De la Partea nevăzută decide totul, volumul de eseuri apărut în 2015 tot la Editura Humanitas, n-am mai citit nimic scris de Horia-Roman Patapievici (când spun „nimic” mă refer la cărți, nu și la articole sau părți din conferințele sale publice difuzate în mediul online). „Distanțarea” (tot e un cuvânt foarte des folosit în ultimele zile) n-a fost impusă decât de o avalanșă de obligații profesionale și, în același timp, a determinat lecturarea în câteva ore a volumului despre care vreau să vorbesc acum – Două eseuri despre paradis și o încheiere. O lectură care ajută foarte mult la regăsirea azimutului, a perspectivei atât de necesară pentru regândirea oricărui plan pentru viitorul apropiat acum, când frica pare că dictează orice schimbare; spun „pare”, deoarece din punctul meu de vedere nu sunt deloc puțini cei care reușesc să-și păstreze dramul de luciditate necesar unei obiectivări fundamentale față de această pandemie atât de imprevizibilă (încă).

Farmecul celor două eseuri rezidă în însăși subiectul propus: să vorbești despre paradis implică, înainte de orice, o abordare personală, ceea ce face și Patapievici. El pleacă de la o mărturisire personală, care are ca subiect preocuparea lui constantă din ultimii ani (mai cu seamă anii care au contribuit decisiv la consolidarea statutului de perosnalitate publică și intelectual de mare forță a spațiului românesc contemporan), justificând în acest fel și argumentarea personalizată a tezelor propuse spre dezbatere în cele două părți ale volumului.

Horia-Roman Patapievici își concentrează tot excursul în jurul câtorva mari autori – Dante Alighieri și Ezra Pound sunt pilonii – plecând de la expresiile vizuale ale Paradisului regăsite în cele două mari ramuri ale creștinismului – catolicismul și ortodoxismul. Fundamentarea propriilor teze devine pe această cale un adevărat traseu cultural prin istoria spațiului european (cu extensii posibile la orice alt spațiu din exteriorul bătrânului continent). Felul cum își construiește discursul în jurul câtorva idei, care au căpătăt expresie vizuală (frescele bisericești) și livrescă denotă profunzime și o nevoie de fundamentare adecvată a propriilor idei.

„Prima mea teză este că faptele senzoriale au intelectuale ale amintirii, nostalgiei, viziunii, promisiunii ori dorinței sunt în mod fundamental impregnate, în cultura noastră comună, cu reprezentări paradiziace, care, deși inconștiente, sunt puternice și active anume pentru că sunt comandate de niște instincte ale paradisului, care sunt sădite adânc ăn măruntaiele culturii europene.” (pp. 18-19)

Unde s-a dus paradisul este titlul primului eseu – cu alte cuvinte vorbim despre ceva ce a existat cândva aici, am făcut parte din el. De aceea și abordarea eseistului este una de căutare, de înțelegere a cauzelor care au făcut posibilă nostalgia paradisului, iar căutarea și-o fundamentează prin raportare la diferite maniere de reprezentare concretă a paradisului însuși.

 „A doua mea teză este că lumea modernă s-a născut prin secularizarea paradisului. Și, pentru că nicio o secularizare nu poate fi completă, în măruntaiele modernității continuă să trăiască, imposibil de eradicat ori dizolvat până la capăt, resturile paradisului, sub formă de instincte paradiziace. De acolo, oarbe în ce privește finalitatea lor, instinctele paradiziace continuă să-și depene lucrarea, luându-și forma năzuinței după paradis drept conținut al tuturor celorlalte năzuințe – mecanismul fiind setea nepotolită de a poseda fizic, în imediat, ceea ce nu există decât spiritual ori ideal ori metafizic ori imaginar, în depărtare.” (p. 22)

Paradisul pierdut și paradisul promis sunt două dintre ipostazele culturale la care face referire Patapievici  – Dante și Pound. Divina Comedie și Cantos, două opere literare fundamentale, surse de revelații și de noi analize hermeneutice.

„Pound nu regretă, deci, pierderea paradisului ascetic, populat de sfinții care au urât și urâțit lumea, El deplânge pierderea capacității noastre de a mai percepe senzorial materia din care era făcut paradisul lui Dante – o marerie care posedă în ea toate atributele luminii, splendorii, transparenței și energiei radiante. Ceea ce afirmă teologia poetică a lui Pound este că, după pierderea teologică a paradisului, ne rămâne încă la îndemână paradiziacul, ca realitate senzorială a splendorii.” (p. 29)

 Principiul paradisului este titlul celui de-al doilea eseu, cel care mi-a plăcut foarte mult datorită concreteței, felului cum s-a raportat autorul la toate dovezile care fac posibilă existența unui principiu al paradisului. Și cred că, acum,  mai mult decât în orice alte vremuri, avem nevoie să redescoperim acest principiu și să-l transformăm în motorul propriilor noastre vieți. Credința că există o viață de apoi (indiferent ce înțelege fiecare dintre noi prin acest apoi) ne ajută să ne păstrăm dimensiunea corectă a tuturor întâmplărilor (nu spun evenimente, pentru că e un termen mult prea contemporan pentru fondul ideatic pus în discuție de Patapievici) și să ne recâștigăm speranța, cea care însoțește luciditatea.

«Teza generală este aceasta: „Istoria esenței artei occidentale corespunde transformări esenței adevărului”;  drept urmare, dispariția frumuseții în lumea modernă corespunde unei transformări a esenței adevărului. Pound, cu poemul său epic, se află întreg în această trasnformare a esenței adevărului, iar Cantos – eșec și capodoperă:  o capodoperă a eșecului și un eșec al capodoperei – este simptomul ei cel mai formidabil. Că principiul paradisului nu mai poate fi folosit ca un instrument al modernismului în artă este poate simptomul cel mai frapant al acestei transformări a esenței adevărului, căeia epoca noastră îi este deopotrivă expresie și martor (iar poeții ei cei mai mari, martiri).»

Nu cred că există timp mai propice decât cel de acum pentru lectura volumului Două eseuri despre paradis și o încheiere de Horia-Roman Patapievici. Revalorizarea unor cărți fundamentale, cum sunt cele la care face referire autorul în construirea celor două eseuri (pe lângă cele scrise de Dante și Pound veți mai găsi încă alte câteva, în fapt o minibibliotecă virutală de „lecturi clasice”) și reconsiderarea însăși noțiunii de „important”, iată două mari „consecințe” ale zăbovirii vreme de câteva ore asupra cărții scrisă de H-R Patapievici.

Două eseuri despre paradis și o încheiere de Horia-Roman Patapievici

Editura: Humanitas

Anul apariției: 2018

Nr. de pagini: 136

ISBN: 978-973-50-6275-0

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura