„Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pîndesc la o cotitură a sorţii ca să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cît de trăşcălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cît un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă rîsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile.
În cîteva vorbe, asta e povestea din Downshifting. O poveste cu zvîc şi poantă. La prima lui carte, Alexandru Done dă impresia că scrie fără efort, din poignet, cu un control dezinvolt al acţiunii, al frazelor şi al efectelor speciale. Salut în el un talent care face explozie acum şi care e aşteptat, ca toţi debutanţii, să confirme la a doua apariţie.” (Radu Paraschivescu)
Alexandru Done s-a născut pe 1 aprilie 1974, în Bucureşti. Este absolvent al Universităţii de Arte Bucureşti, secţia Grafică. Este artist vizual şi senior art director pentru proiecte de comunicare vizuală. Romanul Downshifting, cîştigătorul Concursului de Debut al Editurii Polirom, a fost selectat din 122 de manuscrise participante.
Citiți un fragment din roman:
Cu o sprânceană puţin ridicată, trăgea fum după fum. Aştepta să fac o ofertă.
— Pentru că înţeleg cât se poate de bine situaţia specială în care vă găsiţi, am întărit, cred că ar fi bine să ne gândim la o înţelegere care să facă acceptabil disconfortul… pentru asta v-aş ruga să vă gândiţi la o sumă…
Tăcea. Să mă fi înşelat ? Să nu fi fost omul meu ? Dacă avea să mă dea pe uşă afară, poate chiar să-mi rezilieze contractul ? Într-un târziu, s-a dezlipit moale de spătarul fotoliului şi s-a aplecat peste birou în poziţie de scris.
— Ar trebui să ştiu în primul rând la câte pagini vă gândiţi, a spus grav, străpungând perdeaua de fum care se ridica între noi.
Aha, îl prinsesem ! Era clar, era cât se poate de obişnuit cu asemenea propuneri, a mea nefiind decât una în plus.
— Poate vreo cincisprezece ?
— Cincisprezece spuneţi… nu e puţin. Cincisprezece pagini înseamnă o muncă laborioasă… vedeţi, eu îmi lucrez cu multă exigenţă materialele, iar în spatele fiecărei pagini se ascunde întotdeauna un efort serios. E numele meu în joc, mă înţelegeţi…
Miroseam cam unde bătea.
— Primul lucru pe care ar trebui să-l ştiu : în ce cheie doriţi să fie redactat materialul ? a continuat.
L-am privit nelămurit.
— Vedeţi… s-a scărpinat scurt după ureche, cu un stilou ridicat de pe birou. Un material redactat pe un ton neutru îşi are preţul lui, unul apreciativ, altul, iar unul elogios, altul…
— Atunci, îmi doresc unul elogios, desigur.
— Doar elogios sau poate vă gândiţi la unul foarte elogios ?
— Foarte elogios.
— Mda… mi-e că o să vă cam coste….
— Puneţi-mă la încercare.
— Eu sunt un om corect, domnul meu, şi-mi plac înţelegerile cât mai clare de la bun început. Pentru asta, operez cu un sistem gradual, care să nu lase loc de interpretări. Vă spun sincer că de 30 de ani, de când lucrez în sistem, am dat peste tot felul de nebuni. Înţelegeţi de ce mă văd obligat să-mi iau anumite măsuri… ca nu care cumva lucrurile să ia cine ştie ce întorsătură. Aşa că am elaborat un sistem fix. Să luăm ca exemplu o pagină. Poate să conţină, să zicem, zece cuvinte foarte elogioase, zece apreciative şi încă câteva zeci neutru pozitive, cum le numesc eu. Împreună, putem hotărî ponderea acestor cuvinte în aşa fel încât să încheiem o înţelegere cât mai precisă şi lipsită de orice echivoc…
— Şi aţi putea să-mi spuneţi care ar fi preţul pentru un cuvânt „foarte elogios“ ?
— Desigur. 15 euro.
— Şi pentru unul „apreciativ“ ?
— 10, iar pentru unul neutru pozitiv, 5.
Tipul ăsta, cu aerul lui integru şi elevat, cu gâtul strâns într-un guler scrobit, de sub care ieşea o cravat gri cu buline albastre, avea picioarele bine înfipte în pământ. Numai că, la un calcul simplu, îmi ieşea o sumă exorbitantă ! Pentru 15 pagini cu 15 superlative şi vreo 10 apreciative, aveam de dat vreo 1.500 de euro, ceea ce era un adevărat jaf ! E drept că aş fi putut să scad din numărul de pagini, dar nu-mi prea venea. Îmi doream o prefaţă bombastică, una care să facă impresie. Cum directorul se dovedea un veritabil om de afaceri,
am hotărât să trec la negocieri. La început, mi-a pus placa cu „E sub demnitatea mea etc.“, pentru ca, uşor, uşor, să se înmoaie şi s-o lase mai moale. Trebuia să cădem la învoială pe preţul pe pagină, pentru ca abia apoi să trecem la cuvânt. Numai că, îndată ce avansam o sumă, îşi şi dădea ochii peste cap şi se arăta jignit, îşi vâra degetele sub guler, îşi aprindea o ţigară, se ridica în picioare şi făcea o contraofertă. Mă ridicam la rândul meu şi, cu mâinile înfipte-n buzunarele adânci ale pantalonilor, dădeam ture prin încăpere căutându-mi argumentele, pentru ca apoi să atac din nou. Ochii îi scăpărau, gesticula, lovea cu palma în spătarul fotoliului, se desprindea din faţa ferestrei şi dădea ture prin încăpere cu mâinile la spate, perorându-mi în legătură cu deontologia care-l obliga la un anumit standard, altfel strica piaţa şi avea să primească reproşurile confraţilor, mă rog, hai, putea să mai lase puţin. Mă arătam de acord doar în principiu, reveneam şi ceream un nou discount. Apuca cu disperare cerceveaua ferestrei, lovea cu palma în pervaz, în timp ce eu mă prăbuşeam în fotoliu, se plesnea peste frunte, deschidea uşa, cerea „două cafele tari !“, revenea şi-mi avansa altă sumă.
Înşfăcam o hârtie de pe birou şi calculam. Mă apropiam, dar încă nu eram acolo. Trebuia să mai lase. Îşi smulgea sacoul şi-l arunca pe spătarul scaunului, îşi sufleca mânecile, îşi scotea cravata şi se jura că mai mult de atât era jaf ! Dezamăgit, mă ridicam la un pas să plec. Alerga după mine, mă oprea şi mă împingea înapoi în fotoliu, deschidea uşa şi zbiera după cafele. Revenea cu paşi nesiguri, rozându-şi pieliţele unghiilor, pentru ca, în sfârşit, să-mi accepte oferta. Îi întindeam mulţumit mâna şi băteam palma. Urma preţul pe cuvânt.
