Scena în toată adâncimea ei. Și-n toată măreția ei. În felul acesta, scena devine mai mult decât un templu, e locul unde sacrificiul devine imperativ categoric. Mi-am ridicat ochii spre tavan și am zărit trunchiurile copacilor – mi-a fugit gândul la Căpcăunii lui EugenJebeleanu. Glasul Teodorei Purja mă coboară în tenebrele istoriei, acolo unde prefacerile sunt omenești/prea omenești. Și din adâncuri se va ridica omul cu istoria lui personală și cu povestea lui de viață. Apostolatul lui Bologa ar fi fost fără de sens dacă nu s-ar fi povestit. Spânzurații n-au nicio vină într-atât de mare încât să moară într-un copleșitor anonimat. Chiar să n-aibă partea lor de istorie, clipa lor de supraviețuire temporală? Spânzurații zilelor de azi sunt câinii, sau dacă vreți vulpea jupuită și adusă pe post de exponat sub eticheta „Sex with God” de către cei de la Baraka (unul dintre evenimentele care au agitat lumea culturală bucureșteană recent). Ce au în comun spânzurații lui Rebreanu și câinii omorâți de hingheri? Îl au pe Afrim, cel care reușește să găsească acel continuum între fapte și evenimente disparate și care reușește, astfel, să ne readucă aminte că nimic din ceea ce face omul nu rămâne fără urmări.

Se va vorbi mult, aș tinde să spun că și bine, despre Pădurea Spânzuraților, premiera Teatrului Național I.L. Caragiale București, în regia lui Radu Afrim. În ciuda unei întinderi considerabile din punct de vedere temporal (am auzit multe temeri înainte de premieră în legătura cu durat, inclusiv replici de genul „E nebun Afrim să facă un spectacol de o asemenea durată!”) și în ciuda unor scene care nu sunt neapărat necesare în economia întregii construcții, Pădurea Spânzuraților va rămâne ca punct de reper în istoria teatrului românesc. Poți să nu fii fan Afrim și tot n-ai cum să nu-i recunoști meritele. Pentru că nu cred să fie cineva mai bun ca el la ora actuală în ceea ce privește construcția unui spectacol total. Cu obsesia lui aproape maladivă pentru detaliul imagistic și pentru crearea unei atmosfere din care mișcarea și sunetul nu vor lipsi niciodată, cu pasiunea lui dusă la extrem pentru decupaje și cadre personalizate în funcție de personajul central și nu de dimensiunea temporală, Afrim reușește să spargă multe convenții teatrale, iar din cioburile obținute să reconstruiască universuri teatrale din care nu fac parte decât câțiva. El nu face spectacole pentru mulțime, asta se știe (și mi-am adus aminte că la ieșirea din sală un tânăr comenta cele văzute într-un argou demn de cauze mai puțin nobile, care, de fapt, trăda incapacitatea lui de a înțelege cele văzute, după cum am auzit și oameni care-și declarau contrarietatea vizavi de adaptare) și nu e lucru rău să-ți fidelizezi publicul și să ți-l rafinezi. Numai că pentru asta îți trebuie curajul/nebunia lui Afrim, combinat/ă cu o eterrnă documentare într-ale regizoratului.

Credit foto: Radu Afrim

Ura rea – decupajul de tip oximoronic a celor două silabe din interiorul cuvintelor pădure și spânzuraților proiectat pe fundalul scenei încă de la începutul spectacolului m-a detarminat să mă centrez foarte mult pe text; mi-am dat seama că (de această dată) înțelegerea spectacolului va fi dată de cuvânt, mai mult decât în orice alt spectacol al lui. Și așa a fost! Prima parte este construită în registru filosofic, aproape că palpezi gândurile oamenilor și-ți vine să dai de pereți cu incertitudinile lor; a doua parte este de un realism aproape trivial de ordinar, trimiterile la zorii bolșevismului sunt mai mult decât evidente, în felul acesta Afrim punând istoria mică (drama românilor transilvăneni în timpul Primului Război Mondial) în rama istoriei mari (să recunoaștem că i-a ieșit excelent această punere în context – căci, da, a judeca o faptă istorică cere o relație cauză-efect adecvată). Din punctul de vedere al construcției narative propriu-zise,se prea poate să vi se pară ușor dezarticulată prima parte (din care cred că merită scoase câteva scene, dar e o opinie strict personală aici). În schimb construcția scenică în sine e impecabilă – mijloacele folosite, felul cum le-a dat actorilor voie să ocupe scena (la propriu, dar mai ales la figurat), alternanța monologurilor cu scenele de grup, precum și succesiunea de momente statice și momente de acțiune concură la un joc de detalii foarte fin regizat.  Nu închide prima parte în locul unde a început-o, veți auzi doar o singură împușcătură în tot spectacolul (și vorbim de multe scene de război, care se desefășoară sub ochii noștri!!), iar partea a doua nu o începe din locul/momentul unde s-a încheiat prima, semn că așa e istoria românilor, fracturată.

Credit foto: Radu Afrim

Clu-ul la nivel de replici – rostirea cuvintelor cu acel accent atât de specific Ardealului denotă câtă atenție a dat Afrim textului (deși au fost câteva stridențe, ori cuvinte care n-au sunat tocmai firesc în context, cum a fost acel „păpușoi” rostit în primplanul scenei, ori cuvinte puțin prea actuale folosite în cadrul unor scene care nu țineau de planul contemporan). Dar am apreciat foarte mult faptul că a evitat trivializarea, pur și simplu nu există picanterii lingvistice inutile (un singur „Futu-i!”, dar foarte atent strecurat în șirul de replici, chiar a căpătat valoare artistică înjurătura).

N-am pomenit nimic până acum de soldați. Iar ei chiar sunt prezenți în tot spectacolul. Sunt acolo, fie în forma singularizată a unui Apostol Bologa (o să revin la Alexandru Potocean puțin mai jos) care devine astfel un simbol al unui corp de armată care-și revendică apartenența (cum să ajungi să lupți împotriva alor tăi, cum să ajungă românii să se lupte cu românii este una dintre întrebările care revine obsedant de-a lungul spectacolului); de asemenea, Klapka și generalul Karg sunt personificări ale unor tipologii de soldați care și-au găsit vocile perfecte în Richard Bovnoczki și Istvan Teglas (un Teglas rarisim, din moment ce nu i-am recunoscut vocea în primele scene în care a apărut, genială dozarea gesturilor și felul cum a reușit să imprime specificitate scenei de pe patul de spital). Momentele în care generalul Karg târâie calendabrul după el în scenă sunt printre puținele momente poetice ale întregii montări. Și cred că era nevoie de acest contrabalans în toată economia spectacolului. Soldații, acel corp de armată care trebuie să funcționeze precum un perpeetum mobile, ei bine, ei chiar dau sens întregului spectacol. Ei sunt liantul dintre planurile temporale, ei sunt cei care fac legătura între straturile conștiinței, sau între eu și noi. Ei funcționează ca un metronom, pentru că așa trebuie să funcționeze o armată în timpul războiului. Iar coregrafa Andreea Gavriliu a gândit atât de specific fiecare moment în parte, încât pleci de la spectacol cu impresia că dacă n-ar fi fost ea coregrafa spectacolului nici spectacolul n-ar fi fost atât de bun. Și mai e o calitate care rezidă în aceste scene: nu pleci de la spectacol deloc obosit, te țin joc și-ți provoacă atenția aproape tot timpul. Magistral și felul cum reușește Andreea Gavriliu să le dea identitate soldaților în funcție de frontul pe care luptă sau în funcție de armata din care fac parte (gesturile sunt foarte bine lucrate, iar corpul uman capătă o funcționalitate pe care o regăsesc foarte rar la alți coregrafi români). Pur și simplu îi dă corpului valoare în funcție de context, acesta devine mijloc de expresivitate ideatică, dar nu-și pierde funcționalitatea, aici e marele atu al întregii coregrafii din Pădurea Spânzuraților.

Credit foto: Radu Afrim

Una dintre cele mai puternice și pline de semnificații scene este cea cu spitalul de campanie, în care există mai multe centre de atenție, dar fără să obosească spectactorul. Cântul Lenuței Purja te sfâșâie pe interior, iar dialogul dintre Potocean și Teglas încarcă momentul cu un tragism greu de acceptat la nivel rațional. Dar pentru mine, scena cu valizele soldaților purtând în interior chipurile martirilor care au făcut parte din mișcarea de rezistență din munți din primii ani de după cel de-al doilea război mondial, cu acele candele care le luminează chipurile și care aruncă umbre asupra spațiului din jurul lor este scena cu cel mai mare impact vizual din tot spectacolul. Și dacă pleci de la Pădurea Spânzuraților doar cu această imagine în minte și tot i-a reușit demersul artistic lui Radu Afrim! Căci da, istoria adevărată nu e scrisă în manualele de istorie, ci în rănile trupurilor sfârtecate de tăvălugul șirului lung și nedrept de fapte istorice care au aruncat România în groapa unui comunism exterminator de valori umane.

