Colecția „Ego. Proză”, coordonată de Lucian Dan Teodorovici, împlinește anul acesta 20 de ani de existență. Au fost publicate peste 250 de titluri și aproximativ 150 de autori. Lista titlurilor apărute, aici.
Despre carte:
„Fred Surugiu, jurnalist și autor al unui manuscris vânat de Securitate, e salvat de la arest de către un lider al Partidului Muncitoresc Român care îi cere în schimb să îi scrie memoriile. Un singur lucru îi leagă pe cei doi – dragostea pentru aceeași femeie. Aruncat în lumea elitelor anilor ’50, Fred pătrunde în secretele sistemului, descoperă mecanismele puterii bazate pe teroare, devine un martor incomod al execuțiilor politice și al comploturilor la nivel înalt. Cu ajutorul lui, pătrundem în dedesubturile unei epoci de un dramatism feroce, în care se confruntă, pe de o parte, nomenclaturiștii ce-și solidifică pozițiile prin crimă și, pe de alta, studenții, cu forța lor de a-și asuma riscurile pentru a încerca să schimbe societatea.
Memoriile unui indezirabil este o ficțiune istorică complexă, dar și un excelent roman de dragoste și aventuri, cu o dinamică a surprizelor și a suspansului ce suprapune poveștile lumii marginalilor pe fundalul sumbru al istoriei postbelice. Măiestria cu care Cristian Englert reînvie în scris acea perioadă doar pentru a expune întâmplările dramatice în lumina adevărului demonstrează încă o dată că este un prozator versat și cult, cu un stil seducător și ludic. Pe cât de traumatizante sunt întâmplările din viața lui Fred Surugiu, pe atât de cald e scrisă această poveste ce răstoarnă în oglindă proiecția demonică a ororii cu cea a iubirii și a prieteniei.” (Irina Georgescu Groza)
Cristian ENGLERT (n. 1971, București) este inginer de sistem în cadrul Agenției Spațiale Europene, centrul din Noordwijk, Olanda. A absolvit Facultatea de Aeronave și programul de masterat în inginerie aerospațială ale Universității Politehnica din București. Este specializat în dezvoltarea software-ului de la bordul navelor spațiale. În 1998 a înființat săptămânalul de comentariu politic și cultural cu tentă satirică Vocea Patriotului Naționale, apărut integral virtual, scris în întregime de el și care, în cei trei ani de existență, a dobândit o neașteptată popularitate. A debutat în timpul liceului cu schițe și poezii în Scânteia tineretului. A publicat ocazional articole în reviste românești, povestiri în limba engleză în diverse reviste din Australia și, în colaborare, literatură experimentală pe platforma imprudent.ro. A mai publicat romanele Candidat la crimă (Pandora, 2001) și Piramida (Nemira, 2018).
Fragment
În pragul ușii se află, în mod miraculos, un chip cunoscut. O parte din trecutul lui, venită de cine știe unde ca să‑l bântuie.
— Adina! șoptește.
E neschimbată e primul lui gând.
Și, într‑adevăr, întâiul lucru pe care‑l zărești la ea sunt ochii de culoarea cicorii. Ochi mari, puțin oblici, neverosimil de albaștri, în lumina cărora te lași atras ca o gânganie și în care, tot ca o gânganie, vei sfârâi și vei arde. Neschimbate sunt și liniile prelungi ale feței, perfecțiunea rece, inexpresivă a obrajilor, nasul un pic ridicat în vânt.
Ceva s‑a schimbat totuși. Părul ei, care, de când o știa Fred, fusese lung până dincolo de jumătatea spatelui, părul care cel mai adesea îi stătea învolburat ca o furtună, fusese acum disciplinat, tăiat deasupra umerilor, strâns cuminte într‑o eșarfă albastră. Singurul tribut adus trecutului: deasupra tâmplei stângi atârnă sfidător (îți vine să‑ntinzi mâna și s‑o‑ndrepți!) spirala dublu răsucită a unei bucle.
S‑a schimbat și ținuta. Fără să fi pus pe ea măcar un kilogram, pare, în rochia elegantă, dar perfect cuviincioasă, cu totul alta: mai serioasă, mai matură.
Zărit în prima fracțiune de secundă prin deschizătura ușii, chipul ei poartă aceeași aroganță rece pe care i‑o știe, aceeași îmbufnare aristocratică. Însă în clipa următoare ceva se schimbă miraculos; nu în liniile feței, în care, dacă le studiezi cu atenție, nicio încordare nu‑și găsește locul, ci în forma ochilor. Surâsul ei, care apare rar, mai ales când e surprinsă sau descumpănită, vine în întregime din forma și lumina ochilor. Se deschid apoi și buzele, lăsând să se vadă două șiruri de dinți albi, mărunți, dar puternici. Râde.
— Fredi!
Aceeași voce, aceeași bucurie copilărească. Adina se aprinde repede și se stinge și mai repede – cine zicea asta? Acum, surpriza întâlnirii i‑a adus un pic de roșeață în obrazul de o paloare aproape sidefie.
Mai face un pas și‑și deschide larg brațele în direcția lui. Hipnotizat, Fred se ridică de pe scaunul său și dă să pășească înspre ea, să‑și găsească, fie și temporar, alinarea după o zi terifiantă, în brațele ei… însă brusc simte că ceva nu e în regulă. Ce caută Adina în casa lui Tache Tomescu? Și ce vrea să spună bărbatul cu „tocmai vorbeam despre tine“?
Privirile îi cad, în mod neașteptat, pe degetul inelar al mâinii ei stângi, pe care se găsește – a văzut bine? – o verighetă. Dar cum? De ce? Poate oare să fie vreun alt tip de inel? Nu genul pe care ți‑l cumperi singur, ci acela pe care‑l moștenești odată cu pierderea unei persoane apropiate… Își smulge cu greu privirea de pe verighetă, simțind cum în mintea lui piesele puzzle‑ului se rotesc, se aranjează, ceva‑ceva are sens, însă înțelesul global îi scapă în continuare.
Să fie Iustin mai matur decât îi apăruse, iar Adina soția lui? Sau să aibă Tache un alt fiu? Să fie Adina venită, pur și simplu, în vizită? Dar nu – familiaritatea de adineauri din vocea bărbatului era imposibil de confundat!
Înghite în sec și, cu senzația că privirile lui Tomescu îi ard o rană în ceafă, se îndreaptă către Adina cu infinit mai puțin entuziasm decât simțise în prima clipă. Adinei nu pare să‑i pese, după cum nu‑i pasă de evidenta lui stare de murdărie. Îl cuprinde în brațe cu gălăgioasă efuziune, apoi dă să‑l pupe. Întocmai ca în copilărie, în brațele vreunei mătuși, Fred îngheață, se crispează, se face mic, își oferă pupăturii periferia obrazului. O dată, de două ori. Pupături de ambasador, cum le botezase ironic tatăl său.
Ar fi simțit în brațele Adinei atât de multe lucruri în același timp, suprapuse, amestecate, răzvrătite, dacă întâlnirea ar fi avut loc în alte circumstanțe!… Acum însă, a reușit – să se simtă mândru de el? – să‑și înghețe cu desăvârșire reacțiile. Se desprinde cu băgare de seamă din strânsoarea ei și se întoarce către Tomescu.
Acesta zâmbește larg – dar ce vrea de fapt zâmbetul lui să spună? –, apoi se ridică de pe scaunul său și se îndreaptă către centrul încăperii, unde se întâlnește cu Adina, pe care o ia afectuos în brațe. Noră? se întreabă nervos Fred.
Soție?
În fața ochilor săi, Adina acceptă îmbrățișarea bărbatului așa cum o pisică acceptă mângâierea unui necunoscut, docilă, însă detașată, cu aerul că, în definitiv, i‑ar face o favoare celui care inițiază contactul. Găsește totuși timp să‑i adreseze un zâmbet minuscul lui Fred, poznaș parcă, un soi de „Poftim! De isprava asta ce mai zici?“; apoi însă, simțind intenția bărbatului în brațele căruia se află, întoarce privirea către el și acceptă, cu o tot atât de minusculă crispare?, un sărut din partea lui.
