Dezonoare. O viață reconstituită. O analiză

Lea Ypi nu este doar profesoară de politică și filosofie la London School of Economics, ci și una dintre vocile contemporane preocupate de felul în care istoria personală se intersectează cu marile rupturi politice. Publicului din România îi este cunoscută mai ales prin volumul autobiografic Liberă: un copil și o țară la sfârșitul istoriei, apărut la Editura Trei, în colecția Anansi World Fiction, distins cu Premiul Ondaatje și Premiul Slightly Foxed pentru cea mai bună biografie de debut. În 2026, autoarea revine cu Indignity. A Life Reimagined, tradus în limba română de Bertha Savu la aceeași editură, o carte care continuă această investigație, mutând accentul de pe memorie personală pe recuperarea fragilă și controversată a trecutului familial.

Cartea este dedicată tatălui autoarei, Xhafer Ypi, născut în anii celui de-al Doilea Război Mondial, într-un context în care destinul familiei sale era deja modelat de convulsiile istoriei, iar propria sa viață urma să fie decisiv marcată de evoluția politică a Albaniei. În realitate însă, dincolo de această dedicație, volumul se configurează ca o investigație a vieții bunicii sale, Leman Ypi — o existență care traversează întregul secol XX est-european, între dorința de emancipare și constrângerile unei lumi ostile. Fugind de limitele sociale ale epocii, Leman ajunge prinsă în mecanismele represive ale regimului comunist, fiind urmărită aproape toată maturitatea sa de poliția politică și tratată ca un element periculos.

Acest volum a fost scris pornind de la o fotografie postată pe internet de un necunoscut, în care se aflau Asllan și Leman, adică bunicul și bunica autoarei, în luna lor de miere, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Fotografia a stârnit o amplă discuție cu privire la cei doi protagoniști, mai ales în legătură cu nepoata lor, Lea Ypi, deja cunoscută la nivel internațional. Demersul întreprins de autoare este unul declarat justițiar, acela de a-i face dreptate bunicii, care nu se mai poate apăra în fața niciunui tip de acuzație, dar și de a o descoperi așa cum nu a făcut-o, de a afla lucruri pe care nu le știe sau care i-ar putea oferi explicații la multe dintre întrebările sale. Astfel, Lea Ypi pornește o adevărată anchetă sub semnul cercetătorului, mergând pe urmele bunicii sale, în locurile în care viața sa a fost schimbată de un regim politic absurd, căutând în arhivele de stat ale Tiranei tot ceea ce ar putea să aducă la lumină aspecte ale unui trecut pe care dorea să îl scoată la suprafață.

S-o salvez pe bunica din ghearele trolilor, îmi zic. Să vorbesc cu ea. Să mă simt mai puțin vinovată. Să descopăr de ce zâmbea în fotografie, în cea făcută în iarna anului 1941, în plin război, și să aflu dacă zâmbetul era autentic. Să găsesc adevărul sau să încerc să mi-l imaginez. Să descopăr cine a trădată-o. Să găsesc pozele din luna de miere. Să scriu o carte. Să văd dacă trecutul este deja istorie sau încă nu. Să văd dacă nu s-a schimbat nimic sau totul s-a schimbat. Sau, pur și simplu, pentru că trebuie să merg, fără să știu de ce. Să mă simt mai bine. Sau mai rău. Sau la fel.

Fotografia îi stârnește nepoatei multe întrebări legate de felul de a fi al bunicii, mai ales în momentele critice pe care secolul XX le-a adus în existențele tuturor europenilor. Când lumea era aruncată în război, Leman se bucura de luna de miere. Pare o situație greu de înțeles și ușor de judecat de toți cei care își creează o imagine superficială. Lea luptă cu prejudecățile, cu primele gânduri care îi vin în minte când vede poza și încearcă să caute răspunsuri: Nu o interesau cele mai violente lupte din cel mai violent război pe care îl cunoscuse vreodată umanitatea? Îmi era greu să împac asta cu personalitatea și opiniile ei. În aceeași măsură, această anchetă devine și una identitară. Lea se caută pe ea, își caută rădăcinile, cele crescute în interdependență cu o istorie de care nu este străină și nici indiferentă, ci doar speriată de ceea ce poate afla și de felul în care orice alt tip de adevăr îi poate schimba viața chiar și la decenii distanță.

Cercetarea trecutului din perioada comunistă nu este văzută cu prea mare deschidere de autoritățile implicate. Să fie teama de a mai aminti de anii dictaturii sau teama ca acesta să compromită prezentul? Arhivele vorbesc în șoaptă, cursorul unui calculator vechi pe care Lea primește dosarele bunicii sale abia dacă se mișcă. Totul pare a fi înlemnit într-un timp abstract, cel în care cea mai apăsătoare era „povara crucii”, amintind de un titlu al unei cărți excepționale a scriitorului Ismail Kadare. Cu tot ceea ce știa despre propria bunică, nepoata se teme să nu descopere ceea ce probabil nu ar fi putut ierta niciodată, colaborarea cu un regim de supraveghere care a distrus viețile a sute de mii de oameni, deși nimic nu ar fi îndreptățit-o să creadă acest lucru. Însă există momente în care propria realitate poate fi contaminată de judecățile din jur.

Pentru a ajunge în anii dictaturii și în apusul vieților bunicilor săi, cu mare tenacitate, Lea Ypi scrie întreaga istorie de familie, o istorie care începe de pe vremea Imperiului Otoman, a „omului bolnav al Europei”, ajungând în vremea satelizării estului Europei de către Moscova. Astfel, se poate spune, după lectura primelor 200 de pagini, că viața lui Leman a stat sub semnul tragediei și a unei lumi aflate într-o tranziție continuă, a unui timp care nu mai avea răbdare nici cu oamenii și nici cu marile imperii. Lăsând în spate Europa imperiilor și crescând, Leman conștientizează că identitatea sa este puternic marcată de raportarea conservatoare a societății la statutul femeii în colțul lumii balcanice, de stratul puternic patriarhal și de obligația de a urma un drum existențial prescris, ceea ce ea refuză fără clintire. Leman iese din tiparele vremii. Poartă păr scurt, fumează și o interesează cultura. Modelul său, din multe puncte de vedere, este mătușa pe care o pierde și care a preferat să scape de o căsătorie impusă prin ieșirea din propria sa viață.

Perioada interbelică a adus cu sine o pace condiționată de amenințări multiple, iar printre cele mai acute rămân antisemitismul, toate „-ismele” politice și economice, dar și confuzia identitară. Imperiile se prăbușiseră, începea o istorie a națiunilor, deloc facilă, deloc clară. Leman se luptă cu necesitatea apartenenței, cu nevoia unei identități, unei patrii a ei: Fusese învățată să-și iubească patria natală, dar pe care dintre ele? Era această patrie doar o idee în capul ei sau un loc real? Observa totul în jurul ei, punea totul sub semnul întrebării. Dar vorbea puțin și zâmbea rar. Așa avea să rămână Leman întreaga sa viață. Rezervată. Nu a scăpat de eticheta de „grecoaică”, dar pusă cu sens peiorativ de regimul care a condamnat-o. Era născută la Salonic la care se raporta mereu ca la Salonique la Magnifique, un leagăn al primilor săi ani de liniște până la desfășurarea unui șir întreg de drame. Însă nepoata nu o poate asocia cu această identitate. Leman părăsise Salonicul pe la mijlocul lui august 1936, în timpul unei furtuni violente de vară ce făcuse avionul să se zgâlțâie și să zdrăngănească ca o jucărie. A zburat spre Tirana, îmbrățișându-și noua sa identitate, cea de albaneză.

Această trecere a granițelor era începutul unui nou drum, cel al maturității, dar și al marilor suferințe. Căsătoria cu Asllan, debutul războiului, nașterea și arestarea soțului său, o înlănțuire de fapte greu de înțeles și de trăit. Peste toate acestea se așternea o nouă identitate, tovarășa Leman, care marca zorii noii lumi gri, întunecate, în care oamenii se cocoșau sub suferințele care ieșeau în afara sufletelor lor și se așterneau pe chip sub forma umbrelor.

Întotdeauna Leman vedea mai întâi uneltele și, apoi, oamenii. Lopeți pline de noroi, furci ruginite, topoare ascuțite, toate îndreptate spre cer de parcă ele și oamenii care le țineau ar fi fost controlați de niște sfori, ca niște marionete, manevrați de o mână invizibilă de sus. Își amintea cum primul lucru pe care îl făceau acele marionete, când ajungeau în piață și se strângeau în jurul podiumului, cu fețele cenușii de la epuizare și sudoarea scurgându-li-se pe gât, era să se așeze pe jos și să-și scoată pantofii.

La finalul vieții, Leman nu a putut și nu a vrut să dea vina pe nimeni pentru toate cele pe care le-a trăit, pentru umilință și dezonoare, pentru o istorie care i-a răpit decenii din viață, ci a vrut să înțeleagă, să înțeleagă motivul pentru care unii oameni sunt îndreptați cu atât de multă ușurință să fac răul și să îl susțină. Peste ani, asta a vrut și Lea să facă: să înțeleagă de ce oamenii încă mai pot arunca noroi cu atât de multă ușurință, deși nu știu tot adevărul, nu cunosc persoanele pe care le acuză. Lea Ypi, la capătul acestui drum de cercetare, a înțeles esența: adevărul contează, poate nu atât pentru că există o posibilitate de a-i despăgubi pe oameni pentru răul suferit de rudele lor decedate, ci ca să ne fie învățătură de minte pentru viitor.

Cartea Dezonoare. O viață reconstituită nu este doar un act de recuperare a memoriei, ci o confruntare directă cu limitele adevărului și cu responsabilitatea de a-l căuta, chiar și atunci când el rămâne fragmentar sau incomod. Dincolo de încercarea de a reda demnitatea unei vieți deformate de istorie, demersul lui Lea Ypi devine un avertisment lucid: trecutul nu dispare, ci persistă în forme mai subtile, gata să revină acolo unde este ignorat sau simplificat. În acest sens, cartea nu oferă doar o recuperare simbolică, ci propune o formă de vigilență morală — aceea de a refuza judecățile facile și de a înțelege înainte de a condamna. Pentru că miza nu este doar recuperarea onoarei celor pierduți, ci capacitatea noastră de a recunoaște, în prezent, mecanismele care au făcut posibilă nedreptatea.

Dezonoare. O viață reconstituită de Lea Ypi