Vlad Jivan e patronul unei edituri obscure din Timişoara anului 2011 şi erou al revoluţiei din 1989. Face afaceri profitabile cu un fost securist din Bucureşti, iar în timpul liber îi place să joace baschet şi să stea la bere cu prietenii. Discută pătimaş despre mafia ţigănească, despre „invazia” oltenilor care au distrus civilizaţia bănăţeană şi – doar pe jumătate în glumă – despre secesiunea Banatului.
În trecutul său există însă cîteva secrete pe care nu le dezvăluie nici măcar soţiei lui, Emilia, cel mai întunecat fiind legat de o excursie din 1989 cu părinţii în fosta Iugoslavie, în Split, pe litoralul Mării Adriatice. Iar cînd Emilia îl convinge să meargă în concediu în Croaţia, Vlad îşi redescoperă prietenii croaţi de odinioară, ce poartă cicatricile unui război secesionist, şi ajunge să se confrunte cu trecutul său tăinuit.
Disco Titanic este un roman cu adolescenţi maturizaţi traumatic într-o lume copleşită de puseuri naţionaliste sau localiste, o carte despre tandreţea şi cruzimea care se ascund în fiecare dintre noi.
„Un scriitor strălucit, ce va marca o epocă.” (Mircea Iorgulescu)
„Cu lecţia lui Bulgakov, a marilor prozatori americani şi a cineaştilor ruşi, cehi şi polonezi din anii ’70-’80 bine asimilată, Radu Pavel Gheo e un romancier de mîna întîi.” (Adriana Bittel)
Radu Pavel Gheo (n. 1969) a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara.
A lucrat ca profesor, redactor radio şi redactor de revistă în Iaşi şi Timişoara. În 2001 emigrează în Statele Unite, dar revine în ţară după un an. În perioada petrecută în Statele Unite a muncit ca vînzător la un fast-food, la un magazin alimentar şi la o librărie Barnes & Noble. Experienţa americană e relatată în priză directă în volumul Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a. A publicat volumele Valea Cerului Senin (Athena, 1997), Despre science fiction (Omnibooks, 2001; Tritonic, 2007), Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a (Polirom, 2003; 2004; 2013), Românii e deştepţi. Clişee mioritice (Polirom, 2004; 2006; 2014), Fairia – o lume îndepărtată (Polirom, 2004; 2016), DEX-ul şi sexul (Polirom, 2005; 2016), Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (coord., Polirom, 2008), Numele mierlei (Polirom, 2008), Noapte bună, copii! (Polirom, 2010). Este inclus în mai multe antologii de proză şi reviste de cultură din ţară şi străinătate. Tovarăşe de drum a apărut într-o ediţie italiană în 2011, iar Noapte bună, copii! a fost publicată în italiană în 2016. Radu Pavel Gheo a scris o piesă de teatru, Hold-UP Akbar sau Toţi în America, pusă în scenă de Teatrul Naţional din Timişoara în stagiunile 2007-2008 şi 2008-2009. Este redactor şi traducător la Editura Polirom şi redactor la revista timişoreană Orizont. În 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2005 – membru al PEN Club România.
Disco Titanic (fragment)
Radu Pavel Gheo
Clătină din cap, fixîndu-l cu privirea. Frane tremura tare – probabil şi din cauza medicamentelor – şi se făcuse pămîntiu de-a binelea la faţă.
— Lora a fost o mizerie. În toate războaiele sînt mizerii din astea. Mai ales la noi, ştii? Şi la sîrbi, şi la bosniaci. Sîrbii omorau femeile croate, le violau şi le omorau, iar la gravide le vîrau baioneta în burtă şi le scoteau pruncul viu, după care îi striveau creierii cu bocancii în faţa lor, ca să-l vadă cum moare, şi le ziceau curve croate. Şi după asta le omorau şi pe ele.
Auzise şi el aşa ceva. Citise pe undeva că era una din practicile ustaşilor croaţi în al Doilea Război Mondial, dar nu comentă. Probabil că astfel de tehnici făceau parte din fondul comun iugoslav. Deveniseră un fel de tradiţie. Ca tăierea porcului. Sau colindele de Crăciun. Omorîrea sîrbului, suguşarea croatului, împuşcarea bosniacului, arderea kosovarului.
— Ei, la Lora era… erau prizonieri. De toate felurile, nu numai soldaţi. Şi nu numai sîrbi. Erau soldaţi iugoslavi, erau sîrbi din Croaţia, dar erau şi croaţi de-aici, din Split, care le ţineau partea iugoslavilor sau îi apăraseră pe sîrbii din oraş. Erau şi femei, şi fete tinere. Oricine era bănuit că sabotează statul croat, că trădează patria. A fost o perioadă de nebunie, înţelegi? Aşa se întîmplă întotdeauna peste tot. Mulţi dintre sîrbii care n-au apucat să fugă au ajuns la Lora.
Începea să bănuiască restul poveştii.
— Cînd am ajuns eu acolo, continuă Frane, mi s-a explicat cum merge treaba. Nu aveai mare lucru de făcut: te plictiseai şi te jucai cu deţinuţii. Le aruncai din cînd în cînd mîncare dacă aveai chef – nu mare lucru, pentru ei erau bune şi resturile. Dacă nu, nu. N-a murit nimeni de foame. Erau paznici care umblau în uniforme negre, ziceau că sînt ustaşi, ustaşi adevăraţi. Unii nici nu fuseseră pe front, n-au luptat în viaţa lor. Dar ei erau ustaşi, pricepi, iar Lora, despre Lora ziceau că e teritoriu ustaş. Cînd venea un transport de prizonieri, asta le urlau în urechi: „Lepre de sîrbi, lepre de trădători, aici e teritoriu ustaş. Nu Iugoslavia, nu Croaţia. De-aici nu mai ieşiţi decît prin pizdele mamelor voastre“. Ăia, deţinuţii, prizonierii, erau obligaţi să facă salutul ustaş de pe vremuri şi să strige „Za Dom, spremni!“ Apoi urma bătaia de bun venit. Ştii cum? Gardienii luau cîte o bîtă, un baston, un cablu electric şi se înşirau ca un fel de coridor, iar ăia treceau în fugă printre noi. Şi noi îi loveam: cu bîtele, cu ţevile de fier, cu cablurile. Vai de pula lor!
Frane rîse rău, cu năduf, îşi umplu paharul, iar în secunda următoare îl goli pe jumătate.
— Acolo puteai să faci ce voiai. Dacă voiai să baţi un deţinut, îl băteai. Dacă voiai să-i scoţi ochii, treaba ta, îi scoteai cu linguriţa. Puteai să-i şi omori, nu te întreba nimeni nimic. Mai ales pe ăia din blocul C, acolo erau soldaţii de pe front, din JNA. Rezerviştii. Vulturii Albi… am bătut o dată un vultur din ăla pînă s-a căcat pe el şi a borît sînge pe gură. Cred c-am spart tot în el. Ca atunci, la Disco Titanic, ţii minte?
Îi făcu iar cu ochiul.
— Îţi place? rînji Frane. Dar orgasmul electric ştii cum e? Îi legam cu mîinile la spate, le înfigeam într-o ureche un conductor de la un telefon militar, de-ăla cu bobină de inducţie, şi celălalt conductor îl înfigeam în coaie. Învîrteam manivela telefonului şi să-i vezi cum începeau să se scuture, să sară şi să se strîmbe. Orgasm electric! Încercau să fugă, să se smulgă, dar şi aia durea, şi-atunci îi năuceam cu bastoanele. Sau cu bîta de baseball. Se pişau pe ei, stăteau aşa, uzi, şi puţeau, se căcau cu sînge… Ce să-ţi mai zic ca să nu te plictisesc? Am văzut acolo imaginaţia dezlănţuită a omului cu putere de viaţă şi de moarte. Două luni am stat, atît. Două luni. Cît o viaţă.
— Cum pula mea? exclamă el şi îşi goli scurt paharul. Ai făcut tu aşa ceva?
— Ce era să fac? se răsti Frane. Mie povestea asta cu statul ustaş nu-mi plăcea. Voiam să eliberăm Croaţia, da, să nu ne mai fută la cap scîrbele de sîrbi cu partidul comunist, să nu ne mai conducă Beogradul… ştii că toţi banii, toate veniturile se duceau la ei, la centru? Numai că, vezi – începu el să şoptească, de parcă ar fi spus un secret –, bunicu-meu a fost partizan de-al lui Tito. A luptat aici, în munţi, cu nemţii şi cu ustaşii. Era comunist din ăla adevărat, care credea în Iugoslavia unită. Aşa erau vremurile, înălţă din umeri Frane. Cînd Tito i-a deportat pe unii pe Goli Otok, bunicul l-a susţinut. Zicea că ăia sînt nişte ticăloşi care vor să dea Iugoslavia pe mîna lui Stalin. A murit în acelaşi an cu Tito, săracu’! Eu eram mic, dar aşa de tare mă iubea… Ce voiam să zic? Mulţi de-acolo erau aşa, mulţi am avut bunici partizani sau comunişti. Poate şi ustaşi, ce ştiu eu? Dar eu mă gîndeam că altfel se pune problema, adică să fim independenţi, să ne facem ţara noastră, patria noastră. Şi să îi omorîm pe sîrbi, fiindcă altfel ne omoară ei pe noi. Că aşa se întîmpla. Era război. Dar nu aşa se punea problema la Lora. Nu era vorba să te lupţi cu ăia care te-au atacat şi care îţi ard satele şi te alungă de la tine din casă. Nu eram în Krajina, în Republika Srpska. Problema era: sînt sau nu sînt un bun croat? Că dacă nu eram un bun croat, ajungeam şi eu în partea cealaltă, în celulă. Era unul, Emilio, care se uita oricum strîmb la mine, mă bănuia că nu sînt destul de loial cauzei. Sau, oricum, avea ceva cu mine. Nu ştiu de ce. Că nu băgam bastoane în curul deţinuţilor pînă le rupeam intestinele? Că nu mergeam să violez curvele sîrboaice sau să le sparg dinţii? Erau el şi unul Ante, şi Sule şi mai vreo zece, ăia erau stăpînii lagărului. Era un haos acolo… nici nu ştii. Cîteodată aduceau splitani, oameni din oraş care se plictiseau, cred că prieteni de-ai lor, şi-i lăsau să se distreze cu prizonierii. Aşa a fost la Lora, Vlade. Uite, plimbă-te prin Split, să vezi cît e de frumos şi ce oameni drăguţi sînt în oraş. Nici n-ai zice că aici s-a întîmplat aşa ceva.
