Cum adică „Dragostea este sentimentul de afecțiune care apare între o femeie și un bărbat? Și atunci, ceea ce simt eu pentru tine cum se poate defini?”. „Eu sunt Luka și am ales să rezist”. „Părul meu miroase a flori de portocal, mama obișnuia să-mi ude părul în fiecare zi cu apă de flori de portocal, după care mi-l pieptăna”. „Nu, nu mai am pagini în carnețelul roz ca să-mi notez toate cuvintele obscene și toate înjurăturile care mi-au fost aruncate în față”. „Mă rog acum la tine, Buddha, pentru că Dumnezeu e cel care a făcut ca sora mea acum să fie în pericol.” Ultimul proces în Franța în care un homosexual a fost condamnat a avut loc în 1750.”
Căpcăunii lui Yan Verburgh și ai lui Eugen Jebeleanu suntem noi, cei care ne folosim de vorbe și fapte pentru a construi paravane și pereți groși, impenetrabili între propriul eu și restul lumii. În scenă a fost doar o perdea, care s-a și dat la o parte la un anumit moment al piesei. Dar ce bine ar fi să fie la fel de ușor și în realitate: să scăpăm de propriile prejudecăți, reducții și false cunoașteri printr-un pocnet al degetelor. Ce ușor ne-ar fi să ne uităm în oglindă și să vedem cum se topesc de la sine prejudecățile sau stereotipurile! Dar nu ne este deloc la îndemână transformarea! Și Eugen Jebeleanu a reușit să redea scenic caleidoscopul homofobiei, al violenței de orice tip la care sunt expuși homosexualii și lesbienele din orice colț al lumii. Cu o grijă pentru detaliu și cu o finețe a redării tuturor agresiunilor la care sunt expuși în fiecare clipă semenii noștri, Eugen Jebeleanu a reușit să mențină în centrul discursului său scenic două mari valori: respectul pentru oameni și decența! Mă așteptam la expuneri violente gratuite, la scene pline de țipete, ba chiar și la bătăi. Nimic din toate acestea! Și aici cred că e meritul în totalitate al regizorului, cel care a reușit să deconstruiască tot acest construct social care se numește „homofobie” și să reușească astfel să ne facă să înțelegem toate efectele acestor refuzuri constante și extrem de nocive de care au parte cei care „sunt altfel”. Am avut astfel în fața ochilor un periplu de cazuri din toată lumea, expuse cu ajutorul a doar cinci actori, cazuri diverse din toate punctele de vedere: religii diferite, zone din toate colțurile lumii, ei și ele, persoane respinse de propriile familii sau nu, oameni care au fost violați, abuzați și aproape omorâți în bătaie, supuși la torturi de neimaginat etc… Simțeai cum ți se strânge stomacul de furie, de neputință și de… durere! Am simțit o durere profundă, organică, generată din neputință: nu-i puteam ajuta nicicum pe acești oameni! Unii erau deja morți, alții erau prea departe de mine, unii erau închiși în propria lor lume, alții încercau o supraviețuire la limita subzistenței și își refuzau propria salvare. Salvare față de cine? Și unde să se ducă? În Olanda? Câți dintre cei agresați zilnic doar pentru că au altă orientare sexuală, reușesc să ajungă în Olanda? Câți dintre ei au curajul să iasă din „cartierele de gay”? N-am simțit nici măcar o clipă nevoia de a-mi lua ochii de pe actori, de a întoarce capul (mi s-a întâmplat la alte montări, unde violența chiar eragratuită și dusă la extrem). Aici, din contra, simțeam că vreau să-i mângâi pe oamenii ăștia, să-i ajut să rămână în lumea mea și a lor și a noastră.
Căpcăunii din piesă sunt acei monștri de care ne temem când suntem mici, cultivați asiduu de societate prin intermediul ritualurilor și convențiilor sociale, monștri cărora li se înmulțesc capetele în funcție de câte prejudecăți mai adăugăm: ivirea unui cap înseamnă că tocmai am mai adăugat o prejudecată gândirii noastre. Și măștile purtate de ei în scenă mi-au adus aminte de obiceiurile de Crăciun de prin diferite sate de pe la noi. Yoan, numele unuia dintre personaje, face trimitere la faptul că în România persoanele gay există și se confruntă cu exact aceleași probleme ca toate celelalte cazuri din „Căpcăuni”. Cât despre cântarea imnului României pe scenă, nu m-am putut abține să nu zâmbesc ironic: câți dintre cei din sală au considerat asta ca fiind o blasfemie? Sau câți dintre cei care nu s-au aflat în sală ar fi considerat de netolerat un astfel de moment?
După o astfel de piesă nu poți să pleci acasă și să spui „Mi-a plăcut!”. Și cred că e la fel pentru orice piesă care intră în sfera teatrului social. Nu se pune problema unei judecăți estetice, sau nu în primul rând. Ci, cred eu, efectul vizionării unei astfel de piese ar trebui măsurat în numărul de interogații, de întrebări la care cauți febril răspunsuri și/sau soluții. De aceea mi se pare nepotrivit să vorbești despre calitatea jocului actorilor. Și cu toate acestea, chiar vreau să vorbesc despre ei, cei care își joacă personajele până la capăt. Sunt convinsă acum, mai mult ca niciodată, că atunci când vrei să montezi o piesă din sfera teatrului social ai nevoie de o mână de actori puternici, cu personalități bine conturate, cu forță și capacitate de disimulare peste medie, de coloraturi diferite și care trebuie să posede știința dedublării pe repede-înainte. Ei bine, Eugen Jebeleanu a adus în fața noastră cinci astfel de actori, cinci oameni care au impresionat până la lacrimi și care au stârnit! Cred că asta au și urmărit Yann Verburgh și Eugen Jebeleanu: să stârnească, să aprindă scânteia, efectul bulgărelui de zăpadă fiind schimbarea în sine care ar veni după aceea drept efect. Și cred că mulți dintre cei din sală au plecat acasă transformați deja pe dinăuntru.
Din păcate, n-am putut sta și la discuțiile de după spectacol, mi-ar fi plăcut enorm să-i aud pe actori și pe regizor vorbind despre propriile lor transformări datorate acestei piese de teatru, dar sunt convinsă că întrebările venite din sală au fost cel puțin pe măsura jocului celor cinci. Și cred că au fost discuții frumoase, pentru că am recunoscut în sală oameni de teatru, dar și oameni din mass-media, sau oameni politici, oameni de toate vârstele. A fost arhiplină sala de la ARCUB și mă bucur că Platforma Internațională de Teatru București #4 (12-15 octombrie 2017), produsă de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, cu sprijinul Institutului Francez, al AFCN și al UNITER a avut în deschidere un astfel de spectacol. Felicitări curatoarei Platformei, criticul de teatru Cristina Modreanu.
CĂPCĂUNI
text:Yann Verburgh
regie: Eugen Jebeleanu
scenografie: Velica Panduru
muzică: Rémi Billardon
regie tehnică: Nina Tanné
Cu: Radouan Leflahi, Ugo Léonard, Clémence Laboureau, Claire Puygrenier, Yan Verburgh.
În limba franceză, cu traducere în română.
Spectacol prezentat cu sprijinul Institutului Francez din București.
