Memoria, Peștera, Templul și Îndoiala sunt cele patru părți ale celui mai recent volum de poezii scris de Ioan T. Morar. Ca și precedentul, Când plouă mă numesc altfel, Toba de piatră a apărut la Editura Baroque Books and Arts, ambele volume beneficiind de toată atenția din partea editorilor, condițiile grafice fiind deosebite; la volumul de față nu mai avem desenele lui Octavian Mardale în interior, în schimb coperta este cu unul din îngerii acestuia, de aici și ideea de continuum. Nu ne înșelăm prea mult dacă insistăm pe această idee, pentru că citind poeziile ai senzația unui acasă, un loc al regăsirii Poetului și Poeziei. O reîntoarcere la origini, la sens și rădăcini, prin intermediul unor căutări permanente. Niciuna din poezii nu e despre poet și, totuși, el e în fiecare vers scris.
Multe din poeme au arhitectura celor din Când plouă mă numesc altfel, semn că poetul nu și-a schimbat structura mentală și nici viziunea asupra vieții; nici nu prea mai are cum, având în vedere vârsta și experiențele personale, pe care și le asumă integral și le transformă în (pre)texte perfecte pentru fiecare nouă creație. Ghicești în spatele fiecărui poem o întreagă succesiune de evenimente, aparent banale, dar care pentru el au căpătat o semnificație aparte. Nimic nu-i este străin, de la interogațiile cu privire la propria identitate, trecând prin cele despre sensul vieții și valorile asumate, pentru ca finalul să fie al eshatologiei.
Memoria, Peștera, Templul și Îndoiala sunt vârstele omului, dar și ale civilizației. Memoria e stratul sedimentelor, al experiențelor celor de dinaintea noastră, filtrate, distilate de timp și perpetuate din generație în generație fără să-și piardă prea mult din valoarea intrinsecă. Rostul nostru, al propriilor noastre existențe rezidă în această memorie, pe cât de personală și intimă, pe atât de comună. Acolo ne întâlnim cu ai noștri, dar tot acolo au loc și cele mai mari bătălii pentru suflet. În memorie, scufundându-ne în ea, ne câștigăm dreptul la a fi noi înșine. Memoria e asemenea inconștientului, locul unde aruncăm tot ceea ce am trăit, dar nu ne (mai) place sau tot ceea ce vrem să uităm. De aici și imperfecțiunea memoriei, înșelăciunea ei e noastră, ne înșelăm cu bună știință, ne trădăm cum nimănui altcuiva nu-i iese.
Trei colibe
Ca un soldat care și-a adus
toate rănile acasă
pentru a nu rămîne
singur peste noapte
eu scriu pe un zid care
va fi dărîmat:
„Să facem trei colibe:
una pentru tine
una pentru noi
și una încăpătoare
pentru slăbiciunile noastre”
Stîlpii de foc mai ard
doar în memorie
Corăbiile plecate
se întorc
doar în memorie
Ceea ce am fost
vom mai fi doar în memorie
Trei colibe nu ne sînt de ajuns
ne-ar mai trebui un semn
care să călătorească
de la unul la altul
un fel de vietate
care nu a mai fost pînă acum
o vietate alăptînd
toate slăbiciunile noastre:
„sînt ceea ce crezi și ceea ce nu crezi
Sînt harta celeilalte patrii”
Vom spune ce s-a mai spus:
memoria e un zid
făcut să fie dărîmat
Citind poemele din Peștera, m-am tot gândit la mitul peșterii al lui Platon. Lupta pentru adevăr, bătălia cu umbrele și aparențele, câștigarea dreptului la îndoială și păstrarea reflecției ca formă eternă de cunoaștere, ce să-ți dorești mai mult de la un loc al tranzitului din care nimeni nu iese decât altfel, schimbat. Cel care a intrat în peșteră s-a pierdut în negura existenței, e parte din sedimentul seminției. Stratul memoriei crește, devine din ce în ce mai solid, e imposibil de îndepărtat.
Un rîu fără pești
Nu privi înapoi
trecutul nu mai e
acolo
inima veche nu mai e
acolo
sîngele de atunci
tînăr
e acum un sînge
bătrîn
care bolborosește
în laboratoare
pe lamela de sticlă
globulele albe
și globulele roșii
cine mai stă să le numere?
Microscoapele ne citesc
fără să ne cunoască
Tot ce nu ne amintim
nu a existat
tot ce mai ținem minte
se va prăbuși
într-o prăpastie tînără
ca orice speranță
Nu privi înapoi
munții pe care am urcat
sînt acum
munții de pe care
am coborît
Nu privi înapoi
trecutul e un rîu
fără pești
o inimă obosită
un întuneric bătrîn
Ieșirea din Peștera și intrarea în Templul. Da, nimic întâmplător, sensul (drumului) e cel biblic, Intrarea în Templu e dureroasă, spinoasă, tenebroasă și cu îngrozitor de multe eforturi. Templul e sanctuarul cunoașterii, aici poemele sunt urme ale sondării Eului, deja am trecut și de subconștient, suntem în fața unui Eu pe cât de evident, pe atât de social. Eul e al timpului prezent, al evidențelor, realității atotcuprinzătoare. Templul e partea cea mai eclectică din tot volumul, surprinde diversitatea subiectelor și preocupărilor, divagațiile par la ordinea zilei, dar căutarea sensului vieții și a relației cu divinitatea sunt constantele unui drum deloc drept. E mult zgomot în această parte de volum, multă forfotă, înțelegerea și acceptare nu sunt deloc un proces facil, iar (re)cunoașterea adevărului e asemănătoare virtuții: ceva obținut cu mare efort și extrem de greu de păstrat.
