Traducere de Mădălina Ghiu
Anansi. World Fiction
Al doilea roman al Cvartetului Otoman
După o tentativă de sinucidere, Hikmet Bey incearcă să o uite pe cea care s-a aflat la originea suferinței sale, superba Mehpare Hanım. Intr-un spital catolic departe de Istanbul, tanărul iși revine incet in simțiri. Intre timp, lucrurile se schimbă in capitala Imperiului Otoman. Domnia sultanului este amenințată, revolta bate la ușă, străzile Istanbulului au devenit scena violențelor de tot felul. Ne aflăm in ajunul unui episod de la sfarșitul Imperiului: contrarevoluția din 31 martie 1909. In timp ce Hikmet Bey iși recapătă gustul pentru viață și se instalează intr-o locuință luxoasă, departe de oraș, cititorul se trezește dintr-odată atras in inima unei fresce fascinante in care marea istorie se desfășoară de-a lungul unei galerii de figuri de neuitat. Iubirile lor, speranțele, eterna meschinărie a comportamentului, dar și fragilitatea emoționantă a umanității lor fac din această carte un remarcabil roman de dragoste și aventuri, povestea zguduitoare a unei revoluții prea puțin cunoscute Occidentului.
„Un thriller ambițios și inteligent despre dragoste și război.“ – Kirkus Reviews
„În lumea lui Altan, dragostea vine la pereche cu pierderea, fericirea naște nefericire, din divorț poate răsări prietenia, onoarea și convingerile iși dau mana cu infidelitatea, cu greșeala și incertitudinea. Un roman de atmosferă, hipnotic și trist.” – Asian Review of Books
„Dragostea în vremea revoltelor se concentrează asupra unuia dintre cele mai dureroase și ignorate capitole ale istoriei otomane, combinand perfect literatura și istoriografia. – Medio Oriente e Dintorni
„Intregul roman radiază de frumusețe deplină.”- Critica Letterraria
Ahmet Altan (n. 1950) este unul dintre cei mai citiți prozatori turci, dar și un jurnalist redutabil. A fost adus in fața instanței de cel puțin 100 de ori din cauza opiniilor sale politice incomode și a stilului său direct. Este cunoscut ca unul dintre primii intelectuali turci care au recunoscut că ceea ce Imperiul Otoman a făcut populației armene se califică drept genocid. In 2016, in urma puciului eșuat din Turcia, Altan a fost judecat și condamnat pentru că ar fi transmis „mesaje subliminale” puciștilor in timpul unei emisiuni televizate. Deși condamnat la închisoare pe viață, in aprilie 2021, Curtea Supremă de Apel a Turciei a dispus eliberarea lui. În februarie 2024, Ahmet Altan a fost condamnat din nou la închisoare. Întreaga corespondență ii este monitorizată și cenzurată. De la debutul său in 1982, Altan a publicat mai multe romane și volume de eseuri. În Anansi. World Fiction au apărut romanele: Doamna Hayat și Ca o rană de sabie (cu care debutează ciclul Cvartetul otoman) și volumul de memorii Nu voi mai vedea lumea niciodată. In prezent, Ahmet Altan trăiește la Istanbul, iar autoritățile turce ii interzic in continuare să părăsească țara.
FRAGMENT:
Când, sosind într-o dimineață în Istanbul, ale cărui cupole acoperite de zăpadă, minarete, turnuri și dealuri presărate cu păduri formau, în ochii unui călător îndepărtat, o dantelărie fină și lucrată cu migală, Hüseyin Hikmet Bey a zărit pescărușii cum înhață în cioc peștii fosforescenți care se zbăteau în apele întunecate de ninsoare, porumbeii albi zburând din curțile moscheilor într-un fâlfâit de aripi și amestecându-se cu fulgii de nea, umbrele purtând fes roșu ca picăturile de sânge care sar din acul unei dantelărese cochete pe albul țesăturii ei, caicele lungi care pluteau pe această suprafață imaculată ca niște obiecte negre plăsmuite prin magie, iar când, pe deasupra, a mai și inhalat mirosul de tutun umed care se ridica din cafenelele înșirate pe mal, parfumul proaspăt al câmpurilor acoperite de rouă, amestecat cu mirosul de smoală și sudoare umană, s-a înfiorat.
Constatând nu fără tristețe că epoca binecuvântată a tinereții sale vesele și rătăcitoare se apropia de sfârșit, că acest oraș, un popas distractiv în care se oprea înainte de a-și continua drumul către alte orizonturi, devenise acum căminul lui, pe care nu-l mai putea părăsi niciodată orice s-ar întâmpla, întorcându-se acolo iar și iar, pe Hüseyin Hikmet Bey îl liniștea totuși gândul că are o patrie, un loc unde să-și descarce în sfârșit bagajele.
În timp ce punea piciorul pe debarcader, printre mantiile de mătase ale pasagerelor de la clasa întâi, blănurile lor moi și parfumurile lor învăluitoare ca un nor, s-a trezit în fața unei situații destul de neașteptate: lângă trăsura care îl aștepta l-a văzut brusc pe tatăl său. Reșit Pașa venise chiar el să-și întâmpine fiul. Mai mult decât bucurie, această primire contrară uzanțelor îi stârnea lui Hüseyin Hikmet Bey o tristețe ciudată. Și-a dat seama apoi că doar marile bucurii sau durerile profunde pot să schimbe tradițiile. Pe chipul lui Reșit Pașa se putea citi expresia obosită și înțelegătoare a celor care și-au pierdut poziția, averea, puterea sau faima, devenind astfel diferiți și superiori celorlalți. Fără să se fi înmulțit, ridurile lui păreau totuși să se fi adâncit și mai mult. Din încetineala mișcărilor sale, din umbra care îi ascundea uneori privirea, se simțea că pașa s-a resemnat cu soarta lui, dar că, făcând asta, a trebuit să renunțe la o bună parte din încrederea în sine.
În această întâlnire dintre doi bărbați reprezentând două viziuni opuse asupra lumii, două puteri rivale la care, în realitate, nici unul, nici celălalt nu aderau în totalitate, tatăl și fiul s-au privit pentru câteva clipe cu o tristețe stranie în ochi, fiecare ghicind suferința celuilalt și îngrijorându-se din pricina asta mai mult decât de propria suferință. Hikmet Bey s-a înclinat cu un respect sincer și a sărutat mâna tatălui său care, contrar firii, și-a luat fiul în brațe și l-a strâns de parcă ar fi fost un băiețel.
— Cum o mai duci?
— Bine, mulțumesc, tată, dar dumneata? Arăți foarte bine.
În ciuda tuturor neliniștilor pe care i le provoca viitorul și cu toate că se considera chiar el în pericol de moarte, Reșit Pașa a considerat inutil să i se destăinuie fiului său.
— Da, sunt bine…
După o scurtă ezitare, a întrebat cu o voce nesigură:
— Și tu, ție cum îți merge?
Hikmet Bey a înțeles că tatăl său îi cerea vești despre rana lui, dar nu îndrăznea să abordeze subiectul direct. Temându-se că, dacă s-ar eschiva astăzi, această întrebare lăsată în aer le va afecta relațiile, a răspuns sincer:
— Rana mea s-a vindecat complet, tată, și dacă nu m-ar supăra din când în când de la frig, cu siguranță aș fi uitat-o.
— Bine, atunci hai să mergem, vorbim pe drum.
S-au urcat în trăsură în timp ce vizitiul încărca bagajele lui Hikmet Bey în spate. Din pricina zăpezii, mulțimea zumzăitoare care umplea de obicei străzile orașului părea să fi părăsit trotuarele. Încercând să zărească pe cineva prin geamurile aburinde ale trăsurii, pe care le șterse cu mâna înmănușată în piele, Hikmet Bey nu vedea decât un peisaj uniform, alb.
— Ți-am închiriat o casă mare în Nișantașı, dar, cum s-a făcut în ultimul moment, s-ar putea să mai lipsească unul sau două mărunțișuri, o să vezi tu asta cu menajera. Casa este într-o zonă liniștită și are o grădină frumoasă.
— Ai avut o idee bună și sunt recunoscător. Chiar am nevoie de puțină liniște…
I-am scris și mamei o telegramă să-mi trimită copiii, pentru că vreau să-i am lângă mine. Un zâmbet ciudat a apărut pe chipul lui Reșit Pașa.
— Mama ta nu-ți va trimite copiii.
Hikmet Bey s-a ridicat ușor de pe locul său.
— Cum așa?
Pașa a clătinat din cap de parcă vorbea despre o mică pramatie.
— O să vină ea însăși, cu copiii desigur… „Vreau să-l văd cu ochii mei pe boșorogul ăsta ramolit mușcând țărâna“, așa mi-a spus… Boșorogul ramolit fiind, după cum îți poți imagina, Maiestatea Sa sultanul.
Faptul că tatăl său a îndrăznit să repete cuvintele denigratoare proferate de fosta lui soție împotriva sultanului era dovada că efectele noii Constituții se făceau simțite chiar și în incinta Palatului.
— Ce mai face sultanul?
— Tu ce crezi? Îl doare ingratitudinea propriei sale armate, pentru care a făcut atâtea sacrificii; ai zice că această trădare l-a îmbătrânit brusc cu douăzeci de ani.
— Te rog, tată, știi doar că de ani de zile acest om a condus țara ca un tiran însetat de sânge, luând viața multor ofițeri și intelectuali, te rog, nu mai vorbi despre el ca despre un biet bătrân nevinovat, s-a făcut ce era necesar să se facă, ba chiar, după părerea mea, nu s-a făcut suficient.
Pașa nu părea dornic să continue discuția, dar, deși făcea parte el însuși din tabăra învinșilor, nu se putea împiedica să simtă satisfacția tainică de a-și ști fiul în cea a învingătorilor.
— N-am de gând să mă cert cu tine pe tema asta, Hikmet, dar să știi totuși că acest om însetat de sânge, cum îl numești tu, ne pune pe masă pâinea de zi cu zi și nu am de gând să-l dau uitării. Chiar și de-aș fi singurul, recunoștința mea față de el nu cunoaște margini.
Asemenea tatălui său, care se bucura în sinea lui să-l știe de partea învingătorilor, și pe Hikmet Bey îl încerca o satisfacție tainică să vadă că pașa nu și-a trădat tabăra după cum bătea vântul în politică, rămânând fidel suveranului său cu orice preț.
— Cum stau lucrurile în oraș?
— Situația este foarte nelămurită. Maiestatea Sa sultanul nu mai controlează nimic și, în ciuda redeschiderii Parlamentului, nimeni nu pare capabil să-l conducă. Prietenii tăi au vrut să restabilească Constituția fără să se gândească vreodată la etapa următoare și aș spune chiar că au fost luați prin surprindere mai ceva decât sultanul. S-au arătat incapabili să guverneze țara. Peste tot domnește o dezordine mult mai mare decât înainte… Mă tem că această situație ne pregătește zile negre și grele.
— Negre pentru cine?
— Pentru toată lumea, Hikmet, toată lumea, crede-mă, mă bazez pe experiența mea îndelungată. În trăsură s-a făcut liniște, fiecare încercând să-l menajeze pe celălalt și să evite o discuție politică inutilă.
— În fine, să lăsăm asta deoparte, vom vedea ce ne rezervă viitorul, deocamdată să mergem la mine acasă, menajera ți-a pregătit felurile preferate, între timp oamenii mei au să se ocupe cu despachetatul.
Deodată, pe Hikmet Bey l-a cuprins neliniștea pentru tatăl său.
— Tată, a spus el coborând vocea, cum te simți?
Pașa a oftat, apoi, privindu-și fiul în ochi, i-a zâmbit afectuos, așa cum doar un tată știe să facă.
— Am îmbătrânit, Hikmet, nu mai aștept nimic de la viață, după ce mi-am împărțit atâta vreme existența cu cea a sultanului, am ajuns pesemne să îi semăn; când a îmbătrânit brusc, am îmbătrânit și eu la rândul meu, dar să nu crezi că asta mă afectează, dimpotrivă, sunt fericit să mă simt în trecere prin această lume, am învățat să nu mai acord importanță problemelor care altădată mi se păreau capitale, poate asta înseamnă bătrânețea, cine știe?
