate femeilor a apărut cam în același timp cu Spațiul Celibidache scrisă de istoricul Stejărel Olaru. O întâmplare fericită, binevenită și utilă mai ales celor care n-au trăit nici măcar o zi în timpul regimului comunist, dar vor să înțeleagă mecanismele de control și opresiune ale populației. Partid unicul, securitatea, cenzura și cultura ca instrument de propagandă, despre toate acestea vorbește Gabriela Adameșteanu în special în ultima parte a volumului (în volumul despre Sergiu Celibidache de urmărit felul cum Securitatea și conducerea de partid s-au gândit să se folosească de succesul internațional al dirijorului, corupând membri ai familiei restrânse).

„Cu excepția deceniului când am evadat din literatură la revista 22, mi‑am scos cărțile la patru‑cinci ani – un ritm de publicare mai lent decât cel obișnuit, chiar și în comunism. Orele petrecute la editură, în Casa Scânteii, drumurile cu autobuzul de la un cap la altul al orașului și obligațiile de familie îmi lăsau puțin timp pentru scris. Dar responsabilă pentru lentoarea mea a fost mai ales gena perfecționismului, moștenită din familie: pe cât de binevenită este, fiindcă te ajută să faci lucruri greu atacabile, pe atât este de periculoasă, pentru că te poate steriliza.” (p. 226)

Pe Gabriela Adameșteanu a interesat-o în mod special dosarul tatălui său din arhivele CNSAS. Așa a ajuns ea să înțeleagă și mai bine anumite decizii ale familiei care i-au afectat evoluția profesională, dar mai ales viața de familie. A reconsiderat anumite acțiuni și evenimente din viața românilor din cei mai grei ani ai regimului comunist – anii ’80 – deși nici anii când au venit comuniștii la putere și când s-a făcut colectivizarea n-au fost lipsiți de violențe și privări de drepturi personale. Diferența ține de faptul că pe ea, ca persoană, au afectat-o direct lipsurile și privările de drepturi de orice fel caracteristice anilor ’80; remarcabil este faptul că acestea nu vin la pachet și cu resentimentele aferente, manifeste vizavi de trădători/delatori, ci ajunge la o concluzie care ne obligă să ne aducem aminte de ce Gabriela Adameșteanu este o mare scriitoare: aproape niciodată lucrurile nu se pot separa clar în albe și negre, în bune și rele, adesea amestecul de nuanțe generând tonuri de gri greu de ignorat. Recomand cu insistență partea a treia fanaticilor, nostalgicilor și celor care militează pentru comunism, deși n-au trăit nici măcar o zi sub dominația unui regim de extremă stânga.

„În ședința din iunie 2004, în care am fost acuzată, între altele, că am vederi de stânga, neconforme cu orientarea generală de dreapta a GDS, poate că au contat și aceste „suplimente pentru femei“. Imaginea mea publică a fluctuat între apartenența, ani de zile, la Grupul tot mai de dreapta și acuzele de stânga/stângism din interior (poate pornite și pe linia Monica Lovinescu – Virgil Ierunca) și conturate după polemica mea cu Gabriel Liiceanu pe tema „Noica“. Nu cred însă că mi se potrivește nicio etichetă ideologică, eu am utopia centrului, a împăcării contrariilor, strategie ce pare, din păcate, menită eșecului – nu doar la noi. La ora actuală, centrul, subțiat, este strivit între extreme. Și dacă atunci când am intrat în GDS, în ianuarie 1990, Grupul era mai divers, iar eu nu mă raportam la alte repere decât ale lui, în timp, opțiunea mea spre centru, spre un progresism temperat, s‑a tot conturat, ca și opțiunea GDS‑ului spre dreapta. Despărțirea de revista GDS‑ului era inevitabilă și mi‑a fost, în fapt, benefică.” (p. 236)

Dacă ați citit cărțile Gabrielei Adameșteanu, atunci sigur o să citiți și Meserii nerecomandate femeilor. Dacă n-ați citit nici o carte a scriitoarei (mă gândesc la cititorii foarte tineri), atunci luați această carte ca o introducere, ca o pregătire pentru ceea ce va urma. Dacă sunteți interesați de istoria recentă a României, atunci Meserii nerecomandate femeilor este o lectură obligatorie (deși îmi displace profund cuvântul „obligatoriu” când vine vorba de citit literatură, lucrurile se schimbă fundamental când am în vedere studii serioase și elaborate pe anumite teme de cercetare). M-am întrebat de multe ori când citeam prima parte din volum de ce Gabriela Adameșteanu n-a luat în calcul și meseria de critic literar; am găsit răspunsul câteva capitole mai târziu, când vorbește și despre această posibilitate. Ar fi fost o excelentă autoare de studii literare și nu mă îndoiesc că articolele ei critice ar fi avut succes atât la cititori, cât și în rândul confraților.

În loc de încheiere, un citat pe care nu l-am ales deloc întâmplător:

„Oriunde ajung, am venit de niciunde. În ciuda aparențelor (copil de profesori!), în adolescență și tinerețe am interiorizat statutul de homeless.” (p. 323)

Meserii nerecomandate femeilor de Gabriela Adameșteanu