Fiindcă am adus aminte de trimiterile la regimul comunist și cel postdecembrist pe care le tot face Afrim de-a lungul spectacolului, nu pot să nu aduc aminte de casa-crâșmă-biserică-templu al realismului socialist, singurul element de decor imobil din tot spectacolul. Un loc al crucificării pe altarul istoriei, un loc care devine ad-hoc o casă de tip Big Brother, în care dacă intri nu mai poți să faci nimic nesupravhegeat, neconstrâns – imaginea cu Bologa așteptându-și sentința/moartea impasibil, incapabil să-și arate emoțiile și partea de umanitate este una cu valoare de simbol pentru întreg procesul de degradare al spațiului social contemporan. De altfel, pe Apostol Bologa, întruchipat de Alexandru Potocean, n-ai cum să-l uiți. Chiar n-ai cum! Face un rol de zile mari, cu o constanță a performanței cum n-am văzut de mult timp, având în vedere că el este mai tot timpul pe scenă! Și-n tandemul pe care-l face cu Conștiința (bravo, Marius Manole, pentru credibilitate și pentru măsura dată rolului) Bologa va fi mereu în primplan, dar nu unul al evidențelor stridente, ci unul al credibilității asumate cap-coadă. Ilona are în Raluca Aprodu una dintre cele mai feminine întruchipări, rolul ei fiind unul construit din foarte, foarte multe finețuri (intonații ale vocii, gesturi care traduc stări abia ghicite, poziționări scenice deloc întâmplătoare etc.).

Credit foto: Adi Bulboacă

Sunt multe de spus/scris despre Pădurea Spânzuraților și sunt sigură că, din acest punct de vedere, cronicile spectacolului vor fi foarte diferite. Aș mai pomeni și despre soldatul-măscărici (Mârnea este delicios!) sau despre preotul căruia îi dă viață Florin Călbăjos (sunt cel puțin două momente în care apare contrabasul și Mârnea și/sau Călbăjos și care m-au trimis cu gândul la textele lui Shakespeare), dar ar fi nedrept să nu zic ceva despre mama lui Apostol Bologa. Natalia Călin dă rolului atâta viață, încât îți vine să urci pe scenă și să o iei în brațe.

Sticlele cu maci care marchează drumul de întoarcere al lui Bologa acasă. Un drum șerpuit, așa cum este și cel al istoriei românilor. O imagine cu atât de mult mesaj în ea, încât mi-aș dori să rămâneți cu ea în gând până la momentul în care veți intra în sală. E drumul pe care Radu Afrim se întoarce acasă, la ai lui. Drumul pe care istoria îl face prin memoria unui popor întreg și de la care te poți abate, te poți rătăci, dar la care poți să și revii.

Credit foto: Adi Bulboacă

Pădurea Spânzuraților – Teatrul Național I.L.Caragiale București

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Cosmin Florea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu

Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu

Asistent decor: Gabi Albu

Regia tehnică: Costi Lupşa

Distribuția:

Apostol Bologa: Alexandru Potocean

Conştiinţa: Marius Manole

Klapka: Richard Bovnoczki

Petre: Ciprian Nicula

Ilona: Raluca Aprodu

 Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas

Paul Vidor: Vitalie Bichir

Marta, Ţărancă: Ada Galeș

Doamna Bologa: Natalia Călin

Preoteasa, Soră medicală: Alexandra Sălceanu

Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Călbăjos

Caporal, Muzicant: Emilian Mârnea

Cervenco: Liviu Popa

Colonelul Gross: Cristian Bota

Pălăgieșu, Soldat: Alexandru Chindriș

Svoboda, Soldat: Octavian Voina

Medic militar, Soldat: Andrei Atabay

Soldat: Vlad Galer, Cosmin Ilie , Ciprian Valea, Silviu Mircescu

Ţărancă, Soldat: Flavia Giurgiu

Vasile, Soldat: George Olar

Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache

Ofiţer: Bogdan Iacob

Soldat – Poet: Vlad Ionuț Popescu

Interprete: Lenuța și Teodora Purja

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura