Mai puțin cunoscută la noi, Dodie Smith, este autoarea cărții O sută unu dalmațieni, din 1956, ecranizată în celebrul film de animație al studiourilor Disney.
Publicat la imprintul Youngart al Grupului Editorial Art în anul 2019, în colecția Youngretro – traducătoare din limba engleză fiind Laura Ciobanu – romanul Fetele din Castel (1949), face parte dintre acele cărți care nu-și lasă sensurile dezvăluite cu ușurință, ci numai în urma unei lecturi atente, și care propune chei de descifrare pe măsura gusturilor unui public larg și divers.
Astfel, vârsta protagonistei oferă motive pentru a-l considera un roman pentru adolescenți, mai ales că aduce în discuție descoperirea primei iubiri autentice din viața fetei. Însă aceasta este numai prima cheie de lectură, cea mai vizibilă, nuanțată cu sensibilitate de către autoare. Alte teme se leagă de aceasta: relațiile de familie, între părinți și copii și între frați și surori; responsabilitatea fiecăruia, indiferent de vârstă, față de familie; relațiile dintre membrii comunității; lipsa mijloacelor materiale și efectele pe care le are asupra felului de a fi a-l oamenilor; confruntarea visurilor adolescentine despre viață și despre iubire cu realitatea aspră; maturizarea, indiferent de vârsta celui în cauză; tabloul unei anumite părți a societății englezești la începutul secolului al XX-lea.
Dincolo de toate acestea însă, romanul se remarcă prin reflecțiile despre auctorialitate și despre procesul de creație, precum și prin dialogul cu alte cărți pe care îl întreține. Personajul principal este Cassandra, o fată aflată la începutul adolescenței, care trăiește la limita subzistenței într-un castel închiriat alături de sora ei, de mama vitregă, de tatăl ei și de fiul fostei lor menajere, devenit între timp un prieten apropiat. Tot materialul narativ este rezultatul jurnalelor pe care aceasta le ține și în care notează ce se întâmplă pe parcursul unui an. Cititorul avizat face încă de la început legătura dintre atmosfera romanului acestuia și scrierile surorilor Brontë: castelul sumbru, zilele scurte și întunecate de iarnă, familia odinioară înstărită, însă acum decăzută. Apoi, numele protagonistei, Cassandra, apropierea de sora ei, soluția pe care familia o vede ca fiind singura posibilă de a se redresa și rezolvarea propusă de scriitoare trimit inevitabil la cealaltă autoare clasică celebră, Jane Austen. Un detectiv literar s-ar putea distra identificând cu precizie corespondențele: întâlnirea tinerilor de la Castel, în mod întâmplător, și discuția surprinsă de Cassandra cu părerile lui Simon și ale lui Neil despre ei fac evidentă trimitere la întâlnirile de la bal dintre surorile Bennett, Mr. Darcy și Mr. Bingley, de exemplu. Este concretizarea unui dialog deschis, viu și original, peste timp, între personaje și creatorii lor, care oferă profunzime cărții de față.
„Până acum am fost două, așteptând ca viața să înceapă, discutând cu domnișoara Blossom noaptea, întrebându-ne, sperând: două fete din romanele lui Brontë sau Austen, sărace dar curajoase, cele două «Fete din castelul Godsend»” (p. 258-259).
Cassandra și tatăl ei reprezintă două feluri diferite de a se raporta la actul de creație literară. Fata ține un jurnal, tip de scriere ce presupune o anume doză de autocentrism, dar care, aici, nu face decât să dezvăluie altruismul autoarei. Jurnalul este în același timp prilej de a retrăi momentele pe care le evocă, poate chiar mai intens când le povestește decât atunci când chiar le trăiește. O dată cu evoluția și maturizarea, pe măsură ce viața propriu-zisă o ia în stăpânire, Cassandra își dă seama că scrisul nu mai este un înlocuitor de succes și că persoana ei nu mai este suficient material narativ.
„Nu intenționez să continui acest jurnal. Am depășit perioada în care voiam să scriu despre mine. (…) Și sunt mii de oameni care nu sunt eu și despre care pot scrie…” (p. 446).
Pe de altă parte, tatăl ei este un scriitor original, ce se studiază în școli și care a făcut chiar turnee de lectură din care a putut să-și întrețină familia. Însă geniul este egoist, copiii i se scufundă treptat în sărăcie, fără ca el să pară capabil nici măcar să-și dea seama, cu atât mai puțin să întreprindă ceva pentru a-i salva. Este o lungă perioadă de aparentă inactivitate, de insensibilitate, de iresponsabilitate, de pierdere a rațiunii, cum se tem apropiații, care se dovedește a fi însă, nici mai mult, nici mai puțin decât gestația unei capodopere de originalitate și inovație.
De aici, reflecții pe care cititorul le poate face, referitoare la felul în care apropiații – și nu numai – îi percep pe scriitori și la felul în care ei înșiși se raportează la ceea ce scriu: de la simțul practic al celei care nu-și uită obligațiile nici atunci când creează și care afirmă că „nici măcar o inimă frântă nu-ți dă dreptul să irosești o hârtie de calitate” (p. 446) dacă ceea ce scrii nu pare a interesa pe nimeni, până la cel ce se simte posedat de inspirație și care nu-și află liniștea până nu găsește forma perfectă în care să transpună materia, indiferent la oricine și la orice nu are legătură cu obsesiile sale scriitoricești.
„ – Dumnezeule, vrei să zici că-ți făceai griji pentru starea minții mele?
A chicotit, apoi a părut îngrijorat.
– Draga mea, chiar ai crezut că mi-am pierdut-o? Da, cred că par destul de excentric și, când cartea asta va ieși, mulți oameni vor crede că excentric e puțin zis. Dacă va ieși vreodată. De ce nu reușesc să încep? Numai ideea inițială îmi scapă. Mi-am pierdut încrederea, să știi. Nu e vorba de lene, jur!” (p. 396).
Dacă în relație cu tatăl ei, Cassandra își verifică propria capacitate auctorială, în raport cu fratele ei mai mic, Thomas, și în discuțiile cu Simon, fata se observă drept cititor, ce face eforturi de recepta și de a înțelege literatura modernă, cum îi spune ea, influențată puternic la acea vreme de psihanaliză și de Proust. De altfel, ea pleacă de la psihanaliză și pentru a descifra comportamentul excentric al tatălui. Toate acestea fac parte dintr-un plan mai larg, dintr-o lecție pe care protagonista o învață despre complexitatea oamenilor și despre riscul de a nu face diferența adecvată dintre aparență și esență în ceea ce-i privește.
„E limpede că l-am subestimat pe Thomas: cu numai câteva săptămâni în urmă m-aș fi așteptat ca și lui să-i placă o istorisire gogonată. Și acum descopăr că a citit o mulțime de poezie modernă complicată (i-a împrumutat-o un profesor de la școală) și că i-a și plăcut. Mi-aș dori să mi-o fi dat și mie să o citesc, deși știu foarte bine că mie nu-mi plac lucrurile pe care nu le înțeleg. Sunt uimită să descopăr ce gusturi rafinate are, mai rafinate ca ale mele. Și e ciudat cum poate să aprecieze atât de mult toate formele de artă, dar în același timp să fie atât de pragmatic și de puțin emoționat de ea. (…) Serios, complicați sunt oamenii!” (p. 386).
Dinamica relației dintre Cassandra și Rose, sora ei mai mare, este complexă și este cea care contribuie cel mai mult la trecerea protagonistei spre vârsta adultă. În plus, prin prisma acestei relații se fac și cele mai multe legături cu scrierile autoarelor menționate. La fel ca în celebrul Rațiune și simțire, romantismul, visarea și simțul practic nu sunt distribuite între surori așa cum observă o privire grăbită: Rose cea conștientă că trebuie să se sacrifice pentru bunăstarea familiei (care nu primește sacrificiul cu inimă ușoară) optează în cele din urmă pentru sentiment, în timp ce Cassandra, atât de legată de povești și vise, dovedește că mai degrabă e capabilă să-și pună frână emoțiilor decât să se lase dominată de ele.
Pe plan social, se conturează imaginea idealiza(n)tă a satului englezesc atemporal, din care nu lipsesc peisajele transformate de trecerea anotimpurilor, delicatețea primăverii, exuberanța verii, melancolia și asprimea toamnei și a iernii, desprinse parcă din tablourile celor mai valoroși pictori peisagiști, ritualurile de Armindeni, vecinii buni, preotul, învățătoarea, hanul. Tonul discuțiilor pe care Cassandra le are cu preotul despre semnificația credinței pentru găsirea împlinirii personale și dilemele pe care le au fetele se adaugă elementelor de dialog ale cărții cu alte epoci literare și istorice, chiar mai vechi decât cele deja amintite.
Familia de la Castel este prinsă într-o structură pe verticală în acest plan: Simon, Neil, doamna Cotton, cuplul Fox-Cotton îi sunt superiori din punct de vedere social și financiar, pe când Stephen este fiul fostei menajere, locuiește cu ei și este angajat totodată la ferma vecină. Superioritatea și inferioritatea sunt relative și depind în totalitate de capacitatea personajelor de a face aceeași distincție între aparență și esență ce este pusă la lucru și în celelalte planuri ale cărții. Stephen este pentru o perioadă singurul care întreține familia, iar sentimentele pe care le are pentru Cassandra, deși neîmpărtășite, sunt tratate de aceasta cu sensibilitate și delicatețe.
Fetele din Castel este un roman în care, cu cât trecem de povestea principală, cu atât descoperim aspecte din ce în ce mai interesante. Este un roman care-și provoacă cititorul, determinându-l să-și folosească aceeași capacitate de identificare a semnificativului de superficial pe care viața o cere de la personajele sale.
Fetele din Castel de Dodie Smith
Editura: Grupul Editorial ART
Colecția: Young Retro
Traducerea: Laura Ciobanu
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 448
ISBN: 978-606-8811-69-7
Cartea poate fi cumpărată de aici.