Duminica Tomii
Arată-ne rănile de pe Cruce
arată-ne cum ai plutit pe ape
cum ai înmulțit
pîinea și peștii
arată-ne vinul făcut din apă
arată-ne cum ne ridici
la ceruri
apoi lasă-ne să cădem
cum știm noi
*
O comparație neterminată
La despărțirea de trup
descrisă de toate religiile
ca un fum
care se înalță
ca un fulger
în care se stinge identitatea
ca o comparație cu a nu fi
ca un aeroport îngropat
pînă cînd ni se vor da aripi
ca un rîu desenat
ca să plîngem pe maluri
ca o comparație neterminată
(o țărînă care nu s-ar mai întoarce
în țărînă)
la despărțirea de trup
cînd va fi
vechile noastre deprinderi
vechile noastre spaime
unde vor merge?
Tot aerul pe care l-am respirat
se va risipi în aer
toate cuvintele noastre
nu ne vor mai descrie pe noi
Doar văile verzi
ni le vom aminti
de sub iarbă
la despărțirea de trup
vom ști
că ne-am născut
ca să perfecționăm
singurătatea
Îndoiala e Supraeul, e maturitatea asumată, înțelepciunea pusă la păstrare în sertarele memoriei (da, se închide frumos cercul). După zgomotul (și furia, de ce nu) din poemele ciclului anterior vine o mare de liniște. O tăcere aproape năucitoare, care nu e neapărat însoțită de calm (muza poetului pare să aibă mult de furcă cu freamătul interior al acestuia) și nicidecum de senzația de static. Insistența cu care își ia corpul în posesie, cum îl studiază ș-i caută slăbiciunile sau urmele de boală n-are nimic de-a face cu resemnarea, dimpotrivă, e semnul unei lupte fără de sfârșit. E o întrebare care mi s-a născut în minte citind Îndoiala: poetul crede în liber arbitru sau nu?
O patrie verde, un fum șovăielnic
„Mai întîi a fost pasărea
apoi stîlpul
pe care s-a așezat
pasărea
apoi a fost căderea
celor fără de aripi”
Nu ne mai ridicăm
ca fumul șovăielnic
al profețiilor vechi
Știm mai mult decît ar trebui
dar nu știm de ce e inima roșie
dacă trăiește în întuneric
Verdele
cu care ne-am obișnuit
nu este verdele patriei noastre
iarba a trăit o vreme
sub acoperire
ca într-un laborator clandestin
Sîntem pămînt
care se va odihni în pămînt
ne-au îngropat placenta
ca să ne aștepte cineva acolo
Mai întîi a fost pasărea
o inimă roșie
Mai întîi a fost iarba
o patrie verde
apoi ne-am pierdut aripile
ca să putem scrie
*
Să zbori
Dar cei care cred
că să zbori
înseamnă
doar să învingi gravitația
ca și cum ai pluti
pe o pernă de aer
ca și cum ai da
din aripi
ca și cum te-ai dezlega
de pămîntul din tine
Cei care cred asta
n-au zburat niciodată
Să zbori
înseamnă
să nu știi
de ce
În 2000 Ioan T. Morar publica Șovăiala, urmat în 2003 de Nerușinarea. Abia în 2010 a venit Paloarea. Cele trei volume, apărute la Editura Brumar, au în comun căutarea sinelui și a unui sens. Iată că, după niște ani, Îndoiala devine capitol dintr-un volum, semn că trilogia n-aveam cum să se transforme într-un quartet. Emoții de diferite intensități și durate, semne ale imperfecțiunii umane, dar și a dorinței de perfecțiune, reunite dau sens întrebării „Avem sau n-avem liber arbitru?’. Multe din poemele ultimei părți din Toba de piatră sunt despre doctori, boli și tratamente. Trupul poeziei nu mai e tânăr de mult, dar poetul se încăpățânează să supraviețuiască scriind poem după poem, declarații de dragoste față de propriul eu și față de ceilalți. Simbioza la care nici el nu spera s-a produs de la sine: timpurile se topesc într-o mare de infinit, acolo unde limitele își pierd sensul. De ce Toba de piatră și nu alt titlu? Pentru că memoria e asemenea pietrei: poate fi scrijelită, dar niciodată îndepărtată definitiv și pentru că propriile noastre întâmplări sunt formele imperfectului unei existențe de care suntem (aproape) obligați să ne bucurăm că o trăim.
Toba de piatră de Ioan T. Morar
Editura: Baroque Books & Arts
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 144
ISBN: 9786306522460
Cartea poate fi cumpărată de aici.
