Postcapitalismul, concept economic și social, face parte din rândul acelor termeni descriptivi ai unei realități construite pe ruinele altora. Prefixul „post-” are sensul unei distanțări față de ceva anterior, dar și al unui proiect structural total diferit față de trecut. Altfel spus, „post-” este în același timp și „după”, dar și „în pofida”, „altceva”, ca diferență absolută față de o tradiție. În general, orice „post-” răspunde la întrebarea: Ce este atunci când nimic nu mai este?Sau Ce se întămplă atunci când se sfârșește ceva? În acest sens, „postcapitalismul”, termen apărut în gândirea economică influențată de teoreticianul managementului Peter Ferdinand Drucker, se înscrie pe aceeași linie de semnificație cu „post-adevărul”, „post-modernismul” sau „post-umanismul”. Conceptul circumscrie limitele unei realități ce tinde către dizolvare și trimite, în același timp, către noi orizonturi, noi lumi, dominate de alte limbaje, alte structuri, față de care vechile concepte se dovedesc a fi inutile, depășite.
„Sfârșitul capitalismului a început” – este citatul ales de editori ce apare pe coperta 1 a lucrării scrise de analistul economic Paul Mason; o afirmație apocaliptică prin gravitatea ei, profetică dacă ținem seama de interpretarea semnelor erodării celui mai eficient sistem politic al ultimelor secole. Profet al dezastrului, dar și propovăduitor al unei lumi noi, născute din rămășițele neoliberalismului, economistul britanic scrie o lucrare revoluționară, în sensul originar al termenului, ce încearcă să explice, în cheie marxistă, simptomele unei ideologii pe care o consideră bolnavă, depășită de „evoluția” istoriei, de apariția noilor tehnologii, de contradicțiile interne ce sunt vizibile de către oricine a urmărit cu atenție ultimele evenimente mondiale.
Lucrarea este construită pe trei registre diferite de narațiune. Într-un prim nivel, cartea poate fi citită ca o introducere la teoria economică a muncii și a capitalului. Este nivelul cel mai tehnic, în care autorul demonstrează o temeinică stăpânire a domeniului de cercetare. Al doilea registru este cel al discursului anti-capitalist. De pe baricadele marxismului, Mason deconstruiește imaginea idilică a capitalismului ce însoțește neoliberalismul doctrinar. Vinovat de apariția crizelor economice, de existența inegalităților sociale, capitalismul este măcinat de contradicții interne, care vor duce, inevitabil, crede autorul, la sfârșitul acestui sistem economic falimentar. La nivelul celui de al treilea registru, se observă o schimbare a tonului discursului economic. Vocea devine profetică, iar vestirea postcapitalismului, ca soluție izvorâtă din contradicțiile economiei capitaliste, îl apropie pe Mason de Marx, Buharin, Lenin sau Troțki. Toate cele trei niveluri de discurs sunt unificate prin intermediul teoriei marxiste, care funcționează în interiorul sistemului conceptual al lucrării ca model explicativ și ca schemă istorică atotcuprinzătoare.
„Capitalismul este un sistem adaptabil complex, care și-a atins limitele capacității de adaptare”(p. 15). Aceasta este teza pe care Mason o argumentează în incisiva lucrare analizată în paginile de față, susținută cu referințe detaliate din lucrările unor gânditori actuali, majoritari de stânga (Antonio Negri, Paul Romer, Peter Drucker, Jeremy Rifkin, André Gorz sau David Graeber) sau a unor clasici marxiști (Rosa Luxemburg, Nikolai Kondratiev, scriitorul rus Alexander Bogdanov) ori chiar neoliberali (Hayek, von Mises). Schema urmată este, după cum ne dăm seama încă din primele paragrafe, teoria economică marxistă, cu accentul pus pe conceptele de „valoare”, „producție”, „muncă”, „supra-sistem” sau „capital”. Mason reînvie marxismul economic, îl readuce în centrul teoriilor despre sfârșitul capitalismului, despre noul tip de economie adus la suprafață de „șocurile exterioare” și de „contradicțiile” sistemului economic bazat pe piețe libere și concurență. Recunoaștem în analiza economistului englez linia critică a teoriei lui Marx privind exploatarea muncii de către proprietarul de capital sau despre inconsistența marginalismul economic, ca teorie principală a neoliberalismului. Domeniul economiei este privit de Mason ca o imensă scenă unde se dau bătăliile decisive între diversele teorii despre muncă, bani, capital, profit sau piață. Capitalismul este ideologia care s-a impus, pe terenul luptei de clasă între proprietari și muncitori, din 1790 până în prezent. Predominanța neoliberalismului, în plan politic, și a capitalismului, în cel economic, a dus la o repliere a socialiștilor în rândurile unor reformatori democrați. Victoriile decisive ale sistemului economic dominant au fost date la începutul anilor 80, odată cu boomul economic al S.U.A, cu creșterea constantă a economiilor statelor vest-europene și, mai ales, cu atacurile împotriva mișcării sindicale și asupra muncitorilor din Marea Britanie condusă cu mână de fier de Margaret Thatcher. Dar, ne asigură Mason, după 2013 (după criza economică), socialismul va triumfa. Eșecul său de până acum a fost cauzat de insuficienta dezvoltare a economiei, tehnologiei și a capitalului uman. De fapt, în prezent, concomitent cu premisele apariției unei noi crize în mijlocul capitalismului, manifestate prin creșterea datoriei publice a statelor puternice, prin ieftinirea creditelor și stagnarea profiturilor, se naște noul socialism, al cunoașterii, al schimbului de informații, denumit de autor, în siajul ideilor unor profeți ai noii orânduiri, „info-capitalism” sau cu termenul preferat de Mason, „post-capitalism”.
Criza capitalismului va însemna o criză a ordinii globale. Recesiunea economică, și, am putea completa noi, criza sanitară, socială și economică provocate de pandemia de noul coronavirus, ar fi semnele apropierii sfârșitului (lucrarea lui Mason a apărut în 2015). Criza ar duce la două scenarii posibile:
- elita globală va pune costurile crizei pe umerii pensionarilor și muncitorilor
- omul va refuza să plătească prețul austerității, fapt ce va avea drept consecință preluarea puterii politice de către extremele stânga sa dreapta. În ambele scenarii, criza capitalismului se va adânci și generații întregi vor fi sacrificate.
Proiectul postcapitalist vine ca o alternativă la cele două scenarii posibile. Soluția ar fi: „salvăm globalizarea, dar renunțăm la neoliberalism, apoi salvăm planeta…pășind dincolo de capitalism” (p. 11).
Și totuși, de unde provin aceste semne ale ineficienței sistemului capitalist? Altfel spus, de ce este necesar un nou proiect economic și social? Ceea ce este interesant este faptul că Paul Mason nu propune o simplă schimbare a unui sistem economic și politic cu un altul mai bun. Procesul de trecere este mult mai complex; pentru a se produce o schimbare este necesar ca paradigma să se modifice. Este vorba, crede Mason, de o nouă structură socială, de noi oameni și de noi relații de producție pentru ca proiectul postcapitalist să se realizeze. Deja, în sânul societății, se produc modificări esențiale care, în opinia autorului, vor duce la dispariția capitalismului. Schimbările tehnologice, și mai exact trecerea la „info-capitalism”, în care schimbul de informație, de cunoștințe nu se va mai produce în interiorul unor relații de piață (vor cădea în afara pieții), iar oamenii vor beneficia în mod liber, fără să plătească, de noile produse informatice, vor fi motoarele schimbării de paradigmă. Capitalismul nu se va mai putea adapta noilor tehnologii și va colapsa. Acest sfârșit predictibil este cauzat chiar de relațiile economice stabilite între membrii săi. În primul rând, fundamentul ideologic al vechiului sistem economic va dispărea. Neoliberalismul se va contracta până la punctul în care pur și simplu se va prăbuși sub povara propriei sale dezvoltări. Analiza lui Mason asupra neoliberalismului, făcută din perspectiva marxismului și extensiilor sale, conduce la ideea că modelul politic și economic neoliberal produce inechități și inegalități profunde. Acestea sunt consecințele teoriilor economice keyseniste, referitoare la piețele libere, capabile de a se autoregla, la statul minimal, la starea egoistă ca stare naturală a oamenilor, teoretizate de un Rawls sau Nozick. Ineficiența sistemului cu care până acum a părut că istoria se va sfârși este evidentă în disfuncțiile apărute la toate nivelurile, care arată că neoliberalismul și produsul său, capitalismul, s-au îndepărtat mult de conceptele inițiale, care le-au asigurat succesul. Sistemul fiscal bazat pe moneda fiduciară creează decalaje economice imense și creșteri economice artificiale; în plus mărește exponențial datoriile guvernelor lumii. Sistemul financiar menit să acopere erorile supra-sistemului economic nu face altceva decât să mărească prăpastia dintre cei bogați (elita de 1% care deține 90% din resursele de pe glob) și restul populației exploatate și paupere. Încurajarea creșterii consumului este o nouă formă de exploatare economică, sugerează Mason, întrucât determină pe oameni să trăiască „pe credit”, să acumuleze datorii, făcându-i dependenți de existența băncilor și de întregul sistem financiar. Nici statul nu se descurcă mai bine: Mason arată că, mai mult decât s-ar fi așteptat părinții neoliberalismului, monopolurile tind să domine piața, iar statul minimal pare să devină din ce în ce mai mult o utopie modernă, în contradicție cu protecționismul din ce în ce mai pronunțat al statelor lumii dependente de piețe și de capital. Evident că, abia în postcapitalism omul se va elibera treptat de toate aceste dependențe.
Din momentul în care vorbește despre proiectul postcapitalist, Paul Mason abandonează limbajul tehnic al economistului și adoptă vocea unui profet. Inspirația apare de fiecare dată în urma revizitării ideilor lui Karl Marx, căruia îi duce până la capăt teoriile și îi preia și accentul mesianic:
„Odată ce schimbările tehnologice se vor extinde în cascadă, de la cipurile de siliciu la hrană, îmbrăcăminte, sisteme de transport și asigurări de sănătate, costul de reproducere, în relația dintre muncă și putere, se va reduce dramatic. În acel moment, problema economică, element definitoriu al istoriei omenirii, se va diminua sau va dispărea” (pp. 411-412).
Determinismul istoric și dialectica marxistă sunt oglinzile în care Mason citește viitorul capitalismului. Modelul Kondratiev al crizelor economice lungi și recontextualizarea gândirii lui Lenin și a Rosei Luxemburg reprezintă filtrele utilizate de Mason în explicarea cauzelor sfârșitului capitalismului. Schema este pregătită; important este să găsești faptele care se potrivesc acesteia. Paul Mason consideră că șocuri externe și interne vor duce la apariția unui nou sistem economic. Dintre contradicțiile interne, lipsa unui model neoliberal al crizei economice ar determina căderea sistemului bazat pe autoreglarea pieței. Reducerea standardului de viață și a salariilor sunt consecințele unei economii libere ale cărei mecanisme se dereglează treptat. Problema profiturilor create doar din consum, care nu pot crea decât o sărăcire în timp a muncitorilor și o îmbogățire exponențială a investitorilor – ce urmează schema marxistă a burgheziei care explotează și confiscă munca proletarilor – devine cea mai importantă cauză internă a dispariției capitalismului. Manipularea monedei, insolvența statului și măsurile protecționiste sunt, în opinia economismului britanic, încercări disperate ale unui sistem de a se salva prin practici total opuse ideologiei neoliberale, bazată pe piață liberă, concurență și autonomia individului.
Criza financiară a dus la „reîntoarcerea” economiștilor la Marx. Marxismul aduce cu sine ceea ce îi lipsește neoliberalismului; o teorie a istoriei și un model al crizei. Ambele sunt însușite de Mason și dezvoltate în capitolele lucrării. Recitind Capitalul, dar și o lucrare uitată și abandonată chiar, de Marx Fragment despre mașini, analistul economic reface gândirea filosofului german și, în special, continuă ideile acestea, cu referințe din lucrările neocomuniștilor. Așa cum afirmă scriitorul american, „Marx…e o ființă imaginară din secolul XXI, captivă într-o minte de secol XIX.” (p. 95). Profețiile autorului Capitalului privind sfârșitul capitalismului sunt reluate cu multă încredere de Mason. În capitalism dispare motivația pentru muncă, atât timp cât se investește numai în capital tehnic. Legea fundamentală a capitalismului se continuă cu o teorie a ciclurilor de lungă durată. Simplificând, creșterea extensivă determină înlocuirea muncii lucrătorului cu cea a mașinii. Consecințele sunt scăderea salariilor și eliminarea muncii calificate. Recesiunea devine inevitabilă. Într-o altă fază a ciclului, capitalul se retrage din sistemul de producție către sistemul financiar. În ultima etapă, crizele economice capătă o formă financiară. Din momentul apariției crizei, capitalismul încearcă să se readapteze prin investiții în noi tehnologii, să găsească noi modele de afaceri și surse inedite de bani (p. 126), în detrimentul profitului. Scăderea ratei profitului înseamnă însă și distrugerea sistemului capitalist. Acesta este începutul sfârșitului, iar criza din 2008 este un simptom al erodării bătrânului sistem economic ce s-a impus în statele dezvoltate în ultimii 300 de ani. Privit global, neoliberalismul a fost un experiment eșuat, susține Paul Mason. (p.124)
O întrebare la care răspunde analistul economic anglo-saxon este de ce totuși eșecul capitalismului și funcționarea unui sistem defectuos, așa cum este cel neoliberal, nu a dus la prăbușirea mai timpurie a economiei de piață? Explicația stă în capacitatea sistemului economic capitalist de a se adapta periodic la noile crize apărute. Planificarea economică, favorizarea monopolurilor, creșterea artificială a profiturilor, suprimarea producției, investițiile în inovație nu au făcut decât să întârzie apariția crizei. Readaptarea a însemnat însă o „amânare a scadenței.” După 1973, măsurile fiscale luate de Nixon au distrus practic sistemul keynesian.[1] Cei mai afectați de scăderea profiturilor au fost muncitorii, atât timp cât banii s-au distribuit către sistemul financiar menit să întrețină artificial o economie stagnantă. Rezultatul final a fost distrugerea muncii organizate:
„Principiul călăuzitor al neoliberalismului nu se referă la piețe libere, nici la disciplină fiscală, nici la monedă puternică, nici la privatizare sau transfer a capitalului în exterior – și nici măcar la globalizare. Toate acestea au fost efecte secundare sau arme ale efortului principal: scoaterea din ecuație a muncii organizate”. (p. 152)
Digitalizarea și informatizarea muncii au vestit noua lume postcapitalistă. Prețul inovației realizate de capitalist a dus chiar la dezintegrarea modelului economic clasic. Tehnologia informației a permis apariția unor noi relații de producție, a unor noi ocupații, a dus la ieftinirea muncii și la scurtarea timpului de lucru. Chiar atitudinea față de muncă suferă o schimbare radicală în tranziția către postcapitalism: dacă în doctrina neoliberală, valoarea muncii individuale putea fi apreciată și remunerată, în info-capitalism are loc scoaterea muncii din procesul de producție. Cum este posibil acest lucru? Mason preia în acest punct ideile lui Paul Romer, Peter Drucker sau ale lui Kevin Kelly, care vedeau în „economia de rețea” o nouă paradigmă economică. În info-capitalismul rețelelor de internet are loc o „socializare a cunoașterii”, care înseamnă, nici mai mult nici mai puțin, o rupere definitivă de capitalism, chiar o dizolvare a acestuia. Munca în colaborare duce la transformarea relațiilor economice dintre oameni; aceasta nu mai poate avea „valoare de piață”, pentru că activitățile de genul Wikipedia sau de îmbunătățire și utilizare a unui program software ies de sub incidența relațiile de piață[2]. Orice încercare de a aduce aceste noi tipuri de relații în sfera economiei capitaliste ar determina apariția unui tip de „stalinism cibernetic”, așa cum este numită de Mason încercarea marilor companii de realizare de programe pe computer de a impune un monopol asupra utilizării informației. Noua societate a cunoașterii sociale face să dispară efectiv conceptele de „profit” și de „drepturi de proprietate”.
„Dacă o economie de piață liberă care se bazează pe drepturi de proprietate intelectuală duce la utilizarea insuficientă a informației, atunci o economie bazată pe utilizarea totală a informației nu poate avea o piață liberă sau drepturi la proprietate intelectuală absolute”. (p. 205)
În realizarea modelului postcapitalist, Mason se apropie foarte mult de utopiștii socialiști Charles Fourier și Robert Owen. Dar sursa inspirației lui Paul Mason rămâne Karl Marx și nu neapărat cel din Capitalul, ci cel din Fragment despre mașini. Marx a vorbit de „puterea cunoașterii sociale”: „odată ce cunoașterea devine o forță productivă în sine, cântărind cu mult mai greu decât munca depusă pentru crearea mașinii (…) într-o economie în care mașinile fac aproape toată munca, în care efortul uman se referă, de fapt, la supravegherea, repararea și proiectarea mașinilor, natura cunoașterii înglobată de mașini (…) să fie socială” (p. 208). Altfel spus, lucrarea lui Marx, apărută în anul 1858[3] și care, în opinia lui Mason, conține sâmburele teoriei postcapitaliste, prezintă tranziția către ieșirea din capitalism pe structura cunoașterii integrate realizate de informație și automatizare. Din contradicția născută între sistemul de piață bazat pe muncă și capital și noul tip de cunoaștere rezultă sfârșitul capitalismului. Viziunea lui Marx va fi preluată de mai mulți economiști și teoreticieni ai piețelor contemporani, în noul context creat de apariția pieței rețelelor sau a „surselor deschise”, cum le numește Peter Drucker. Antonio Negri vede în socialismul informatic un nou tip de capitalism, al treilea după cel negustoresc, caracteristic secolelor XVII ȘI XVIII și cel industrial, de după 1900, pe care îl numește „capitalism cognitiv”. (vezi p. 214 și urm). Cheia acestui tip de capitalism este, conform unui alt economist de stânga Yann-MoulierBoutang, preluarea externalităților: „când oamenii folosesc instrumente digitale, devin „coproducători”, alături de companiile cu care intră în contact”, sintetizează Mason poziția celor doi economiști. (ibidem) Principala activitate realizată în acest nou tip de capitalism va fi „producerea de cunoștințe cu ajutorul cunoștințelor” (p. 126). Când se va trece definitiv la această etapă, putem vorbi de o nouă paradigmă socială, de societatea văzută ca o imensă „fabrică” în care se produc și se distribuire liber cunoștințe.
Pentru a fi posibilă apariția unei astfel de revoluții nu este nevoie de a „oferi” muncitorului „conștiință de clasă”. În ultimii 30 de ani, structura proletariatului s-a schimbat. Noul lucrător se identifică cu reprezentanții clasei de mijloc, iar unii dintre ei, mai ales cei din domeniul IT, au joburi care le pot permite acces la resurse, la cultură, la educație, la bunuri superioare. Noul om al societății postmoderne este purtătorul revoluției sociale a cunoașterii, crede Mason, urmând îndeaproape consecințele teoriei manageriale a lui Peter Drucker, valorificând însă și conceptul de „intelect general” propus de Marx. Devenind o forță de producție sub controlul tuturor oamenilor conectați la rețeaua socială (sensul „intelectului general”), munca va ieși de sub imperiul productivității economice și va deveni un fel de „joacă”, cum își imagina viitorul Charles Fourier sau un „lucru plăcut”, aflat în controlul total al celui care o oferă, conform previziunilor lui Marx. La conturarea noii paradigme sociale, contribuții își aduc și Drucker și André Gorz. Pentru a se putea realiza, postcapitalismul are nevoie de un arhetip social, o „conștiință” revoluționară, care să poată fi port-drapelul noului sistem economic. Pentru Peter Drucker, așa cum cavalerul este prototipul medieval, burghezul corespunde societății capitaliste, în timp ce „omul cu educație universală” este arhetipul postcapitalismului. Creat prin fuziunea dintre clasele manageriale și elita intelectuală, capabilă să trateze concepte pure, „noul om” ar putea fi în stare să preia produse din cercetarea îngustă și să le aplice în plan general (p. 178 și urm.). Burghezia tehnică a începutului de secol XXI, „omul cu cabluri albe”, în accepțiunea lui Mason, persoana educată universal întruchipează „intelectul general” gândit de Marx în Fragment despre mașini. În noua societate analizată de Drucker, oricine poate fi această persoană:
„orice angajat de bar, sau administrator, sau stagiar juridic poate deveni, dacă dorește, o persoană educată universal – cât timp are o educație de bază și un telefon inteligent” (p. 181).
Simplul acces la informație, societatea tehnologizată și digitalizată și conexiunea la rețelele de internet fac posibile apariția „omului nou”. Acesta nici măcar nu trebuie să aibă „conștiință revoluționară” și nici nu trebuie ca cineva să i-o impună din afară, cum credea Lenin. Pur și simplu, și aceasta este opinia lui A. Gorz, utilizată de Mason pentru a construi proiectul postcapitalist, tranformarea muncitorului în mica burghezie tehnocrată – eveniment produs după 1970 în chiar interiorul societății capitaliste – creează un nou tip de angajat: concentrat pe activități pe termen scurt, căruia îi lipsește angajamentul față de ierarhii și structuri. (p. 308) Conectat la internet, cititor în timpul liber, conducând o mașină hibridă în destinația sa de vacanță petrecută într-o țară exotică, „specialist” într-un domeniu, „educat universal”, relaxat și liber, omul noii societăți va fi lipsit de conștiința vreunei clasei – căci, în fond, nu aparține niciuneia – dar va avea o „conștiință de rețea” și va dezvolta personalități multiple. Noul individ va fi „demolatorul” lumii capitaliste – nu va mai suporta inegalitățile, se va revolta ori de câte ori își va simți libertatea amenințată, va dobândi un fel de „conștiință anti-sistem”. (v. pp. 299-300)[4].
Eșecul modelului capitalist de dezvoltare va fi favorizat și de apariția unor așa numite „șocuri externe”, dintre care evident criza declanșată în 2008 este cea mai importantă. Ca și Jacques Attali – care în lucrarea analizată de noi, Cum să ne apărăm de crizele următoare[5], vorbea de sfârșitul capitalismului încercând totodată să construiască un plan anti-criză, și Mason își imaginează care ar putea fi așa-numitele „șocuri exterioare”, care ar putea duce la tranziția către postcapitalism. Criza economică declanșată în 2008 întrunește toate condițiile pentru a fi un fel de „început al sfârșitului”, așa cum am mai amintit de altfel: arată limitele capitalismului, ale unui sistem economic dependent de împrumuturi, în care oamenii ajung să trăiască „pe datorie”. Probabil că pandemia actuală ar face și ea parte din „condițiile” apariției unui nou tip de societate, mai ales că, dintotdeauna a contribuit decisiv la sfârșitul unei epoci istorice (în speță, feudalismul).
Revoltele, modificările structurii muncii și a societății, epuizarea resurselor de energie, schimbările climatice, îmbătrânirea populației sau migrația sunt celelalte „motoare” ale tranziției de la capitalism la postcapitalism, analizate, cu răbdare și luciditate, de autor. Concluzia? „Șocurile exterioare din lumea modernă (…) modifică dinamica sistemului capitalist și îl fac inoperabil pe termen mai lung”. (p. 348) Ceea ce nu mai poate fi susținut trebuie aruncat, crede Mason. Socialismul nu poate fi introdus în interiorul capitalismului, piesă cu piesă. Incompatibilitatea dintre cele două sisteme este prea mare. Vestea bună pe care le-o dă totuși Mason socialiștilor este că abia după destrămarea firească a capitalismului se pot pune bazele unui nou sistem socialist, de fapt un „socialism al cunoașterii și al informației”, în care se elimină tensiunea dintre nevoi și resurse, dintre muncă și capital, dintre preț și valoarea bunurilor. Semnalul este dat de apariția „surselor deschise”, așa cum am mai precizat. În ultimele capitole, Paul Mason schițează proiectul postcapitalist, pe care îl denumește „Proiectul zero”, „deoarece are drept scop: un sistem de energie cu zero emisii de carbon; producție de mașini, produse și servicii cu costuri marginale zero; și reducerea timpului necesar de lucru cât mai aproape de zero” (p. 380). Totul este posibil în lumea rețelelor fără ierarhii, în care oamenii colaborează fără a obține beneficii economice directe. Este o nouă formă de justiție socială, atât timp cât nu mai poate fi vorba de sistem organizat de muncă („exploatată”, ar spune Mason) și nici de economie de piață. Bunurile nu vor mai fi tranzacționate, ci vor avea statut de „surse deschise”. „Internetul lucrurilor”, după formula lui Jeremy Rifkin – în sensul că totul va fi coordonat, transmis, rulat prin intermediul internetului – care va conecta obiectele între ele, va duce la atingerea scopului final la care au visat comuniștii dintotdeauna, și anume la dispariția statului:
„în proiectul socialist, statul se considera o nouă formă de economie. În postcapitalism, statul trebuie să acționeze mai degrabă ca angajații Wikipedia, anume să aibă grijă de noile forme economice până ce pot începe să acționeze independent și organic. Asemenea vechii viziuni a comunismului, statul trebuie să „dispară treptat” – dar, în cazul de față, dispariția economiei trebuie să fie frontală și centrală, nu doar funcțiile de aplicare a legii și de apărare” (p. 390).
Cel mai probabil, funcțiile statului vor fi preluate și absorbite de societate.
În proiectul postcapitalist, multe dintre problemele aflate pe agenda stângii își găsesc rezolvarea: venit minim garantat pentru toți, indiferent de contribuția adusă muncii, reducerea emisiilor de carbon și utilizarea surselor alternative de energie, spargerea monopolurilor tehnologice și bancare, prin apariția de companii mici, specializate în dezvoltarea tehnologiei informației. Munca însăși va fi reorganizată: se vor recompensa inovația și munca în cooperare:
„motorul tranziției spre postcapitalism va fi reprezentat de descoperiri surprinzătoare făcute de grupuri de persoane care lucrează în echipe cu privire la felul cum pot modifica vechi procedee prin aplicarea gândirii în colaborare și în rețea” (p. 410).
„A treia soluție managerială”, așa cum este numită munca în cooperare, va duce la creșterea timpului liber, prin reducerea numărului orelor de muncă și îmbunătățirea constantă a modului de viață, cu alte cuvinte va aduce paradisul pe pământ, în absența ierarhiilor, a sistemelor și a exploatării.
„Postcapitalismul ne va elibera!”, încheie, cu avânt revoluționar, Paul Mason. Viziunea optimistă asupra viitorului pe care ne-o propune analistul economic nu poate însă să nu stârnească numeroase întrebări. Nimeni nu neagă marile transformări sociale la care asistăm, accentuate în ultima vreme de pandemie. Puțini se încumetă să numească într-un fel noul drum care ni se deschide. Mason îl denumește postcapitalism, dar așa de bine poate fi numit, „info-capitalism”, „a treia cale” sau „socialism de rețea”. Ultimele trei denumiri nu ar presupune destrămarea capitalismului, ci doar o nouă etapă de readaptare a sistemului economiei de piață. În fond, chiar Mason remarca excelenta capacitate de rezistență în timp, de adaptare la orice fel de provocare, a capitalismului. De ce nu ar reuși el acum să se reinventeze? De ce trebuie să concepem un postcapitalism? Putem avea încredere într-o schemă marxistă aplicată asupra istoriei, atâta timp cât aceasta și-a arătat limitele în timp? Dar, mai ales, suntem dispuși să renunțăm la capitalism, în ciuda contradicțiilor existente în sânul său? Nu cumva, sfârșitul capitalismului ar însemna chiar sfârșitul istoriei, dar întru cu totul alt sens decât cel conceput de Fukuyama? Iată câteva din întrebările care îți trec prin minte după ce citești provocatoarea lucrare a lui Paul Mason. În cele din urmă, orice încercare de a proiecta viitorul nu poate fi decât un pariu. Dacă acceptăm pariul lui Paul Mason, atunci vom fi de acord că lumea în care vor trăi copiii noștri va fi total diferită de a noastră, de nerecunoscut de un ficțional vizitator din trecut. Nu suntem însă siguri că ne putem bucura pentru acest lucru.
Postcapitalismul. Un ghid pentru viitorul nostru de Paul Mason
Editura: Litera
Colecția: Carte pentru toți
Traducerea: Carmen Ardelean
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 448
ISBN: 978-606-33-4475-6
Cartea poate fi cumpărată de aici.
[1]Este vorba, în special, de trecerea de la ratele de schimb fixe raportate la dolar și aur la monede cu rate fluctuante de schimb.
[2]Au costuri marginale zero, nu se poate impune un monopol al cunoașterii, informația nu poate avea un preț, devine un bun colectiv și nu se poate scoate profit de pe urma ei.
[3]Lucrarea este de fapt un fragment dintr-o serie de 8 caiete, cunoscute laolaltă cu numele de „Bazele criticii economiei politice”, descoperite de Engels, și rămase mult timp nepublicate, până în 1960.
[4]Îl recunoaștem pe acest nou tip de lucrător ca promotor și participant activ al mișcărilor anti-sistem din ultimii anii. Purtători de „veste galbene” sau nu, activiști BLM, „rezistenți” pe baricadele justiției, noii oameni vor deveni, în scurt timp, crede Mason, creatorii unei noi societăți, ce se va detașa net de celelalte anterioare. În ce măsură această societate poate fi revendicată de o gândire de stânga rămâne totuși de cercetat.
[5]A se vedea recenzia Semnele timpului și apocalipsa capitalismului, în bookhub.ro/semnele-timpului-si-apocalipsa-capitalismului-cum-sa-ne-aparam-de-crizele-urmatoare-de-jacques-attali/
